Polemice

Învăţarea pe tot parcursul vieţii, supravegherea pe tot parcursul vieţii

În spatele demersului Teoriei Inteligen­ţelor Multiple (TIM) pare că stă un program de milenarism globalist, un program care cere un vast efort de inginerie socială globală pentru scopuri utopice sau de‑a dreptul perverse, de la combaterea „încălzirii globale” la „zero Covid” şi la „agenda echităţii” care include vaste campanii ideologice şi chirurgicale de schimbare de sex la copii, schimbare de sex acoperită de conceptul „gender affirming care” (o nouă demonstraţie, ca şi „inteligenţele multiple”, a uriaşei capacităţi a nominalismului progresist de a iradia din mers realitatea).

Scopurile lui Gardner, speranţele sale legate de punerea în practică a TIM, sunt că această teorie va duce la abolirea examenelor şi la desfiinţarea şcolii aşa cum a existat ea din Antichitate şi până astăzi. Şi că, în urma desfiinţări acestui mod de a învăţa, copiilor li se va inculca o „conştiinţă globală”, adică vor fi deprinşi să se raporteze perpetuu la fantasme. Vor face acest lucru pentru că „inteligenţele multiple” colective vor fi abolit deja inteligenţa individuală. Dar nu e tot ce spun eu aici o „teorie a conspiraţiei”? Nu e o „exagerare”?

Gardner foloseşte sofismele şi diverse tehnici retorice cu mare dezinvoltură şi efect sigur. De exemplu, el ştie că ştie naraţiunea (care are de‑a face cu limba folosită în secvenţă logică), istorioarele, anecdotele, pildele, parabolele sunt absorbite mai uşor decât analizele minuţioase. Naraţiunea, care are de‑a face şi cu limba, şi cu logica, este introdusă de el atunci când vrea să‑şi manipuleze cititorul. Când vrea să îi bage cititorului o idee în cap, Gardner născoceşte o mică naraţiune, o poveste. De exemplu, despre cum va fi viitorul dominat de tehnică. Apoi spune că nu e neapărat de acord cu tot ce se întâmplă în scenariul imaginat de el. Dar nu prezintă cititorului scenariul opus, în care, de exemplu, tehnologia nu va învinge, ci va fi biruită de omul trăind din nou într‑o societate la scară umană. Nu, el alternează naraţiunea, propagandistică, cu analiza. El nu opune o naraţiune altei naraţiuni şi o analiză altei analize, ci o naraţiune propagandistică unei analize vag sceptice, care nu‑i înfăţişează cititorului punctul de vedere opus în toată concreteţea, şi deci forţa, sa, ci doar îl face pe Gardner să pară obiectiv. Cu alte cuvinte, Gardner se foloseşte de pseudo‑analiză pentru a întări propaganda narativă. E doar una din manevrele retorice ale acestui psiholog versat, manevră pe care nu o putem detecta dansând, pictând sau cântând la chitară, ci doar cu ajutorul „inteligenţelor” pe care Gardner le‑ar vrea retrogradate în sala de clasă.

Un alt lucru de care trebuie să ţinem seama este că Gardner face parte dintre acei autori care scriu extrem de mult şi în ale căror cărţi sau articole găseşti adoptate, de‑a lungul timpului, poziţii contradictorii, aşa cum am arătat şi mai sus, atunci când am citat din psihologii care au constatat acest lucru şi care nu şi‑au putut explica din punct de vedere ştiinţific această inconsecvenţă. De exemplu, pe de o parte, Gardner ne spune că tehnologia digitală este de fapt bagheta magică a cărei folosire va da stângii posibilitatea să‑şi atingă, în sfârşit, obiectivele pedagogice progresiste. Pe de alta, scrie o carte despre „generaţia app[1] în care mai întâi constată că generaţiile tinere concep lumea ca app, că gândesc şi simt prin app‑uri, şi că prezenţa sau absenţa app‑urilor le determină existenţa sau absenţa anumitor emoţii sau idei[2], ceea ce înseamnă că inteligenţa colectivă a app‑urilor rescrie şi falsifică deja ce înseamnă să fii om, pentru ca în final să ne spună că app‑urile nu vor dispărea şi că depinde doar de noi să alegem dacă vom deveni dependenţi de app‑uri sau îmbunătăţiţi de app‑uri[3]. Argumentul e vechi şi are de‑a face cu nerecunoaşterea faptului, precizat de neurospecialistul Manfred Spitzer, că ecranele digitale nu sunt un instrument, cum ar fi creionul, ci un mediu, care spre deosebire de instrument poate şi este programat să dea dependenţă utilizatorului pentru că stimulează creierul într‑un anumit fel.

Aşadar, Gardner scrie oblic, apasă pe pedale logice şi retorice înşelătoare. Ne prezintă în formă narativă sau ca pe un fapt dat, ca pe o realitate implacabilă, instaurarea gândirii tehnologice colective, şi apoi ne spune că depinde doar de noi dacă vom folosi această tehnologie spre binele sau spre răul nostru. Cu alte cuvinte, depinde doar de noi dacă vom folosi falsificarea şi dezumanizarea spre binele sau spre răul nostru. Avem aici quintesenţa „moderaţiei” ca motor al distopiei.

Toată lumea ştie de celebrul episod din romanul 1984 al lui George Orwell în care spălarea pe creier e completă în momentul în care individul răspunde că 2+2=cât vrea Partidul. Dilematicii de tip Gardner sunt avangarda acestui Partid. Acolo unde un conservator spune că 2 şi cu 2 fac patru, iar un revoluţionar ar spune că 2 ar trebui adunat cu 3 ca să facă 5, care e mai bun pentru mase decât 4, tiranul moderat spune că tot ce ni se cere este un efort de imaginaţie ca să lăsăm 2 şi cu 2 în pace, dar să ne închipuim că ar putea da şi altceva. Cu alte cuvinte, în cazul app‑urilor de mai sus, tehnologia există şi rezultatele ei nu pot fi decât de un anumit fel, dar cu puţină imaginaţie am putea pretinde că lucrurile pot sta şi altfel. Depinde doar de noi, de dezvoltarea „conştiinţei globale” eliberate de vecinătăţile apăsătoare ale lui 2 şi cu 2, de limitele acestei stări de fapt, pentru a ne pierde în imaginaţia eliberatoare a Partidului Inteligenţelor Multiple.

În aceste condiţii, în care autorul de faţă poate fi înţeles sau reprezentat ca fiind „conspiraţionist” sau subiectiv de către cititorii luaţi deja în stăpânire de serendipitatea conştiinţei globale, nu ne rămâne decât să coroborăm lectura mea cu lectura altora, să raportăm modul în care am înţeles eu scrierile lui Gardner nu la Gardner sau la suporterii lui, ci la alţi savanţi, din alte domenii. Făcând acest lucru, vom vedea că implicaţiile distopice legate de „inteligenţa colectivă”, de care vorbeşte Gardner atunci când propune evaluarea alternativă/prin proiecte colective a IM, au fost deja decelate şi dezvoltate. Lucrurile sunt în plină desfăşurare şi nu am de ce să mă eschivez să le observ sau să mă scuz că le observ.

Astfel, sumedenia de cărţi şi de website‑uri dedicate inteligenţei colective apărute în ultimul deceniu îl consfinţesc pe Gardner ca fiind un pionier al inteligenţei colective prin aceea că TIM a schimbat accentul de pe singularitatea inteligenţei g individuale pe multiplicitatea inteligenţelor colaborative[4]. Hélène Landemore afirmă clar că TIM, alături de alte teorii curente ale inteligenţei, are meritul de a „sublinia multidimensionalitatea inteligenţei, în contrast cu înţelegerea mai limitată a inteligenţei cum ar fi cea legată de raţiune”. Inteligenţa colectivă, scrie ea, „este tocmai acest tip de inteligenţă aplicat grupurilor în loc de indivizi”. Şi, spre deosebire de inteligenţa individuală, care se poate înşela, inteligenţa colectivă, precum cea a furnicilor sau a albinelor, nu dă greş niciodată[5]. Geoff Mulgan arată şi el că inteligenţa colectivă presupune mai ales „integrarea oamenilor cu maşinile, organizaţiile şi reţelele”, de aceşti „hibrizi” şi de modul în care „orchestrează ei cunoaşterea” depinzând rezolvarea problemelor globale ale omenirii cum ar fi „încălzirea globală”, pandemiile şi migraţiile[6]. Gardner însuşi nu refuză această lectură omagială a TIM, ci se declară atras de inteligenţa colectivă[7], pe care de altfel, după cum am văzut, deşi nu a teoretizat‑o pe larg, a folosit‑o ca punct de sprijin pentru a disloca inteligenţa individuală unică g.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Note:
[1] Howard Gardner, Katie Davis, The App Generation. How Today’s Youth Navigate Identity, Intimacy, and Imagination in a Digital World (New Haven, CT: Yale University Press, 2013).
[2] Gardner, Davis, The App Generation, pp. 7‑8.
[3] Gardner, Davis, The App Generation, pp. 193‑194.
[4] Marcos Ferraso, Christine Da Silva Schröeder, „Connecting Multiple Intelligences through Open and Distance Learning: Going Towards a Collective Intelligence?”, European Journal of Open, Distance and e‑Learning Vol. 17, No. 1 [2014].
[5] Hélène Landemore, Democratic Reason: Politics, Collective Intelligence, and the Rule of the Many [Princeton, NJ: Princeton University Press, 2013], p. 18.
[6] Geoff Mulgan, Big Mind: How Collective Intelligence Can Change Our World (Princeton, NJ: Princeton University Press, 2018), pp. 5, 22. Mulgan este Professor of Collective Intelligence, Social Innovation and Public Policy la University College London şi a lucrat la această carte beneficiind de stagii de cercetare la Harvard, unde îi mulţumeşte lui Gardner pentru a‑i fi oferit un „invaluable stimulus”.
[7] Vezi pe websitul oficial al lui Gardner https://multipleintelligencesoasis.wordpress.com/2012/12/04/collective‑intelligence/. Şi aici https://www.multipleintelligencesoasis.org/blog/2019/2/22/collective‑intelligence.

Mircea Platon

Total 2 Votes
0

Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

Premii literare și distincții universitare

2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

2009 Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

 

Bibliografie selectivă

Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

 

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button