Contemporanul » Polemice » Mircea Platon: De la „Imperiul Răului” la „Imperiul nevăzut”: UEuropa şi noi

Mircea Platon: De la „Imperiul Răului” la „Imperiul nevăzut”: UEuropa şi noi

Dă, oare, „elita” românească, o mână de ajutor la fabricarea, în 20 de ani (termen drag şi lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare „elita”, plătită din banii contribuabilului român, dezlegată de obligaţii faţă de statul şi faţă de poporul român pentru că şi-⁠a asumat obligaţii faţă de un imperiu nevăzut şi faţă de un demos care nu există? Se închină, oare, elita românească, la năluci?

Din ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene, corupţiei băştinaşe i s-⁠a adăugat corupţia europeană. Reţelele mafiote care conduc România fură acum dintr-⁠un buzunar mai mare. Pe lângă bugetul statului, pot accesa acum „fondurile comunitare”. „Elita” politico-⁠intelectuală a ţării (partidele şi oamenii preşedintelui), deşi pretinde că e de „dreapta”, a devenit, cu rare şi secvenţiale excepţii, gardianul ideologic al noii ordini. Discursul eurosceptic e considerat ilegitim, periculos, fantezist sau demagogic. Chestiuni de amănunt se pot discuta, ni se sugerează, dar în nici un caz nu se poate pune în discuţie proiectul UE. Nu avem o opoziţie faţă de abuzurile megastatului UEuropean, ci doar „disidenţi”: oameni care nu contestă UE, ci vor doar un EUroconformism cu faţă umană, aşa după cum au vrut, ei sau părinţii lor, un comunism cu faţă umană.

Trebuie să ne întrebăm dacă, prin aderarea la UE, mafia politico-⁠ideologică din România nu a primit, în loc de lovitura de graţie, un balon de oxigen. Trebuie să ne întrebăm dacă, dincolo de cifrele vehiculate pe hârtie, preţul plătit de România nu e mai mare (nu doar financiar, ci şi cultural, simbolic) decât beneficiile. Sigur, unele mănăstiri ardelene au „accesat cu succes fondurile SAPARD”. Dar doar corupţia generalizată a clasei politico-⁠ideologice din România ne-⁠a făcut dependenţi de „fondurile SAPARD”. Nu putem socoti „accesarea fondurilor SAPARD”, oricât de utilă în context, coloana verticală a politicii şi identităţii naţionale româneşti. Prioritatea ar trebui să fie nu „accesarea fondurilor SAPARD”, demnă de lăudat, ci construirea unui climat cultural/ teologic/ politic care să ne permită selectarea unei clase politice responsabile, care să-⁠i poată ajuta pe români să ducă o viaţă liberă, demnă şi ferită de ispita de a-⁠şi vinde sufletul pentru a avea ce pune copiilor pe masă, sau de a-⁠şi abandona copiii pentru a le putea trimite, din UE, bani de rechizite şcolare.

E, deci, necesar să discutăm la ce anume am aderat atunci când am aderat la UE. Unii analişti politici, adică oameni care scriu cu dosul la interesele naţionale, argumentează că „90% din vulgus” au vrut să adere la UE în 2007. Acestora li s-⁠ar putea obiecta că 88% din români l-⁠au votat pe Ion Iliescu în 1990. Şi că, într-⁠adevăr, ambele campanii electorale au avut acelaşi grad de transparenţă. Românii au fost la fel de informaţi în privinţa UE pe cât au fost de informaţi în privinţa lui Ion Iliescu. În ambele cazuri, opoziţiei nu i s-⁠a dat „timp de antenă”. Edificator în acest sens e şi puţinătatea cărţilor sau materialelor critice la adresa UE apărute la editurile mari sau în ziarele de mare tiraj.

Din rândul cărţilor netraduse la noi face parte şi lucrarea lui John Gillingham, Design for a New Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 2006. John Gillingham e profesor de istorie la University of Missouri at St. Louis şi autorul a numeroase lucrări despre istoria Uniunii Europene. În Design for a New Europe, Gillingham arată că UE e de fapt captiva unei birocraţii corupte, iresponsabile politic sau fiscal, închise şi răzbunătoare cu cei care îndrăznesc să atragă atenţia asupra neajunsurilor ei. Rupţi de ţările din care au venit, dând socoteală doar şefilor direcţi, care îşi conduc departamentele ca pe nişte domeni feudale (baroni nu locali, ci comunitari), izolaţi unii de alţii şi mediocri, funcţionarii comunitari constituie o castă mafiotă care are privilegiile unei elite, fără a avea şi talentele sau obligaţiile ei: „Aceşti oficiali câştigă până la 300.000 de dolari pe an, plătesc taxe de până la 16% din salariul de bază şi câştigă de trei ori mai mult – şi în cazul ţărilor mai sărace, cu mult mai mult – decât omologii lor naţionali. Până şi beneficiile sunt mai bune. Ele includ sporuri în bani gheaţă (16%) pentru că trăiesc în străinătate, ajutoare pentru chirie şi creşterea copiilor (200 de dolari pe lună plus 2% din salariul de bază), şcoală particulară gratuită pentru copii (până la 8.000 de dolari până la vârsta de 25 de ani), bonusuri pentru a deveni părinte (până la 5.000 de dolari de copil, pe an), plata cheltuielilor de mutare şi de instalare. Asigurarea medicală e generoasă, şi pensiile sunt de până la 70% din salariul cu care ies la pensie. E un venit pe care un director de corporaţie multinaţională l-⁠ar putea invidia şi pe care aproape nimeni nu ar vrea să îl piardă. Acest fapt explică poate ceea ce se numeşte la Comisia Europeană «conspiraţia politeţii»: corb la corb nu-⁠şi scoate ochii.”

Rezultatul acestei culturi e persecutarea oricăror funcţionari oneşti, care au încercat să-⁠şi facă datoria. Gillingham discută nenumărate cazuri de revizori contabili sau de investigatori OLAF care au fost concediaţi sumar, ba chiar acuzaţi de „fascism”, de „Gestapovism”, pentru îndrăzneala de a încerca să dea de urma banilor dispăruţi din conturile europene sau de a aplica o disciplină fiscală. Descriind corupţia din sânul birocraţiei europene, euro-⁠parlamentarul Jens-Peter Bonde spunea că: „Nu e vorba de un escroc, de doi, sau de cinci, ci de un întreg sistem paralel de finanţare”.

Din nefericire, corupţia financiară e reflectată şi dublată de corupţia politică, şi aici Gillingham aduce numeroase dovezi care arată natura dictatorială a proiectelor UE. Uniunea Europeană, arată Gillingham, e un „empire by stealth”, un imperiu pe furiş. Politica făcută în numele Europei, arată Gillingham, „e susţinută de forţă, dar nu e acompaniată de responsabilitate”. De aceea, vorbind despre o posibilă forţă militară a UE, Gillingham se întreabă: „Cum pot europenii – care nu pot să controleze nici măcar acţiunile eurocraţilor civili – să controleze un viitor establishment militar protejat de legi referitoare la secretul operaţiunilor şi susţinut de o industrie militară multinaţională lipsită de competiţie şi de deschidere faţă de public?” În acest sens, deci, vocile care cer o forţă militară UEuropeană, în condiţiile în care nu există o naţiune europeană şi nişte reguli clare referitoare la cine controloează şi faţă de cine e responsabilă această forţă armată, sunt voci periculoase pentru libertatea cetăţenilor europeni.

Spre deosebire de guvernele naţionale, UE e o „entitate sui generis care nu e responsabilă în faţa nimănui”. De aceea, după cum spunea profesorul de la Oxford Vernon Bogdanor, „Europa dă naştere celui mai periculos dintre divorţuri – cel dintre clasa politică şi popor.” În condiţiile în care noi, în România, avem deja un astfel de divorţ, e legitim poate să ne întrebăm cum anume ne va putea ajuta integrarea în Europa, în urmă căreia ne vom alege cu un nou şirag de birocraţi îmbuibaţi şi dispreţuitori la gâtul României. Cum ne va ajuta deci să responsabilizăm clasa politică românească? Cum va ajuta integrarea într-⁠un organism parazitat de corupţie, mafie şi iresponsabilitate fiscală şi politică să vindecăm clasa noastră politică de aceste defecte?

Întrebarea devine cu atât mai acută cu cât, dacă luăm în considerare soluţiile propuse de liderii UE pentru rezolvarea problemelor politice şi economice, ne dăm seama că ne paşte despotismul luminat. Astfel, Gillingham ia în discuţie proiectul socialistului Dominiăue Strauss-⁠Kahn, fost ministru de finanţe al Franţei. Sub titlul de „Raport asupra Mesei Rotunde despre un Proiect Viabil pentru Europa de Mâine”, Strauss-⁠Kahn propunea în 2003 următoarele: „Conştient că un demos european nu există încă, Strauss-⁠Kahn nu se aşteaptă ca proiectul său să fie popular. Pentru a modifica opinia publică, el susţine intensa aplicare a «metodei comunitare». Aceasta presupune dublarea bugetului european, înfiinţarea de avanposturi locale şi regionale care să monitorizeze şi dirijeze un vast program de educaţie politică, să organizeze mass-⁠media «pan-⁠europeană», să introducă cursuri obligatorii de îndoctrinare UEuropeană în programa învăţământului secundar, să finanţeze partidele politice europene şi să le rezerve locuri în Parlamentul European. Procesul de fabricare a unui demos, care se aşteaptă să dureze 20 de ani, ar trebui să înceapă, susţine Strauss-⁠Kahn, cu adoptarea noii Constituţii Europene”. Respinsă prin referendumuri, Constituţia Europeană va fi introdusă pe uşa din spate, pe furiş, de agregatul franco-⁠german care domină UE. După cum notează Gillingham, proiectul lui Strauss-⁠Kahn e „manipulator, autoritar; şi consecinţele lui ar fi distopice”.

Citind aceste rânduri nu pot să nu mă întreb dacă îndârjirea „elitei” noastre de a susţine Constituţia Europeană, chiar cu preţul manipulării, precum şi actualul zel pro-⁠EUropean al elitelor noastre şi al cicisbeilor ei nu face parte din activitatea unor „avanposturi” eurocrate de genul celor prevăzute de Strauss-⁠Kahn. Dă, oare, „elita” românească, o mână de ajutor la fabricarea, în 20 de ani (termen drag şi lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare „elita”, plătită din banii contribuabilului român, dezlegată de obligaţii faţă de statul şi faţă de poporul român pentru că şi-⁠a asumat obligaţii faţă de un imperiu nevăzut şi faţă de un demos care nu există? Se închină, oare, elita românească, la năluci?

Conform lui Gillingham, singura şansă de succes a Europei nu e în direcţia elitismului dirijist şi corupt, ci în direcţia unei mai mari implicări a cetăţenilor în viaţa politică naţională şi continentală, înspre democraţie, înspre respectarea voinţei cetăţenilor. Dirijismul elitist a funcţionat atât timp cât UE a fost un club economic al ţărilor bogate. Dar modelul autoritar nu poate funcţiona în condiţiile în care UE vrea să devină un superstat implicat în alterarea identităţii cetăţenilor lui. Direcţia Europei trebuie să fie înspre libertate, nu înspre eurosocialism dirijist. Şi libertatea merge mână în mână cu responsabilitatea. Un sistem politic iresponsabil produce sclavi: şi la vârf, şi la bază, manipulaţi de oamenii-⁠butoane din avanposturi.

Cartea profesorului John Gillingham, curajoasă, doldora de informaţii, percutantă analitic şi memorabilă în fineţea tuşei portretistice (de la Tony Blair, la Silvio Berlusconi, Romano Prodi sau Gerhard Schroeder, nimeni nu scapă), ar merita tradusă şi folosită ca bază de discuţie asupra integrării europene a României. Nu de alta, dar, abia ieşiţi din „Imperiul răului”, nu vrem să petrecem următorii 45 de ani în deşertul „Imperiului nevăzut”, aşteptându-⁠i pe „tătari”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest