Contemporanul » Polemice » Alexandru Dobrescu: Canibalism

Alexandru Dobrescu: Canibalism

E de observat că această a treia campanie de resuscitare a instinctelor canibalice în cultura română a generat, printre altele, şi o sensibilă îmbogăţire a vocabularului criticii, care a adoptat, printre multele epitete de alint de care dispune, câteva de o indicibilă suavitate, precum antisemit, legionar, fascist, şi nazist, numai bine pentru a defini mai exact valoarea de artă a unei scrieri literare

Să tot fie vreo şaptezeci de ani de când cultura română se străduieşte să-⁠şi mănânce, precum miticul Cronos, copiii. Îndată după 1945, le-⁠a pus gând rău acelora care nu avuseseră inspiraţia de a se devota, avant la lettre, ideologiilor socialiste şi comuniste. N-⁠a reuşit să-⁠i stârpească, însă le-⁠a interzis să mai publice, le-⁠a îngropat cărţile în fondurile secrete ale bibliotecilor, i-⁠a scos din manualele şcolare, alexandru-dobrescu-contemporanulcondamnându-⁠i la un soi de moarte civilă. După vreo patruzeci şi ceva de ani, când s-⁠a produs oarecum o schimbare de regim politic, s-⁠a schimbat şi, cum zic sociologii, grupul-⁠ţintă, fiind vizaţi de astă dată creatorii care, din varii motive, au consimţit să fie, în forme mai mult ori mai puţin explicite, purtătorii de mesaj ai ideologiei comuniste. Au fost scoase de la naftalină scrierile publicate de aceştia în anii ‘50, căutându-⁠se în paginile lor dovezile de adeziune la tezele autorizate din epocă, au fost scotocite ziarele şi revistele vremii, pentru a fi scoase la lumină declaraţiile de susţinere a regimului instalat după război şi, pe baza lor, s-⁠au rostit cuvinte grele şi s-⁠au formulat acuzaţii şi condamnări la ştergerea din memoria publică. Nici această a doua dezlănţuire canibalică n-⁠a fost tocmai un succes, însă pe durata ei au fost terfelite o serie de personalităţi culturale şi artistice inter-⁠ şi post­belice precum Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu sau Marin Preda, învinuite de colaboraţionism. Era, ca şi în anii ‘50, modalitatea epocii de a proceda la receptarea critică a moştenirii culturale. În fine, după alte două decenii, tentativele de punere la zid a valorilor noastre naţionale s-⁠au îndreptat către altă categorie de creatori, şi ei de prim rang, care s-⁠ar fi făcut vinovaţi în tinereţe de simpatii faţă de mişcările de extremă dreaptă, ale căror idei le-⁠ar fi îmbrăţişat şi la ale căror acţiuni ar fi consimţit, dacă nu făţiş, atunci măcar nerostindu-⁠se public împotrivă-⁠le. Principalele victime ale acestei din urmă campanii de devorare a valorilor culturale româneşti au fost şi sunt Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Petre Ţuţea, acuzaţi de legionarism, antisemitism şi xenofobie, adică de ceea ce astăzi poartă numele generic de incorectitudine politică.

E interesant de observat că toate aceste dezlănţuiri inchizitoriale nu s-⁠au întemeiat pe o sporită exigenţă axiologică, ci au avut la bază raţiuni strict ideologice. O creştere a pretenţiilor artistice şi, deci, o selecţie ceva mai drastică a valorilor încă ar fi fost de înţeles, mai cu seamă că ar fi contribuit la temperarea receptărilor prea entuziaste, de atâtea ori păguboase în istoria culturii noastre. Dar o triere în funcţie de conformitatea cu o ideologie politică, prin forţa lucrurilor efemeră, reprezintă o viciere a judecăţii de valoare şi, implicit, o întoarcere în timp la faza premaioresciană a cântăririi faptelor de cultură.

Vânătorile de vrăjitoare, de care istoria mai îndepărtată ori mai apropiată e plină, n-⁠au adus nici un beneficiu notabil umanităţii; au împovărat-⁠o în schimb cu o sumedenie de crime, a căror finalitate le e peste puteri minţilor cât de cât aşezate să o priceapă. Crime la fel de greu tolerabile şi explicabile sunt, în felul lor, şi aceste campanii succesive de excomunicare din cuprinsul patrimoniului cultural a unor valori pentru simplul motiv că nu sunt pe potriva gusturilor, ideilor sau obsesiilor noastre actuale, despre care avem închipuirea că ar reprezenta singura măsură dreaptă a lucrurilor. Ele dau seamă mai degrabă despre strâmbătatea felului nostru de a contempla realităţile istorice sau în plină desfăşurare decât despre slăbiciunile şi, eventual, erorile acestora. Noi avem proasta deprindere de a le pretinde şi contemporanilor şi înaintaşilor să gândească şi să se poarte asemenea nouă, iar ori de câte ori constatăm nepotriviri flagrante de idei şi atitudini ne grăbim să-⁠i condamnăm la suplicii pe strâmtul pat procustian al minţilor noastre. Nu mai ţinem seamă că, de pildă, măsurile şi idealurile vremilor de altădată erau cu totul altele, că omul de ieri, născut, crescut şi format în alte circumstanţe, era mânat de alte năzuinţe şi călăuzit de alte valori decât omul de azi. Contemporaneitatea îi cere ultimativ să fie neapărat asemenea ei şi, mai mult, constatând serioase diferenţe de vederi, transformă judecata de existenţă în judecată de valoare. Dacă ar fi mai puţin sigură de propria-⁠i desăvârşire, dacă s-⁠ar îndoi măcar o clipă că este singura deţinătoare a adevărului, poate că i-⁠ar da de gândit amănuntul că niciuna dintre formele istorice ale omenescului nu încape confortabil în tiparele de gândire, simţire şi acţiune ale omului contemporan şi ar încerca să găsească o explicaţie acestor nepotriviri. Însă ea şi-⁠a pierdut de o vreme încoace deprinderea de a avea îndoieli, preferând să se plimbe exclusiv printre certitudini, între care tronează sărmana iluzie că starea actuală a omului reprezintă cea mai înaltă formă de a fi. Ceea ce, crede ea, ar îndreptăţi-⁠o să treacă prin ciurul propriilor idei fixe, intolerante ca toate ideile fixe, epoci şi evenimente istorice, personalităţi şi opere, teorii şi idealuri. Că o asemenea operaţie de epurare a trecutului (şi a prezentului) conduce la o sărăcire a acestuia, se vede cu ochiul liber. Mai grav e că o asemenea operaţie fără anestezie reprezintă o încercare de îngrădire a dreptului minţii de a gândi pe cont propriu, obligând-⁠o să nu se abată de la cărările prestabilite. Umanitatea de azi nu e nici mai inteligentă, nici mai bună, nici mai sensibilă decât aceea de ieri sau de alaltăieri. E doar altfel şi corect ar fi, atunci când pretindem că cercetăm trecutul pentru a-⁠l cunoaşte mai bine, să ne limităm la identificarea trăsăturilor sale specifice, nicidecum să-⁠l tragem de urechi pentru că nu corespunde strâmtelor noastre aşteptări.

E de observat că această a treia campanie de resuscitare a instinctelor canibalice în cultura română a generat, printre altele, şi o sensibilă îmbogăţire a vocabularului criticii, care a adoptat, printre multele epitete de alint de care dispune, câteva de o indicibilă suavitate, precum antisemit, legionar, fascist, şi nazist, numai bine pentru a defini mai exact valoarea de artă a unei scrieri literare. Astfel, distinsul Nicolae Manolescu, un veritabil înaintemergător şi pe acest plan, ilustrat acum vreun deceniu prin darea la iveală a legionarismului lui Paul Goma, şi-⁠a gratulat de curând un confrate mai tânăr şi, deci, mai greu de adus la un numitor comun cu acelaşi gingaş epitet, pe motiv că ar fi dat dovadă de „complicitate ideologică” atunci când a scris postfaţa volumului unui poet care răspândeşte „aberaţii legionaroide”; şi, cum simpla denunţare publică a fenomenului i se pare neîndestulătoare, se gândeşte dacă n-⁠ar fi nimerit să sesizeze „în numele USR cartea lui Ianuş instituţiilor care veghează la respectarea legii antidiscriminare sau celei care combate afirmarea publică a unor poziţii ideologice totalitare, fasciste sau contemporanul-nr-06-2016_5967comuniste”. Poţi să nu saluţi o poziţie critică atât de fermă şi, în acelaşi timp, atât de limpede? Unde mai pui că Marius Ianuş, care „e şi un antisemit virulent», «se prezintă drept călugăr» şi «ar trebui sesizate autorităţile religioase”. Dar ce facem cu postfaţatorul cărţii lui Ianuş, care a acordat „suport indirect, dar limpede”, unui poet „certat cu logica şi cu bunacuviinţă”. Să fie, oare, suficient avertismentul pe care i l-⁠a aplicat, în şedinţă extraordinară, Consiliul Uniunii Scriitorilor pentru „găzduire pe contul personal de Facebook de comentarii antisemite”? N-⁠ar merita şi el măcar o sesizare, compusă cu întreaga pricepere a domnului Manolescu, pe adresa organelor competente? Toate sintagmele reproduse între ghilimele au fost extrase dintr-⁠un interviu oferit de prea distinsul critic unui yesman dintre mulţii adăpostiţi în preajmă-⁠i, Daniel Cristea-⁠Enache, care şi-⁠a făcut în vremea din urmă un titlu de onoare din perseverenta repetare, pentru cei mai grei de cap, a eminentelor idei ce răzbat din mintea maestrului. Care are grijă, la rându-⁠i, să-⁠l laude în pomenitul interviu pentru că „a denunţat” în paginile României literare şi năstruşnicele păreri ale poetului Ianuş, şi aprecierile periculos de pozitive ale criticului Cernat. Iar moda aceasta se întinde mai ceva ca pecinginea. De curând, un ziarist, Mircea Toma, director al Agenţiei de monitorizare a presei Academia Caţavencu, a găsit cu cale să-⁠i declare „legionari” şi „nazişti” pe Ana Blandiana şi Gabriel Liiceanu, fiindcă ar fi exprimat, în ocazii publice, unele păreri neconforme cu privire la migranţii care au invadat Europa. Şi, cine ştie, se prea poate ca, mâine-⁠poimâine, să aflăm că toţi oamenii cu proasta deprindere de a exprima opinii cât de cât proprii, va să zică neautorizate de vreo agenţie de sugestie orwelliană de monitorizare a gândurilor şi sentimentelor, sunt decretaţi nu doar „legionari” şi „nazişti”, termeni pe care, în naivitatea mea, îi credeam aplicabili exclusiv unor perioade istorice demult trecute, dar şi pasibili de sancţiuni corporale altădată la mare preţ, precum biciuirea, trasul pe roată, jupuirea de viu ori, în cazul acelora din cale-⁠afară de încăpăţânaţi, descăpăţânarea. Ceea ce reprezintă, oricum am privi lucrurile, tot o formă de discriminare, aşadar o incorectitudine politică.

Poate că lumea în care trăim nu e cea mai rea dintre lumi, dar nu e, cu siguranţă, nici cea mai bună. Ea pare tot mai hotărâtă să ne sfideze bruma de judecată, să ne contrazică habitudinile, să ne schimbe convingerile intime, rămase intacte şi după traversarea unor epoci la o adică infinit mai negre, să ne controleze până şi gândurile încă nerostite, să ne impună democratic şabloanele de gândire ale unei majorităţi ilustrate cu deosebire prin supunere la pieritoarele slogane ale momentului. La urma urmelor, ce schimbări s-⁠au petrecut în ultimii douăzeci şi cinci de ani? S-⁠au modificat veşminte, suprafeţe, forme, însă fondul – agresiv, umilitor, sfidător – a rămas neatins. Credeam că gândul va fi, în sfârşit, lăsat a-⁠şi spune păsurile şi constatăm că acest drept, pe cât de legitim, pe atât de intangibil, e valabil doar între anumite limite, în afara cărora încetează să mai funcţioneze. Credeam că artistul şi gânditorul sunt liberi să întoarcă pe toate feţele orice subiect li se pare a atinge cât de cât semnificativ condiţia umană, ca să băgăm de seamă că există teme şi probleme pe care e recomandabil, dacă nu primesc un tratament convenabil, să le ocolească. Credeam că scara valorilor nu va mai fi nevoită să îndure strâmbătăţi, inteligenţa şi talentul aflându-⁠şi fără împotrivire locurile meritate, ca să asistăm la instaurarea pe cale democratică a unor ierarhii zămislite de nepricepere şi prost gust. Credeam că puţinele noastre repere fundamentale – limba, credinţa, cultura –, terfelite în fel şi chip de-⁠a lungul tuturor veacurilor, îşi vor recăpăta demnitatea, ca să le descoperim batjocorite cum nu cred să mai fi fost vreodată. Credeam că egalitatea în drepturi va fi la locul ei numai în cadrele organizării sociale, ca să ne trezim că ea vrea să ordoneze totul, inclusiv sfera valorilor intelectuale şi artistice, prin definiţie nedemocratică. Credeam că politica însăşi, izvorâtă din principii, nu din oportunităţi meschine, va înceta să se mai amestece în teritorii ce-⁠i sunt complet străine, lăsându-⁠le să se călăuzească după propriile criterii de definiţie, ca să asistăm la spectacolul substituirii unei politici opresive printr-⁠o alta de aceeaşi factură (realpolitik), poate că în aparenţă mai uşor de suportat, dar în fond deopotrivă de constrângătoare: credeam că am scăpat dintr-⁠un univers jalonat de restricţii şi interdicţii, ca să ne pomenim din lac în puţul „corectitudinii politice”, înţesat şi el de indicatoare, recomandări şi avertismente.

Ştiu bine că tentativa de a te aşeza de-⁠a curmezişul atâtor anomalii şi al altora (înflorite dintr-⁠o funciară alergie la puterile spiritului) are, în ceasul de faţă, puţini sorţi de a le opri înaintarea. Probabil că, indată după ‘90, când erau încă rare şi plăpânde, reuşita ar fi fost mai aproape. Însă după atâţia ani, rădăcinile lor s-⁠au înfipt temeinic în solul fiinţei noastre, tulpinile s-⁠au îngroşat, ramurile au rotunjit coroane ample, florile au sfârşit de atâtea ori în fructe, din seminţele purtate de vânturi ale cărora au răsărit alte şi alte generaţii de anomalii, una mai imună la atacuri decât cealaltă. Iar aceste valuri succesive de aberaţii ne-⁠au luat în stăpânire, au devenit parte a realităţii dimprejur şi, încă mai grav, a peisajului nostru lăuntric. Gândim, iubim, suferim, visăm, sperăm şi mai ales tăcem în funcţie de ele.

Dar, chiar aşa fiind, tot ar merita încercarea. Mai sunt încă oameni credincioşi puterilor minţii, rezemându-⁠şi şubrezenia fiinţei pe tăria spiritului. Mai există semeni pentru care o idee bine formulată, un poem bine simţit, un roman bine construit sunt mai de preţ decât toate reuşitele materiale laolaltă. Şi, apoi, unul singur de-⁠ar fi, tot merită.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest