Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Theodor Codreanu: Un Roller al eminescologiei (I)

Theodor Codreanu: Un Roller al eminescologiei (I)

Primul semn al falsificării cântarului adevărului este denaturarea conceptului de mit. Lucian Boia era obligat să studieze mai întâi ce gândesc atât cei vechi, cât şi modernii despre mit (inclusiv ce gândeşte Eminescu!), despre resorturile naşterii unui mit, despre adevărul încorporat de simbolistica mitului. În atare privinţă, el se dovedeşte incapabil să iasă dintre zidurile reci, încorsetante, ale unei gândiri hylotropice, mecaniciste, de vetust cadru raţionalist cartezian

Mitologie sau mistificare?

Un ins care crede că se pricepe la toate, inclusiv în materie de eminescologie, este Lucian Boia, militant în slujba ideologiei political correctness, armă prin care crede că va produce „revizuirea” istoriei româneşti echivalată integral cu o mitologie, fără legătură cu ştiinţa. Altfel spus, cu adevărul. Punctul de plecare al lui Boia nu este doar „ciupeala” la cântar de natură comercială, ci, ca să ne menţinem în termeni eminescieni, el falsifică însuşi cântarul adevărului, lucru extrem de grav şi care descalifică de la bun început, chiar dacă în faţa necunoscătorilor el poate face o puternică impresie, cum i s-⁠a întâmplat lui Cătălin Ştefănescu, autorul unei emisiuni longevive şi onorabile de la Televiziunea Română, „Garantat 100%”. Capul de afiş al emisiunii dedicate poetului, 15 ianuarie 2016, a fost cartea lui Boia, Mihai mihai-eminescu-romanul-absolut-facerea-desfacerea-unui-mitEminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit (2015), carte în faţa căreia moderatorul s-⁠a arătat de-⁠a dreptul extaziat, lăudând informaţia, claritatea, argumentaţia, chit că toate debordează de un schematism izbitor, „demitizarea” promisă fiind, în realitate, o mistificare neruşinată. Lucian Boia are, într-⁠adevăr, capacitatea unei demonstraţii ideologice, care, în viziunea lui este aceea a demitizării, pornind de la teza că tot ce nu convine planului „corect politic” musai trebuie să fie declarat mit, adică o minciună ordinară îngurgitată de prostime cu ajutorul unor falşi intelectuali.

Primul semn al falsificării cântarului adevărului este denaturarea conceptului de mit. Lucian Boia era obligat să studieze mai întâi ce gândesc atât cei vechi, cât şi modernii despre mit (inclusiv ce gândeşte Emineascu!), despre resorturile naşterii unui mit, despre adevărul încorporat de simbolistica mitului. În atare privinţă, el se dovedeşte incapabil să iasă dintre zidurile reci, încorsetante, ale unei gândiri hylotropice, mecaniciste, de vetust cadru raţionalist cartezian. În contradicţie cu logica monovalentă a judecătorului său de astăzi, Eminescu gândea într-⁠o perspectivă holotropică, la care „demitizantul” de-⁠acum nici măcar nu poate visa, darmite s-⁠o mai şi priceapă. Pentru că are oroare de gânditori ai fenomenului mitologic precum Mircea Eliade, Boia decretează că mitul e o formă cancerigenă în sânul omenirii (mai ales la popoarele mici, cum sunt românii!), cancer care trebuie extirpat sau chimioterapeutizat. Asta se vrea cartea lui despre „mitul Eminescu”. Ne anunţă încă din titlu: mulţii, „psihotici” cum sunt, au făcut mitul. A sosit însă vremea desfacerii lui: iată misiunea istorică încredinţată de Zeiţa Raţiunii inegalabilului Lucian Boia.

„Descoperirea” noului „eminescolog” e că mitul Eminescu a fost zidit pas cu pas de către Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, G. Ibrăileanu, Octav Minar, G. Călinescu, Mircea Eliade, Perpessicius, Ion Vitner, Zoe Dumitrescu-⁠Buşulenga, George Munteanu, Edgar Papu, Petre Ţuţea, Constantin Noica ş.a.m.d., culminând în comunismul naţional, parcă în vederea unei finalităţi de factură hegeliană: împlinirea geniului românesc în două personalităţi: Nicolae Ceauşescu şi Emil Cioran, ultimul mare „fanatic” al mitului Eminescu. Tot ce s-⁠a zidit, cu migală, într-⁠un secol, la statuia lui Eminescu în slujba acestor doi din urmă s-⁠a făcut: „Cât se va fi multiplicat Eminescu, ca să se potrivească atât de bine şi cu Ceauşescu, şi cu Cioran!”1 Boia avea neapărată nevoie de Ceauşescu pentru a-⁠i arunca în flăcările iadului pe Eminescu şi pe Cioran! Cu toate acestea, constată, alarmat, că deşi Ceauşeştii au fost ciuruiţi de gloanţe, democraţia postdecembristă nu i-⁠a lecuit pe români de mitul Eminescu. Dimpotrivă, continuă avalanşa de cărţi despre poet; ba, un Eugen Simion amplifică mitul publicând miile de pagini manuscrise, care n-⁠ar avea nicio valoare literară. Aici, îi vine în sprijin o apreciere a lui Nicolae Manolescu, unul dintre puţinii demitizanţi: „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes.”2 Boia crede că nici vreun interes de altă natură, încât, prin eforturile sale „ilegale” (vezi procesul care i s-⁠a intentat din cauza editării manuscriselor eminesciene), Eugen Simion intră în rândul ultimilor „mitomani”: „Eugen Simion este un conservator pentru care Eminescu rămâne integral valabil şi demn de interes.”3 Încât democraţia, în loc să ne scape de Eminescu, ni-⁠l vâră şi mai tare pe gât, ca pe broscoiul unui curat şi luminat politician, ceea ce a făcut ca un sensibil tânăr licean, viitorul iniţiator al „faimosului” număr 265/1998 al revistei „Dilema”, Cezar Paul-⁠Bădescu (actualmente pus să ne iniţieze în lectura cărţilor, la aceeaşi televiziune care a reuşit să nu mai fie „naţională”, mirându-⁠se că nu mai are audienţă!), s-⁠a simţit aşa de sufocat, încât, Doamne, fereşte, era să sucombe din pricina lui Eminescu. Fireşte, Boia citează cu generozitate din cel agresat de poet, mai mult decât din textele eminesciene: „Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. (Oare de la cine lipsea „substanţa”?, n.n.). La rândul lui, poetul însuşi era ceva incert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” Admirabil autoportret… autodemitizant! Demn de „luciditatea” boiană, care continuă să ne compătimească şi să ne dea lecţii de eminescologie. Alt geniu luat ca martor din „adevărata eminescologie” este Marius Chivu, care a constatat şi el, la fel de sigur, că „elevii fug când aud de Eminescu”, fiind „urât” teribil de ei. Uită să spună de care elevi e „urât”.
Boia este la fel de entuziasmat de alt „eminescolog”, Dan Alexe, care ne dă un compătimitor ultimatum: „Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari. Dacă trăia azi, ar fi lucrat probabil la ICR, ar fi fost frustrat şi arogant.” Confuzie de persoane într-⁠o minte „necrescută”: între Patapievici şi Eminescu! Pe Dan Alexe l-⁠a luat gura pe dinainte, vorbind de funie în casa spânzuratului! Are dreptate Lucian Boia: „Ce să mai spunem. Am vrut democraţie, trebuie să-⁠i suportăm şi consecinţele: cuvântul e liber!”4 Credea, hiperlucidul nostru, că se referă la întreţinătorii „mitului Eminescu”, neştiind că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Ne arată aşa cum suntem!

Dar să revenim la mit. Obsedat de ideea că mitul e minciună, domnul Boia, „hermeneutul”, ar fi trebuit să ştie că mitul, în simbolistica lui, este o formă narativă de cunoaştere mai complexă decât raţionalismul modern demitizant, simplificator. René Girard deplângea impasul pseudoliberalismului individualist european, care, alături de marxismul defunct şi de nazism, a ajuns să fie curentul de gândire cel mai rupt de realitate din câte s-⁠au perindat în istorie, ignorând că mitul precreştin era superior demitizării postmoderne, nefiind un simulacru. (A se vedea Violenţa şi sacrul, Prăbuşirea Satanei ş.a.). Eminescu ştia asta, răspunzându-⁠i, avant la lettre, acuzatorului său de azi: „E păcat cum că românii au apucat de-⁠a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decât manifestaţiunea palpabilă, simţită a unei idei oarecari. Ce face d. e[x]. istoricul cu mitul? Îl lasă cum e or îl citează mecanic în compendiul său de istorie, pentru a face din el jucării mnemotehnice pentru copii? (Exact ceea ce face un pseudoistoric precum Lucian Boia!, n.n.). Nimic mai puţin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sunt minciune şi arată cum că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e de ajuns că ai văzut-⁠o, că-⁠i ţii minte forma şi că poţi s-⁠o imiţi în zugrăveală pe hârtie – ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.”5

Aici e problema d-⁠lui Boia: el se opreşte la „minciună” şi nu înţelege nimic din mit, fiind orb şi surd la ceea ce se ascunde. Altfel spus, cum a sesizat Eminescu, nu se comportă ca un adevărat istoric, ci ca un ideolog. De pildă, el nu ştie că mitul precreştin rezolvă totdeauna o criză sacrificială, rezultat al violenţei din lume. E în joc existenţa unei colectivităţi care crede, în cele din urmă, că mânia zeilor poate fi potolită prin identificarea vinovatului transformat în victimă ispăşitoare, sacralizată, divinizată, în cele din urmă. Girard a demontat întreg mecanismul ţapului ispăşitor. Criza sacrificială trece prin fazele toţi-contra-toţi şi toţi-⁠contra-⁠unul, pentru ca, finalmente, prin sacrificarea şi sanctificarea acelui Unu, să se reinstituie pacea şi armonia în comunitate. Nu e cazul cu Eminescu, din două pricini fundamentale: 1) Mitizarea victimei ispăşitoare este un fenomen precreştin, or, prin sacrificarea Mântuitorului s-⁠a pus capăt istoriei victimei ispăşitoare. Biblia este cel mai complex şi mai limpede text victimar. Încă profeţii Vechiului Testament, în frunte cu Isaia, anunţă că venirea lui Emmanuel/Hristos înseamnă şi suprimarea jertfelor de animale, nemaivorbind de jertfele umane6. Raţionaliştii confundă Evanghelia cu mitul. Ei vorbesc despre mitul creştin, ceea ce constituie cea mai grosieră lectură a Bibliei. Între mituri şi Evanghelii, asemănarea nu are sens decât sesizând diferenţa fundamentală dintre ele, arată Girard. Evangheliile explică miturile, dar miturile nu pot explica Evangheliile. Fiind creştin „ridicat la puterea a 10-⁠a”, cum se autodefineşte poetul într-⁠un text enigmatic (fila 8 a mss. 2275 bis), Eminescu poate interpreta miturile prin Evanghelie, dar nu şi „mitograful” său contemporan, care face alergie şi în faţa creştinismului ortodox pe care-⁠l acuză că a contribuit la crearea „mitului Eminescu”. 2) În atari condiţii istorice, este o gafă evidentă să îl plasezi pe Eminescu într-⁠o epocă precreştină, afirmând că la sfârşitul secolului al XIX-⁠lea românesc se putea naşte un mit. O fi fost Eminescu „paseist”, dar nici chiar aşa ca domnul Boia, care-⁠l trimite pe poet nu în vremea lui Alexandru cel Bun, ci în aceeaşi perioadă în care s-⁠a zămislit mitul lui Oedip! Nu a existat în România anului 1883 o dezordine socială, publică, în stare să provoace o criză sacrificială de tipul toţi-⁠contra-⁠toţi, pentru ca, în cele din urmă, să se transforme, prin contaminare mimetică, în aflarea ţapului ispăşitor într-⁠un singur individ (toţi-⁠contra-⁠unu), iar acesta să fie Eminescu. O contrazice însuşi Lucian Boia, care caută să demonstreze că Eminescu nu însemna prea mare lucru în epocă pentru ca să fie asimilat cu o primejdie publică. Deci, mitul nu se putea naşte. Şi totuşi „s-⁠a născut”, crede Boia, iar pentru asta „istoricul” inventează o geneză agonică, treptată, cu suişuri şi coborâşuri, pe parcursul unui veac şi ceva. O aberaţie mai întinsă ca aceasta nu se poate imagina. Un mit, dacă există, nu poate fi negat, distrus prin demitizare, cum încearcă „noii eminescologi”. Mitul lui Narcis a devenit un bun cultural al umanităţii, tocmai pentru că e mit. Îl poţi uita prin incultură, ignoranţă. Dar, se pare, chiar şi Lucian Boia nu doreşte ca Eminescu să dispară în neant, ci numai pretinsul „mit”. Este o evidentă confuzie între mit şi cultul pentru o mare personalitate. Eminescu s-⁠a impus în rândul personalităţilor emblematice din culturile naţionale, precum Dante, Shakespeare, Goethe, Hugo, Puşkin, ceea ce afirmă textual Tudor Vianu, de pildă. Aşadar, Eminescu este o realitate pe care Boia, din raţiuni obscure, o agresează cu o mână şi dă de înţeles că o apără cu alta. Este soluţia unei tipice conştiinţe sfâşiate, ivite în urma unui traumatism sau a unui experiment în sânul căruia Boia et comp. sunt cobai ideologici, în cazul nostru. Am mai invocat experimentul unui celebru neurofiziolog, Wilder Graves Penfield (1891-⁠1975). El a întrerupt, la un pacient, legătura neuronală dintre cele două emisfere ale creierului şi a constatat un fapt uluitor: individul a început să se agreseze cu o mână şi să se apere cu cealaltă! Victimă a unui experiment izomorf, ideologic, de astă dată, Lucian Boia îl atacă pe Eminescu în postura lui de „român absolut” (istoricul însuşi, fiind român, pe sine se agresează, sub imperiul sentimentului românesc al urii de sine, cum ar spune Luca Piţu) şi crede că-⁠l apără pe Eminescu neromân, cosmopolit, în postura exclusivă de poet. Şmecheria aceasta e cusută cu aţă albă, fiindcă îl transformă pe Eminescu într-⁠o maladivă fiinţă schizofrenică (ceea ce unii medici au şi încercat). În realitate, Eminescu e cel întreg. Nu poţi apăra poetul distrugând gânditorul. Îi trimiţi în neant pe ambii. De fapt, asta şi face Lucian Boia, refugiindu-⁠se în fantasmele unui raţionalism mistic.

Matrapazlâcuri anamorfotice

Şi iată cum procedează: printr-⁠un flagrant dezbin de sine, ca în experimentul lui Penfield. Mitul de „desfăcut” ar fi Eminescu, „românul absolut” (Petre Ţuţea), „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „poetul naţional” (G. Călinescu), „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica) etc. Împotriva acestor formule (termen eminescian!) s-⁠a dezlânţuit un adevărat război al „demitizanţilor”. Ei nu pot identifica aici decât „formule” mitologizante. Vorba poetului: în formulă numai formula pot citi ca nişte bieţi inşi aflaţi în curs de alfabetizare. Nu le dă prin minte că asemenea formule trimit la arhetipuri (C.G. Jung), la realitatea holotropică, transpersonală (Stanislav Grof), inaccesibilă gândirii leneşe, respinse de idee, cum ar zice Ion Barbu. N-⁠au citit sau n-⁠au înţeles nimic din Archaeus, ca singura realitate pe lume. Lucian Boia recunoaşte, totuşi, la Eminescu o „realitate”: muzica poeziei sale, îndemnat, pretinde el, de Tudor Vianu: „Să nu fie Eminescu decât un cântec, o melodie obsedantă? S-⁠ar putea însă ca tocmai Vianu să aibă dreptate. Toată mitologia eminesciană s-⁠a înălţat pe celebritatea dintâi, izvorâtă din muzicalitatea obsedantă a versurilor.”7 O fi, numai că Vianu nu vorbeşte de un mit Eminescu, ci despre o realitate culturală Eminescu. Dar dacă la Vianu, la G. Călinescu, la Camil Petrescu ş.a.m.d. muzica eminesciană are consistenţă ontologică şi estetică, deopotrivă, la Boia devine sămânţa răului, vinovată de naşterea mitului Eminescu. În realitate, ar fi putut înţelege că muzica eminesciană descindea deja dintr-⁠un arhetip: muzica lui Orfeu, care s-⁠a întâmplat să fie şi trac. Dar Boia nu a întârziat să manifeste oroare faţă de dacismul eminescian impregnat de harfa lui Orfeu. Nu arhetipul orfic, transpersonal, până la care plonjează Eminescu este pus în balanţă, ci frica de mitul Eminescu pus pe seama primilor critici, în frunte cu Titu Maiorescu. Admite, fără să-⁠l citeze pe G. Călinescu, că muzica eminesciană este inexplicabilă. Inexplicabilă va fi fost şi aceea a lui Orfeu. Eminescu o ştie şi îşi asumă orfic lumea, identificată de poet şi cu armonia lui Plato sau a pitagoreicilor. Literatura fiind fiica mitologiei (Eliade), era firesc ca transferul orfic să se producă şi asupra imaginarului eminescian. Sonetele către Orfeu ale lui Rainer Maria Rilke, ca să dau un exemplu, întră în acest transfer mitic prezent şi-⁠n imaginea Orfeului eminescian din Memento mori şi din alte texte. Dar un transfer mitic nu înseamnă şi crearea unui nou mit, ci e o variaţiune pe aceeaşi temă. Orfismul eminescian intră în sfera valorilor, nu a mitologiei, înţeleasă de Boia ca mitizare confundabilă cu „mistificarea”, cu minciuna. Ca să-⁠şi uşureze misiunea, Boia apelează la clişee şi „matrapazlâcuri” (vorba lui Eugen Ionescu) de felul celor emise de un Ioan S. Ordeanu, între 1914-⁠1933, cel care vedea peste tot în opera lui Eminescu simboluri ale României8. Printr-⁠un joc sofistic, el transferă clişeele de tip Ordeanu asupra întregii eminescologii. Să-⁠i urmărim efortul descriptiv al „genezei” şi multiplicării „mitului” Eminescu, totul împănat cu locuri comune pe care, cel mai adesea, le prezintă ca „descoperiri” proprii, mimând superioritatea absolută faţă de tot ce s-⁠a „scornit” pe marginea valorilor eminesciene. Premisa lui e să combată toate „prejudecăţile”: „Vor spune cei pătrunşi de superioritatea absolută a poetului că în cazul lui nu de mit este vorba, ci de purul adevăr. Cu alte cuvinte, Eminescu e într-⁠adevăr chiar atât de mare pe cât îl arată mitul.”9 Nu, nu este, ne asigură Boia, reducând eminescianismul la cercul strâmt al raţionalismului său. Măreţia lui Eminescu a fost afirmată, înţeleasă de la sine, nu şi dovedită, crede demitizantul. Boia reia toate atacurile perindate în mai bine de un secol spre a „dovedi” că poetul a fost „mitizat”. „Hermeneutul” nu-⁠şi dă seama că repunerea pe tapet a ostilităţilor faţă de Eminescu atestă limpede inexistenţa condiţiei mitice care presupune unanimitatea unei comunităţi faţă de cel sacralizat. Sacralizarea unei persoane, în timpurile moderne, nu mai e posibilă nici măcar în dictaturi, unde se nasc opoziţii, disidenţe. Întreţinerea unui cult al personalităţii n-⁠ar supravieţui morţii sau înlăturării dictatorilor. Repet, Boia confundă planurile, şi nu în mod inocent, între mit şi cultul personalităţii. Dovadă că asimilează „mitul Eminescu” cu apologia deşănţată a lui Nicolae Ceauşescu. Controversele din jurul lui Eminescu, începute din timpul vieţii, neîncheiate nici astăzi, arată limpede că nu e vorba de mit, ci de o personalitate puternică, vie, un geniu în stare să genereze metamorfoze profunde în paradigma unei culturi. Asta nu le dă pace lui Boia şi comilitonilor. Coşmar de peste un secol.

Fireşte, „desfacerea mitului” trebuia să înceapă cu limba română. Între primii contestatari, inşi precum Aron Densusianu, Anghel Demetriescu, Gr. Gellianu, Alexandru Grama i-⁠au reproşat lui Eminescu necunoaşterea limbii române, abaterile grave de la norme. Adevărul fiind prea izbitor împotriva acestora, Boia admite că „Din apriga încleştare cu limba română, poetul a ieşit în cele din urmă învingător.”10 Eroare gravă: Eminescu nu s-⁠a „încleştat” niciodată cu limba română, ci i s-⁠a supus ca nimeni altul, căutând-⁠o peste tot, în vorbirea poporului, în folclor, în opera înaintaşilor. E o biruinţă în supunere în faţa geniului limbii române. Boia nu ştie de afirmaţia capitală a poetului: nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, formulare asociată cu: nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul este stăpânul nostru. Aşadar, nu e vorba de nici un război al lui Eminescu nici cu limba română, nici cu adevărul, ci cu neorânduiala din limbă şi cu neorânduiala produsă de minciună: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-⁠a privi în faţă, ş-⁠a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte.”11 E doar una dintre multele afirmaţii despre adevăr la Eminescu. Altfel spus, adevărul trebuie căutat peste tot, şi în mit, şi în poveste, căci în ele stă ascuns archaeus, singura realitate pe lume. Dar treaba asta e prea complicată pentru raţionalismul reducţionist al d-⁠lui Boia.

„Hermeneutul” nostru trece însă peste toate şi vrea să ne lumineze: „Cum de s-⁠a petrecut transfigurarea?” Adică trecerea în mit. Bănuieşte că e la mijloc o „emoţie împărtăşită”, trăită de cititorii poetului în faţa muzicalităţii versurilor, muzica fiind pe înţelesul oricui, ca şi versurile eminesciene, simple, la mintea cocoşului. Texte precum La Steaua (sic!) şi Luceafărul sunt de-⁠a dreptul didactice, pe înţelesul tuturor. Ba, în simplismul său, poetul a mai ţinut să dea explicaţii despre înţelesul poemului într-⁠o cunoscută notă pe fila 56 a mss. 2275. Un critic s-⁠a străduit, totuşi, să-⁠l facă pe Eminescu să pară mai complicat, văzând în el un poet dificil. E vorba de Vladimir Streinu. Nicicum, Eminescu, în realitate, nu trece de suprafaţa lucrurilor, e mai „profund” doar în „ipotezele exegeţilor decât în intenţiile poetului”12. Astfel, miile de pagini care s-⁠au scris despre Luceafărul, dar nu numai, sunt neantizate dintr-⁠o singură măiastră lovitură, ca semne ale nebuniei mitologice a eminescologilor. O nebunie generală a culturii româneşti! Cum de s-⁠a ajuns să se spună bazaconia că Luceafărul este „poemul «suprem»”? se întreabă uluit Lucian Boia, când bietul text „are un înţeles cât se poate de explicit (în ciuda exegeţilor care au încercat să-⁠l mai complice). Cititorul poate pricepe fără dificultate ceea ce poetul a ţinut să precizeze”13. Se putea altfel? Făcătură mitologică!

Poezia de dragoste? Şi aceasta facilă, simplă versificaţie, romanţă, gen minor care nu poate evita „căderea uneori în banal, şi nici o anume «dulcegărie»”14. Exemplul edificator este Pe lângă plopii fără soţ (sic!), „cea mai cunoscută şi în egală măsură cea mai rea şi cea mai bună compoziţie de acest gen. Strofa care urmează reprezintă probabil nivelul cel mai de jos din întreaga operă a lui Eminescu”. (Boia citează prost, nerespectând dispunerea versurilor de către poet, nu cunoaşte titlurile multor poeme şi este un precar mânuitor al folosirii virgulei în propriile texte!). Nu are nicio bănuială că versul cu care începe strofa vizată: „O oră să fi fost amici,” e, de fapt, în voinţa auctorială, O oară…, iar dacă ar mai avea şi obiceiul lecturării eminescologilor, ar fi aflat de la N. Georgescu cam ce-⁠ar fi vrut să spună Eminescu prin oară, altceva decât oră. Luceafărul este redus de „exeget” tot la condiţia unui op de prost gust a unei romanţe, ceva mai complicată, care „nu e departe de cea a «plopilor fără soţ»”, iar asta trece în ochii stupizi ai cititorului mortificat în mit drept „elaborarea eminesciană desăvârşită.”15 Recunoaşte şi el, preluând alte poncife ale unor critici, că Eminescu era un „perfecţionist”, dar numai în raport cu forma, ceea ce l-⁠ar fi împiedicat să fie atent la noutăţile artei poetice din plan european şi autohton. De aceea, a rămas un nefericit conservator şi-⁠ntr-⁠ale poeticii, mergând spre simplificare şi refuzând revoluţionarea domeniului, în consecinţă nedându-⁠i prin minte să arunce peste bord învechitele reguli ale prozodiei şi versificaţiei16. Ignorant în materie de formă poetică, Boia desparte, vetust, formă şi fond, neavând curiozitatea să discearnă cam ce-⁠a vrut Eminescu să spună în texte de felul celui următor: „S-⁠a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui (s.n.) nu i-⁠a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea.”17

Note:

1. Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 170.
2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralele 45, Piteşti, 2008, p. 408.
3. Lucian Boia, op. cit., p. 183.
4. Ibidem, p. 185.
5. M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, ediţie îngrijită de Magdalena Vatamaniuc-⁠Lungu, p. 237.
6. Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia, trad. din greaca veche şi note, de Laura Enache, studii introductive, de Ingrid Bauer, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, pp. 38-⁠40.
7. Lucian Boia, op. cit., p. 127.
8. Ibidem, pp. 66-⁠68.
9. Ibidem, p. 15.
10. Ibidem, p. 14.
11. M. Eminescu, Fragmentarium, p. 126.
12. Lucian Boia, op. cit., p. 17.
13. Ibidem, p. 18.
14. Ibidem, p. 19.
15. Ibidem, p. 20.
16. Ibidem, p. 13.
17. M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 332.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest