Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Cum se ratează un scriitor?

Magda Ursache: Cum se ratează un scriitor?

După cum se comportă, ai zice că ploconeala la Putere a re-⁠intrat în fişa postului, a statutului de scriitor. Cât despre longevivi, ei au apucat să fie şi stalinişti, şi dejişti, şi ceauşişti, şi iliescani. Să mai spun că recompensele breslei le iau politrucii vechi şi noi? E suficient să citeşti lista indemnizaţiilor de merit. Dacă intri în „reţea”, eşti bine lansat, bine tradus, bine managerizat

„Ziceţi-⁠mi câteva mijloace prin care se ratează scriitorul român. «Vocaţia începuturilor», cu care se laudă cultura noastră, ne face să ne şampanizăm în faţa debutanţilor şi să uităm pe drum ce au promis să facă în literatură… Ratarea face parte din destin sau e o forţare a destinului?”.
Adrian Alui Gheorghe

Într-⁠un lung dialog început cu Adrian Alui Gheorghe pentru revista „Conta”, intervievantul mi-⁠a solicitat opinia despre „câteva mijloace prin care se ratează scriitorul român”.

I-⁠am spus ce cred eu că este adevărul adevărat: cel mai sigur mijloc de ratare e slujul la Putere. Ideea cea mai greşită, susţinută în presa culturală de foştii oficiali, dar şi de tinerii stângişti, este că arta şi morala n-⁠au de-⁠a face una cu alta. Şi se dau exemple de la Aristofan încoace. Până şi tiranul Nero e scuzat că a patronat/ promovat poezia.

În contrareplică fiind, vă trimit la mari scriitori români. Uitaţi-⁠vă cum au ratat,uitaţi-⁠vă la ce-⁠au scris după ce s-⁠au lăsat „lămuriţi” de Partidul comunist: Petru Dumitriu (Drum fără pulbere, ESPLA, 1951, 668 pagini); Zaharia Stancu (Rădăcinile sunt amare); Sadoveanu cu Mitrea Cocor care nu rimează defel cu scriitor. Atenţie: nu-⁠i numai lamentabil din punct de vedere etic, dar şi ca prozator. Aviz amatorilor de imagini înfăşurate în pixeli albaştri, portocalii, verzi, roşii…

Cântecul ciocanului (după câte îmi amintesc, un titlu de muzică proletcultistă) i-⁠a aiurit pe mulţi inclusiv pe Geo Bogza; chiar şi, ce-⁠i drept, scurtă vreme, pe Gellu Naum. Poeţi buni l-⁠au cântat predilect pe Lenin, au învârtit hora pentru Dej şi pentru Pauker, ca Nina Cassian ori pentru „bădiţa Stalin”, ca Otilia Cazimir. A primit o replică dură de la slavistul Petru Caraman, care n-⁠a ales calea uşoară a compromisului: epurat de la catedra pe care ⁠a onorat-⁠o ca nimeni altul, s-⁠a retras în tran­şeea bibliotecii; n-⁠a mai fost admis în opera de educare a studenţilor până-⁠n moarte. „Duduia” citise, la o şezătoare literară, fragmente dintr-⁠un poem. „Cum de te-⁠ai apucat să scrii aşa ceva? Auzi, bădiţa Stalin! Bădiţă îi spune iubita alesului ei. Şi dumneata cum spui bădiţă? Unui tiran care ne-⁠a călcat în picioare? Din el faci ideal de comportament? Zadruga asta artificială, cu Rusia comunistă, nu e în rânduiala noastră istorică, duduie Otilia”. Scena i-⁠a povestit-⁠o Profesorul Caraman lui Petru Ursache, iar eu am repovestit-⁠o în Universitatea care ucide. Cedarea urâtă a Otiliei Cazimir îmi aminteşte de cedările intelectualilor Puterii faţă cu „bădica Traian” Băsescu.

Măcar Cezar Petrescu a făcut compromisul (Nepoţii gornistului) după ce, în „Contemporanul” din 30 iulie ’48, Ov.S. Crohmălniceanu l-⁠a acuzat că „ocoleşte lupta de clasă” în romanele lui. Însă Maria Banuş şi-⁠a exprimat adeziunea la articolul lui Sorin Toma din „Scânteia”, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, care l-⁠a scos pe Arghezi din edituri şi din presă aproape doi luştri. Arghezi era mentorul autoarei plachetei Ţara fetelor, o susţinuse la debut. A preferat să intre în graţia lui Iosif Chişinevschi şi a fost impusă oficial, premiată, studiată obligatoriu în şcoală. Iar Miron Radu Paraschivescu o lăuda că, în Hamlet, în traducerea Mariei Banuş, garda nu mai striga Trăiască Regele!, ci Trăiască republica!. Măcar Adrian Păunescu a fost un propagandist atipic pentru Ceauşescu, mergând pe linia subţire dintre opozant şi slujitor. Şi mai cu ştiinţa profitului, Petru Popescu a „prins” fără greş ocazia. O ipotetică Antologie a verticalităţii (Vladimir Streinu lângă Tonegaru, Dan Botta, Steinhardt, Ţuţea lângă Teohar Mihadaş, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Ion Lazu…) ar fi cu mult mai subţire decât Antologia ruşinii (Humanitas, 2009, editor Nicolae Merişanu şi Dan Talos), alcătuită de Virgil Ierunca. Exilatul a început antologarea în ’57 , din paginile „României muncitoare” (perioada ’57-⁠’61); a reluat-⁠o după Tezele din iulie ’71 (împotriva cărora a protestat Nicolae Breban, devenind dizident solitar), până-⁠n octombrie ’89.

Nu, nu mi-⁠a trecut prin cap, în acel Decembrie, că postsocialist, vor reapărea cobreslaşii (model Marcel Breslaşu), pupinpreşedinţi dispuşi să producă balete de cuvinte ca oameni (de bine) ai lui Iliescu, ca „specialişti” ai lui Constantinescu, ca blondele marinarului… Nu spun să nu se angajeze politic scriitorul, dar măcar să nu susţină ce nu crede. Gellu Dorian („Hyperion”, 2/1998) se mira că obedienţa (slugărnicia) a îmbrăcat atâtea forme postsocialist „sub noi semnături sau aceleaşi”. Pe mine nu mă mai miră nimic după ce-⁠am citit ce-⁠a scris, din sete de Băsescu, Theodor Paleologu: „Este o pleaşcă ce nu se mai întoarce aşa uşor”. Le convine elitiştilor ca numele să le fie asociat cu al preşedintelui, ca oamenii lui Băsescu? Cred că da: doar sunt cavaleri şi colonei ai Puterii, cu Steaua României în grad de Ofiţer la rever. După cum se comportă, ai zice că ploconeala la Putere a re-⁠intrat în fişa postului, a statutului de scriitor. Cât despre longevivi, ei au apucat să fie şi stalinişti, şi dejişti, şi ceauşişti, şi iliescani. Să mai spun că recompensele breslei le iau politrucii vechi şi noi? E suficient să citeşti lista indemnizaţiilor de merit. Dacă intri în „reţea”, eşti bine lansat, bine tradus, bine managerizat.

Mai este o cale sigură spre eşec, autoorbirea tinereţii. Vi-⁠i amintiţi pe tinerii fesenişti strigând pe străzi „Boşorogii fără dinţi vor s-⁠ajungă preşedinţi!”, cu trimitere la Raţiu şi Coposu? Asta în politichie. În literatură nu-⁠i la fel? S-⁠a creat un conflict acut între generaţii, un gap neprofitabil: liceenii versus bătrânii profesori, debutanţii fuduli contra godzilelor din istoriile literare (oare n-⁠ai voie să-⁠ţi exprimi opinia dacă ai sau ai trecut de 70 de ani?), maimodernii contra modernilor, „raşi” ca defazaţi şi închistaţi. S-⁠a afirmat că predecesorii sunt contaminanţi. Oare bătrâneţea se ia ca o boală? De ce nu s-⁠ar lua, zic eu, înţelepciunea, erudiţia, experienţa?

Optzeciştii erau uniţi, debutau nu pe blog, ci în bloc. Blocul Nedelciu-⁠Iaru-⁠Madi Marin-Stratan-Danilov, dar şi ei au fost atinşi de dihonie. Muşina a ţinut să demisioneze din generaţia ai cărei lideri erau Gh. Crăciun, I.B. Lefter, Călin Vlasie. Nu erau încrâncenaţi, preluau ludic tradiţia, ironizau inteligent canonul vechi… Douămiiştii se manifestă ca scandalagii; şi nu sunt spadasini, ci sfadasini. Iar îndemnul lor basic e să întoarcă spatele la tot ce s-⁠a scris înaintea lor, necomplexaţi de marii înaintaşi. Sancta simplicitas! I-⁠aş sfătui pe închipuiţii ăştia, cu egoul dând pe dinafară, ca măcar în octombrie să-⁠l re-⁠viziteze pe V. Voiculescu. De cei trei B, Bacovia, Blaga, Barbu, e mai greu să te atingi, dacă mizezi pe „spiritul timpului”.

A fi împotriva a tot ce s-⁠a scris înaintea ta, a-⁠ţi tăia rădăcinile e alt drum înfundat. Fără feed-⁠back nimic nu-⁠i. Şi-⁠i riscant (ba ratant) să-⁠ţi forţezi destinul în felul acesta. Marii exilaţi şi l-⁠au păstrat. S-⁠au dez-⁠rădăcinat Enescu, Brâncuşi, Eliade, Vintilă Horia…?

Şi câte căi de ratare am putea aduce în discuţie! Ignoranţa e alta. O definiţie a ei? Să nu ştii că nu ştii. Nu spune Adrian Alui Gheorghe că „fără carte n-⁠avem normalitate”? Şi e vorba de ştiinţa de carte, pe care poetul anonim o preţuia atâta dacă îşi cânta astfel iubita: „c-⁠aşa merge de frumos/ de parcă scrie pe jos”.

Am luat cunoştinţă de pe un blog că 10% dintre americani cred că Ioana d’Arc a fost nevasta lui Noe; abia 41% au auzit de Iov. Jumătate dintre repondenţi nu ştiu care-⁠s cele patru evanghelii. Ce statistică năucitoare! Aşadar incultura deschide calea largă spre ratare. Nu suntem numai în criză editorială (mulţi dintre posesorii de „case editoriale” sunt de-⁠a dreptul iresponsabili: tipăresc fără să citească; le dai banu’, ai romanu’, chit că viaţa ţi-⁠i de roman ori ba). Dar nu sunt şi critici de întâmpinare care scriu cronici fără să citească despre ce scriu? Şi se mai plâng de criză de autoritate. Şi ce-⁠a mai supărat acad. Ioan-⁠Aurel Pop când a taxat lipsa de cultură generală a „generaţiei Facebook”, care crede că lectura e o îndeletnicire depăşită faţă de jocul pe calculator. Eu am numit-⁠o generaţia Pro: pro violenţă, pro instinct, pro superficialitate (dar şi violenţa autodistrugerii). Da, am obsesia răului televizual. Teleastul Andrei Gheorghe intra la ProFM: „there is no country for old man”. A venit şi rândul lui: „cutia cu bătrâni” (sintagma lui Andrei Oişteanu) îi era pregătită. La televizor, unde se râde la maximum de, dar şi din orice, bătrânii ocupă primul loc. Lor li se pregătesc farse idioate, păcăleli stupide, marca Dan Negru. Mă întreb dacă ştie şeful declarat al emisiunilor de divertisment că maimuţele râd şi ele. Poate i-⁠o spune veterinarul Kelemen Hunor, fost ministru al Culturii.

Oare vrem să devenim o literatură de amatori, de diletanţi, de înlocuitori, dacă sprijinim cu program ignoranţa? Avem: vedete ignorante, tocşoişti ignoranţi, analişti ignoranţi, prozatori mai ignoranţi decât cititorii lor ignoranţi.

Iată ce scrie un reactiv, Al. Vakulovski, al cărui model e Andrei Gheorghe (în emisiune, „AG le închide telefonul şi-⁠i roagă să-⁠l pupe-⁠n cur”). Pentru prozatorul basarabean „înjurătura dă un sens vieţii”: „ei sug pula şi se exprimă frumos, ei mănâncă căcat şi zic: mi-⁠am luat o porţie copioasă de desert, ei îşi ţin mama de mână când vecinii o fut şi spun poezii de Eminescu şi Vieru” (Letopizdeţ, p. 188); aceiaşi ei (intelectualii, nota mea, Magda Ursache) sunt „cei mai proşti”. „Ei fug de plictiseală prin plictiseală. Ei se fut în cur spunându-⁠şi poezii, îşi dau nume unul altuia discutând despre Platon” (p. 215). Şi, concluziv: „Iar pe mine mă doare-⁠n pulă de astfel de căcaturi. Mă piş pe cultura generală” (Letopizdeţ). Îmi cer scuze în locul autorului. Dar cititorul cum să afle unde s-⁠a ajuns, fără să citezi scatologiile de ultimă modă literară?

Cacolalicul (Martin Walser numea: „Cultura E-⁠O”, ejaculare-⁠orgasm) şi cultivarea dispreţului pentru cuvântul curat sunt alte căi de ratare, în opinia mea. Am prevăzut: ce e val ca valul trece şi n-⁠am greşit. A mai scris ceva Ioana Bradea după Băgău? Că nu ştiu.

Băiuţeii şi baeticele au debutat cu managerizare maximă la televizor. Prostim televizorul cu poporul (asta cere, asta-⁠i dăm populaţiei!), prostim literatura cu cititorul amator de pornografie. Dă-⁠te sexi ca Mihaela Rădulescu şi ajungi pe raftul… filosofilor. Dă-⁠te sexolog şi eşti pus în vitrina librăriei Humanitas, cu tot cu CD. N-⁠a apărut Ţînţăreanu, pe un canal TV, să ne anunţe că a avut, în spital, o erecţie la duş? Popa Tabără era extaziat de o scenă de roman unde se viola un curcan. Şi ce fudulă era o debutantă care istorisise cum se face sex cu un câine! Cât pe ce să dau telefon la Protecţia animalelor! O să-⁠mi spuneţi că Dan C. Mihăilescu, cel care „aduce cartea” de-⁠a surda la ProTV (a pledat decent pentru literatură subfustată, dar a făcut-⁠o) a ieşit din scenă, în timp ce Tabără, care a pledat net pentru scato, poate fi văzut pe TVR 1. Impresie greşită. Ficţiuni pe bază de „futuţiuni” (spre a le spune ca Luca Piţu) nu-⁠s greu de scris. Prozatoarelor liniei fierbinţi li s-⁠a părut că sunt mai interesante, mai libere, mai emancipate, mai post-postmoderne, dacă scriu măcar o dată pe pagină fucking mother, dacă pun pe copertă cuvântul acela cu p în cap? Or, mai greu e să nu fii grosier. Mai toţi deţin meşteşugul de-⁠a fi vulgari.

Ratare? Greu cuvânt! Orgoliul de debutant promiţător e… orbitor. Te face să te crezi lebădă când tu eşti o biată raţă. Dar… numai raţa nu ratează (spusa lui Nae Ionescu).

N-⁠aş vrea să închei fără a vorbi despre o altfel de „ratare”. Cuvântul l-⁠am ghilimetat anume. Să recapitulăm cazul Goma: a fost deţinut politic, a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan, l-⁠au exclus din USR, nu a fost salariat şi nu are pensie din România, nu are premii. Dar e nobeliabil. România putea avea Nobelul prin opera lui. E ratare asta sau nu?

Opera (curriculum operis) trebuie construită o viaţă. O viaţă creativă, dacă ţi-⁠o dă Dumnezeu. Şi lui Paul Goma Dumnezeu i-⁠a dat-⁠o .

Pân’ la urma urmelor, deşi cam sună a radio Erevan, cel mai sigur mijloc de ratare este: ce şi cum scrii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest