Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Împuşcături şi „bonjurături”

Magda Ursache: Împuşcături şi „bonjurături”

Vorbele lui Patapievici, ca reprezentant al culturii române, despre cultura română second hand, au fost şi sunt (pentru că revin în varii reeditări şi taclale televizate) însuşite de „vasalii intelectuali”.

Spuneam, într-⁠un foileton precedent, că pe scena literaturii noastre se poate întâmpla orice. Publicişti de toată mâna (nu că nu-⁠s bine informaţi, dar vor să nu fie bine informaţi) par a şti şi care a fost scorul partidei de tenis Breban-⁠Pleşiţă, chit că „gen’ralu’” nici nu juca tenis. Prefera boxul la categorie grea, cu deţinuţi şi anchetaţi ca Paul Goma. E suficient un pretext ca mulţi să-⁠şi dea cu părerea sau cu presupusul: cu atât mai alături cu drumul, cu atât mai negator, mai depreciativ.

Agresorul îşi schimbă, după plac, rolul cu agresatul, devenit ţinta atacurilor imunde ad pSAM_5331ersonam; şi tot el, agresatul, se vede acuzat pentru ce nici cu gândul n-⁠a gândit. N. Breban, chipurile, îl „împuşcă”, pe un boier al minţii heideggerind pe Dâmboviţa-⁠n jos, dar el e ţinta, nicidecum cel deplâns că-⁠i în pericol să fie „împuşcat”. „Acest om trebuie să fie împuşcat pentru că nu sunt de acord cu scrierile lui”, ar fi zis, după un lider de grup intelectual, N. Breban despre fostul preşedinte al ICR (2005-⁠2012, vă rog!). Unde, când a spus Breban aşa ceva? Aş zice că, dimpotrivă, H.-⁠R. Patapievici îi comenta în Politice (şi nu numai în prima ediţie), pe patibularii de români, inşi buni de spânzurat (ce-⁠i drept, nu de împuşcat). Tot în Politice (ed. 96, p. 56) susţinea: „Cu o educaţie românească nu poţi face nimic”.

A denatura un text, un cuvânt e, din punctul meu de vedere, o ispravă ticăloasă. Şi nu trebuie să scoţi din context un pasaj, o sintagmă; nu trebuie să rezumi în fals; nu trebuie să încalci regulile, pe motiv că polemica nu are reguli. Ba are şi încă reguli stricte. Nu pot fi trădate fără a te face de râs.

Pornind de la o metaforă a lui N. Breban (şi nu mi se pare chiar nefericită), clevetirile, calomniile, sudălmile, bonjurăturile (spre a le spune ca Paul Goma, neocolit nici el de atacuri veninoase sau jegoase, insultat şi repudiat) nu mai sfârşesc, ba chiar se înteţesc. E un prodigiu faptul că i-⁠au apărut, sub cenzura dictaturii, cărţi de un real curaj literar, dar asta nu se pune la socoteală.

În fond, ce s-⁠a întâmplat? Ei, uite că Nicolae Breban n-⁠a mai răbdat să tot audă că poporul român e o amestecătură de populaţie, o mâzgă, un deşeu cu „inimă ca un cur”, cu creier varză, cu minte scobită, cu şira spinării lipsă şi cu băşica udului mică/ mare. N-⁠a mai suportat iconoclasmul grosier, nici haosul valoric „organizat”. Să fie Eminescu „fost poet naţional”, inactual, „cadavru din debara” care împiedică europenizarea culturii noastre, ca şi cum n-⁠am mai avea dreptul de a fi noi înşine, români? Ce-⁠o fi rău în sintagma „neamul românesc”? Şi de ce ar fi gazetarul Eminescu politically incorrect? Pentru că a scris că „adevăratul patriot” este „cel care-⁠şi apără ţara împotriva guvernului său”?

Agresat şi agasat de vrajba postdecembristă thesaurus versus tabula rasa, crezând în valorile noastre culturale ca exponent al acestei culturi – poate mică, dar nu minoră –, N. Breban a ripostat. Dacă tu, scriitor, filosof, eseist, crezi că te-⁠ai format într-⁠o cultură uzată, expirată, „neimportantă”, „irelevantă”, bunul tău renume nu are de suferit? În Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007), Patapievici a afirmat neted că „trăim într-⁠o cultură second hand; „cultura română de azi nu există; în România postbelică nu s-⁠a produs nimic important” (p. 14); soluţia ar fi, tot după Patapievici, a celor trei: Fundoianu, Ionesco, Culianu şi anume abandonul („preferând lo­gic metropola coloniei” – lucr. cit. p. 13). Ca să convingă, H.-⁠R.P. foloseşte verbul lui Benjamin Fundoianu, a maimuţări, fiind vorba despre o cultură „endemic incapabilă de a fructifica ideile originale, mereu la remorca unui centru”. Aşadar, imitând, imitând, necontinuând nimic. „Ce a continuat ceva, orice la noi? întreabă Patapievici la p. 22; răspuns: Şcoala lui Maiorescu pe Maiorescu, şcoala lui Noica pe Noica şi mai sunt destule exemple.

Spre osebire de expreşedintele icereu, N. Breban nu crede că am fi arat pe apă şi am scris pe nisip, că am fi trăitori „într-⁠o ţară a lui pseudo”, într-⁠o „Siberie spirituală” sau în vreun „deşert cultural”. Când e ceva mai blând cu noi, Patapievici notează că am locui o… grădină, dar „o grădină paradoxală”, unde florile „pitice şi incoate” mor dacă nu intră musai „pe mâna grădinarilor occidentali”. „Rămas în ţară, Brâncuşi ar fi ajuns la fel de necunoscut ca oricare alt mare sculptor român omologat doar în ţară (p. 15). Aş zice, din contra, că Brâncuşi e foarte european, dar oltean.

Că vrajba şi denigrarea nu-⁠s deloc profitabile le-⁠a spus-⁠o şi Petru Ursache antropologilor, dar mulţi deveniseră deja draculologi; căutau zeul din asfalt (etnologii ştiu la ce mă refer) şi zmeul din mahala, deţinător de bancuri porno în serie.

Vorbele lui Patapievici, ca reprezentant al culturii române, despre cultura română second hand, au fost şi sunt (pentru că revin în varii reeditări şi taclale televizate) însuşite de „vasalii intelectuali”. Câţi nu se arată dispuşi, în siajul său, de a regândi cultura română pornind de la ce n-⁠are, de la carenţe, neajunsuri, „neputinţele noastre româneşti” (lucr.cit. p. 81) fiind enorme, iar ce-⁠i prisoseşte fiind doar aparenţă. Şi eseistul creator de high culture crede că am fi o turmă. În ce limbă comunică o turmă? În niciuna, behăie; iar româna n-⁠o poţi vorbi decât cu slugile, nici măcar cu un Pferd, nemţeşte. Şi ne mai mirăm de ce este minimalizat Noica, păltinişeanul, care a scris „încheiere la o cultură care nu se încheie”. Noua direcţie: ar trebui să fim jenaţi că-⁠i respectăm pe Eminescu, pe Iorga, pe Ţuţea, pe Anton Dumitriu, căruia cineva i-⁠a spus, colocvial, „Pa!”, pe Goma, căruia altcineva i-⁠a spus „Adio!”.

Nicolae Breban nu vrea să se încheie cultura română. Semnale de alarmă privind starea de avarie a ei a tras destule. A protestat împotriva indiferenţei – da, ucigaşe! – faţă de cultura vie. A difuzat ICR peste hotare cultură înaltă, de raft prim, a reuşit un export serios de valori? Inconfundabilul prozator Breban se află pe lista de Great Books a literaturii române, vrea nu vrea cunoscătorul de Heidegger. Şi-⁠i o nedreptate, dacă nu o impietate, ca ICR să nu-⁠i fi tradus romanele, preferând altele fără cine ştie ce intrigă, dar cu intriganţi destui.

Există, în statele care se respectă, o politică naţională a cărţii. Noi n-⁠o avem în vedere. Ce-⁠ar face polonezii, neam mândru şi orgolios, dacă onoarea naţională le-⁠ar fi terfelită?, s-⁠a întrebat Breban. Şi eu cred că ar lua măsuri punitive contra unui funcţionar public, plătit pe bani publici, dar dispus să considere cultura (pe care o reprezintă prin fişa postului) „nearticulată”, care vede „mediul intelectual românesc” „structural debil”, iar manualul de literatură română – „o cazarmă a tuturor triumfurilor naţionale” (p. 82).

Sigur că patapievicii polonezilor, că or fi şi acolo, sunt în siguranţă, nu-⁠i împuşcă nimeni, dar nici n-⁠ar fi rămas fără replică următoarea afirmaţie: „Viaţa noastră culturală, din acest motiv (de a vedea în alb/ negru, nota mea, Magda U.) nu este evolutivă, ci catastrofică” (lucr.cit. p. 84). Şi încă: la noi există o piaţă a ideilor de specialitate, incoată şi anemică” (p. 68).

Cum a pornit „scandalul” cu Breban care ar incita la omor? Mircea Vasilescu, red. şef al „Dilemei vechi”, a părut convins de intenţiile criminale ale prozatorului. Un brutal Breban ăsta, setos de exterminare. Vrea sânge, execuţii, ghilotinări de elitişti. Brânduşa Armanca, aprobată de vreo 22 de inşi, a scris despre un „acces de ură care s-⁠a exprimat primitiv”. Vorbea de ura iscată de N.B. în sufletele semnatarilor adunaţi pe-⁠o listă din… solidaritate civică? Şi Armanca (în „22” din 03.06.2015) mai scria de „vanitate inflamată”, de „panglici otrăvite pe gură”. Cum să se împuşte la Academie şi puşca să ia foc? Ce, Academia a devenit mahala? Academia nu, dar literatura începe să devină maidan cu sex (intenţia mea parodică după G.M. Zamfirescu sper să fie clară). Cât priveşte motivaţia lui N. Breban, tot Armanca a ştiut-⁠o: Breban s-⁠ar fi înciudat pentru că n-⁠a fost întâmpinat ca disident după ’89. E vina lui că nu s-⁠a întâmplat asta sau a falşilor disidenţi grupaţi sub steagul profetului din Dămăroaia, fondator GDS? Vocala doamnă a ţinut-⁠o, însă, pe coarda disidenţei închipuite, chit că incriminatul şi-⁠a dat demisia din C.C., una răsunătoare, pentru dreptul la opinie, pentru libertate de exprimare, înfruntând riscul opunerii la Tezele din iulie ’71. A mai protestat cineva la reintroducerea realismului socialist ca N. Breban şi ca Marin Preda? D. Ţepeneag nota, în jurnalul Un român la Paris (C.R., 2006), în 19 august ’71, că „în România oricum nu s-⁠a întâmplat ca un scriitor, după ce a devenit membru în C.C., să treacă în rândul protes-
tatarilor”.

Omul de carte va alege totdeauna cartea, sensul vieţii (titlul memoriilor lui N. Breban) fiind jertfa pentru ea. Şi Breban ar lua paharul de cucută în loc să renunţe la ideile lui.

Cristian Teodorescu a „cuminecat” şi el cu Brânduşa Armanca în chestiunea disidenţei. Înfricoşat că brebanii „vor să ţină România în afara Occidentului” (Vox Publica) a prezis viitorul astfel: „Breban nu numai că s-⁠a dezonorat ca academician, dar şi-⁠a asigurat şi o bătrâneţe hâdă”.

„Eheu, lumea în care se folosea „politeţea ca armă” (mulţumesc, Al. Paleologu!) s-⁠a dus. Lui Toader Paleologu i-⁠a picat o pleaşcă (vocabulă de diplomat): a condamnat ieşirea, pentru care Mircea Mihăieş a folosit epitetul descreierată. Timorat, speriat, noul preşedinte al ICR, Radu Boroianu, i-⁠a scris ambasadorului Poloniei: „Dl. Nicolae Breban nu a avut răgazul să ne devină colaborator, a ratat această şansă”. Domnia sa, Boroianu liberalul, n-⁠a ratat pâra la pan Marek Szczygiel.

Nici mai mult, nici mai puţin, N. Breban ar fi comis o „instigaţie la omor”. Nu mai era decât un pas până la pogrom. La Academie, s-⁠a lamentat G. Liiceanu, s-⁠a cerut împuşcarea unui scriitor, Patapievici; dar şi a sa: doi scriitori. Gândind autoironic situaţia, în maniera proprie, Andrei Pleşu s-⁠a vrut şi el condamnat la moarte. În Parabolele lui Iisus, cap. Parabola ca subminare a ideologicului, nu pare a-⁠i păsa de fiul neascultător din Vechiul Testament (Deuteronom 21:18-⁠21), pedepsit de bătrânii cetăţii: ucis cu pietre.
De la ironia afectivă a lui Alex. Ştefănescu (îl vedea pe N.B. închipuit „fiindcă prea arăta ca viitoarea lui statuie de bronz într-⁠o piaţă publică” (v. Un scriitor, doi scriitori, ed. Alfa, 2014), alt scriitor, al treilea, introduce în dialog sintagma „pârţag ridicol”. O fi asta vorbă controlată? Pe Breban îl dă orgoliul pe dinafară, s-⁠a amuzat Pleşu. Ce-⁠i ciudat e că nu percepe orgoliul tovarăşilor de grupare. În interviul din „Dilema veche” (27-⁠28 martie, 2012), luat de Cristian Ghinea, H.-⁠R. Patapievici declară ritos: „Niciodată nu am servit mai eficace cauza publică decât am făcut-⁠o în aceşti ani”. Peste regretabilul episod al căluţului cu zvastică pe crupă se trece.

Breban nu trebuie şi nu poate să tragă uşa istoriei după el, cum face Herta Müller cu uşa României. Iar de renegat îl renegi dintr-⁠un complex de inferioritate: Breban e detestat pe cât e invidiat.

Aşa se face că scriitorul a fost blamat şi batjocorit, lovit sub centură, dar şi pe la spate, de te miri cine; fiecare a înţeles cum a vrut el ce s-⁠a spus/ scris, pe dos de multe ori, că câr, că mâr. De cele mai multe ori cu bădărănie şi tupeu. Câteva etichetări? Peltic, acad. fără studii, logoreic şi, în crescendo, huligan şi lepros moral, toate produse de Mircea Mihăieş. Un Interim („România literară”, nr. 25, 19 iunie a.c.) l-⁠a categorisit Gâgă pe Breban. Definiţia lui Gâgă? „Gâgă, am uitat să vă spun, poate fi şi un ministru. Sau scriitor celebru, care nu-⁠şi face scrupule din a susţine că polonezii i-⁠ar împuşca pe unii intelectuali liberali care sunt, auzi, Doamne!, produs speculativ al miliardarului Soros”. Şi nu-⁠i aşa? N-⁠a sprijinit financiar Soros înfiinţarea GDS (în 31 dec. ’89) şi „Fundaţia pentru o societate deschisă” (în ’90)? Nu s-⁠a întreţinut în persoană Soros cu membrii GDS, în frunte cu Brucan? Manualele „alternative” de istorie n-⁠au fost iniţiativă Soros? Iar reprezentanta lui Soros, Sandra Marilyn Andreea Pralong, nu-⁠i nepoata generalului Budiş, din divizia trădătoare, care şi-⁠a vopsit epoleţii în roşu pauker?

Întâmplător sau nu, o anchetă jurnalistică a descoperit că pe lista celor sponsorizaţi de Soros se aflau Adrian Cioflâncă antiunionistul (de două ori coautor: şi al Raportului Tismăneanu, şi al Raportului Elie Wiesel), alături de Alina Mungiu, care ar fi înfiinţat cel mai mare think-⁠tank, SAR – zice presa – cu bani sorosişti, şi ea antiunionistă veche: fă totul de mântuială că o să iasă ceva până la urmă, norocul contează, nu meritul. Aşa s-⁠a făcut de fapt România Mare („Adevărul” de august, 2015); umăr în umăr, Mircea Toma – Active Watch, Mircea Mihăieş, C.-⁠Dudu Ionescu, Edward Helvig, Andreea Pora, M.R. Ungureanu şi Oişteanu, Smaranda Enache, Alexandru Lăzescu şi alţi intelocraţi.

Scuipăm, opinează o realizatoare de la Realitatea, mâna care ne dă bani? Nu ni-⁠i cadoriseşte, ni-⁠i împrumută cu dobândă. Aferim! Fundaţia Gojdu, cedată de MRU, e una dintre dobânzi. Cine făcea analogia dintre MRU şi Napoleon, De Gaulle, Churchill, dar şi Marc Aureliu decât alt listaş Soros?

Aş da şi eu o definiţie, nu a lui Gâgă, ci a lui Gică Contra: oricâte argumente are adversarul şi în pofida lor, Gică votează contra.

Patapievici, în cartea mai sus citată, îşi dorea „o bună cultură a dialogului”. Şi aici îl aprob: inamiciţia este un simptom al vremurilor noastre (cuvântul consens a fost demonetizat de Ion Iliescu). Acelaşi autor, în aceeaşi carte, rezuma regulile polemicii (v. pag. 88-⁠99) şi anume: polemica (nu neapărat cordială) trebuie să fie de idei; polemica onestă nu face referinţă la caracter, la trecut, la temperament, la clasă socială. Alte reguli de bază? A fi de bună credinţă şi a nu se depăşi moderaţia. S-⁠a respectat ceva din regulile astea în atacul la Nicolae Breban? Doar e trendy să negi, să scuipi, să înjuri. M. Mihăieş e spăimos: devoalează omerta Breban („România literară”, nr. 24 din iunie 2015), găsind că N.B. n-⁠a fost făcut una cu pământul. O vizează pe Ileana Mălăncioiu care ar fi tăcut ca Sfinxul, în loc să protesteze mai avan? Dar legea omertei, a tăcerii nu funcţionează când se lasă de-⁠o parte „relaţia” Liiceanu-⁠Măgureanu pentru a se toca mărunt „relaţia Breban-⁠Pleşiţă? În revista „22”, G. Liiceanu a publicat O poveste cu cafea, cola şi vin din 1990. Imediat după ce minerii lui Cozma Răcoare devastaseră sediul Humanitas, filosoful beletrist fusese invitat la o cafea de Virgil Măgureanu. S-⁠a dus, riscând să fie otrăvit. Darul de 6 sticle de vin alb l-⁠a oferit, prieteneşte, membrilor GDS, lăsându-⁠şi paharul plin neatins. Amuzant, nu? Dar de ce ar fi incriminat Breban pentru că ar fi încercat să obţină de la Pleşiţă paşaport pentru mama lui Matei Călinescu şi musafirul lui Măgureanu, nu?

Accesele pe temeiul urii de celălalt sunt uluitor de nedrepte, când bine se ştie că N. Breban deţine sentimentul prieteniei literare (am spus prietenie, nu cârdăşie), calitate scriitoricească rară pe plaiurile noastre, recunoscută şi de D. Ţepeneag, în Un român la Paris (p. 197): „Breban pare să aibă un cult pentru prietenie, dovadă că şi-⁠a ajutat prietenii, când a putut”. Şi încă, într-⁠un interviu cu Monica Lovinescu, la Europa Liberă, în 30.09.1973: N.B. „are această ciudată însuşire ca, în momente decisive, calităţile lui să învingă slăbiciunile”.

Solicitudinea amicală a lui N. Breban a fost clară când, în „Viaţa Românească”, l-⁠a apărat pe Liiceanu (text trimis de la Paris) pentru Epistolarul criticat de supuşii regimului Ceau. Parantetic spus, nu-⁠mi amintesc ca A. Pleşu să-⁠i fi sărit în sprijin când Dinu Patriciu l-⁠a jignit grav că e un căcat. Culme a recunoştinţei, G.L. lansează afirmaţia incredibilă că Breban vrea să-⁠l împuşte. Concluzia? Să-⁠l anihilăm pe Breban ca terorist. Încercarea moarte n-a⁠re, dar vă avertizez: Nicolae Breban e greu de ucis.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest