De multă vreme mi‑am propus să scriu un articol pe tema statutului criticului de artă din România. Mărturisesc că m‑a reţinut de la un astfel de demers teama de a nu greşi sau de a nu cădea în subiectivism. În cele din urmă m‑am decis să‑mi pun în pagină gândul pentru că au început, cu din ce în ce mai mare cutezanţă, ca să nu‑i spun direct tupeu, să se autointituleze astfel persoane care prin natura meseriei lor, alta decât cea în discuţie, intră în contact cu expoziţiile de artă şi cu breasla artiştilor.
Persistă, nealterată, mentalitatea că a fi critic de artă presupune să ai un statut privilegiat, să fii privit cu mare respect, ca un atotştiutor în domeniu şi ca un exemplar rar. Mai pe scurt, e de bonton să fii critic de artă. Ideea vine din trecutul comunist, de pe vremea când la Facultatea de Istoria şi Teoria Artei existau doar două‑trei locuri şi acelea de obicei rezervate unor fii sau fiice de nomenclaturişti. Implicit, deci, criticul de artă era învăluit într‑un aer rarefiat şi privit cu totul altfel decât un muritor de rând. Presupun că acesta e motivul pentru care unii se autointitulează critici de artă şi, mai mult decât atât, păşesc pe un teren care nu le aparţine, fără a se jena de impostura lor şi nici de amatorismul inevitabil pe care‑l afişează public.
Pentru simplificarea termenilor şi a statutului, voi începe prin a spune ce este un critic de artă. În primul rând, e cineva care a absolvit studii universitare de artă, în speţă chiar o facultate numită Istoria şi Teoria Artei. Până nu demult, profilul aparţinea doar Academiilor sau Universităţilor de Artă din România, dar, mai recent, el a fost introdus ca specializare în cadrul facultăţilor de istorie. Deci e important de subliniat că există o pregătire anume în acest sens şi că cel numit critic de artă nu practică după ureche o meserie ce, la prima vedere, poate părea accesibilă oricui citeşte cărţi de specialitate, ca autodidact, sau are tangenţe cu lumea artistică. Pregătirea aceasta e de lungă durată şi, dacă e asumată până la capăt, cere acumulare de experienţă şi contact nemijlocit cu fenomenul artistic, iniţierea în atelierele de creaţie, cunoştinţe măcar elementare de desen şi compoziţie şi, de ce nu?, un anumit simţ estetic înnăscut sau cultivat, fără de care formarea în acest domeniu mi se pare imposibilă. Cere multe ore de studiu în bibliotecă, presupune sau presupunea, mai bine zis, promovarea unor examene dificile, cu profesori arareori obiectivi şi înzestraţi pentru meseria de profesor, care se simţeau în permanenţă ameninţaţi de generaţia tânără pe care se presupunea că ar fi trebuit să o formeze pentru „a‑i preda ştafeta”, cum rostea cândva limba de lemn. Sentimentul acesta al „pericolului” îi făcea pe cei mai mulţi dintre profesorii noştri – mă refer la cei care au predat după 1989 – să fie excesiv de severi, „de grabă vărsători de sânge nevinovat”, iar examenele erau uneori adevărate probe de rezistenţă psihică şi chiar fizică, pentru că scopul nu era ca studentul să promoveze şi să devină o oglindă a celor care‑l formau, ci, mai degrabă, era ca studentul să fie umilit şi descurajat. Cu toate acestea, unii au reuşit să „supravieţuiască”, să se călească şi să‑şi urmeze visul de a deveni critici de artă „cu acte în regulă”, cercetători în domeniul istoriei artei, curatori sau muzeografi iscusiţi, chiar dacă mediul formării lor fusese unul deosebit de ostil.
Din păcate, o altă categorie de absolvenţi, după terminarea facultăţii, din pricina descurajării sau a imposibilităţii de a găsi un loc de muncă adecvat pregătirii lor, s‑a reorientat şi a ales alte meserii, mai puţin fluide şi mai puţin susceptibile de a părea un hobby destinat spiritelor alese şi privilegiate.
Există, desigur, câteva excepţii notabile, de distinşi profesionişti ai domeniului care n‑au absolvit facultatea de profil, ci alte facultăţi cu profil umanist, dar care întreaga lor viaţă au activat în domeniul artistic, fie ca muzeografi, fie ca cercetători, fie în calitate de cronicari plastici la reviste culturale de prestigiu sau, mai recent, după 1990, în calitate de iniţiatori şi organizatori de proiecte curatoriale cu rezonanţă în lumea culturală. Aceştia sunt însă foarte puţini şi foarte cunoscuţi. Îi numesc doar pe distinsa noastră colegă doamna Mihaela Varga şi pe regretatul Corneliu Antim.
Morbul distincţiei autoconferite prin contactul cu arta şi cu protagoniştii ei i‑a lovit îndeosebi pe unii jurnalişti culturali, de la Televiziunea Română sau de la Radioul public, profesionişti, fără îndoială, în domeniul lor de activitate, dar total neaveniţi într‑o breaslă ce presupune instrucţie de specialitate, iniţiere şi experienţă. Îmi permit să fac această apreciere ca una care a practicat jurnalismul cultural, îndeosebi pe cel dedicat artelor, după absolvirea Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei de la Universitatea de Arte din Bucureşti, precedată de obţinerea licenţei în litere la Universitatea Bucureşti.
Pentru că am încercat să schiţez ce este un critic de artă, urmează să subliniez şi ce nu este un critic de artă.
Un critic de artă nu e cineva care e prieten cu artiştii, care vizitează expoziţii şi le prezintă în formate de tip ştire sau reportaj, în emisiuni culturale. Nu e cineva care face interviuri cu artiştii. Nu e cineva care, confundat chiar de artişti cu criticul de artă, vorbeşte la vernisaje vrute şi nevrute, emiţând impresii şi păreri asemenea suporterilor de la meciurile sportive. Un amator sau un iubitor de artă nu devine automat un critic de artă. Aşa cum cineva care iubeşte literatura nu devine automat critic literar sau cineva care iubeşte muzica nu devine automat critic muzical.
În plus, nu e critic de artă nici cineva fără nici o chemare, fără vocaţie şi fără intenţia de a se dedica domeniului artistic, dar care a absolvit facultatea ce conferă o astfel de specializare, în lipsă de altceva mai bun. Poate că tocmai această categorie a lăsat teren liber de manifestare imposturii în domeniu.
Voi încheia prin a‑mi exprima propriul crez în ce priveşte menirea criticului de artă, care, aproape niciodată, nu poate fi despărţită de cea a istoricului de artă. A fi un critic bun, avizat, presupune să fii un istoric de artă pasionat şi dedicat, curios, scormonitor şi interesat de trecut pentru a putea interpreta şi evalua corect arta prezentului, pentru a‑i putea înţelege pe artiştii contemporani şi pentru a le decoda creaţia.
Criticul de artă autentic îşi petrece mult timp prin ateliere, dar nu pentru a se impregna de atmosfera lor boemă, ci pentru a privi lucrări, a sta de vorbă cu artiştii despre opera lor, pentru a selecta lucrări în vederea unor expoziţii, pentru a scrie studii de specialitate.
Criticul de artă nu e un semizeu aşezat pe un postament şi învăluit în aburii slavei deşarte, ci o interfaţă sensibilă între artist şi public, un comentator avizat, flexibil şi capabil să‑l iniţieze chiar şi pe cel mai neştiutor în domeniul artistic.
Un critic de artă trebuie să‑şi cunoască perfect limba maternă, să se exprime oral şi în scris clar, nepretenţios, expresiv şi convingător.
Menirea criticului de artă nu este, aşadar, să primească osanale pentru vagi merite şi virtuţi, ci să faciliteze un proces de educaţie artistică, susţinând creaţia şi facilitând înţelegere acesteia de către public. E o menire nobilă, dar dificilă şi care, urmată cu convingere şi sinceritate, nu lasă deloc spaţiu pentru improvizaţie, părerism şi slavă de sine.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
