Contemporanul » Polemice » Liviu Franga: Scriitor, a scrie

Liviu Franga: Scriitor, a scrie

Noi să ne dorim doar atât, să scriem şi iar să scriem, vorba lui Heliade, pentru că numai aşa se face o cultură, o cultură durabilă şi rezistentă, prin muncă permanentă spre a-⁠ţi cultiva pasiunea şi înzestrarea (nu mă feresc să folosesc un cuvânt ieşit din modă), spre a-⁠i îmbogăţi spiritual şi mental pe ceilalţi, nu în ultimul rând pe tine însuţi.

Era ca acum, foarte cald, torid. Nu făcea să ieşi cumva afară, ferească Dumnezeu pe la prânz, nici vorbă după amiaza, nici măcar seaFranga-rubrica-decupeaza-doar-fata-p-6ra. Doar dimineaţa merita oarecum, pe la primele ore după desprinderea nopţii, şi atunci mulţi se repezeau să facă felurite cumpărături, să stea la coadă la lapte şi iaurt, şi treburi de-⁠ale lor. Unii, care nu erau în concediu, s-⁠o pornească la servici (aşa se spunea pe atunci, fără „u”).

Cel mai bine era de noi, picii. Stăteam p-⁠acasă toată ziua şi nu ne întreba nimeni de nimic. Nu tu „ce lecţii ai pentru mâine?”, nici tu „ce notă ţi-⁠a dat la?…”, nici tu „dacă nu-⁠ţi iese media la mate adio tenis la vară la Progresu’”, şi aşa mai departe. În paranteză fie spus, mi-⁠a ieşit, cu chiu şi chin şi vai media la mate, şi mediile la toate, dar tenis la vară, ca acum, pe terenurile de zgură de la Progresu’, tot n-⁠am văzut, în ciuda tuturor tânguielilor mele şi-⁠ale afurisaniilor că „s-⁠o ardă focu’ de matematică şi să-⁠l ia mama dracului p-⁠ăla care-⁠o mai învăţa d-⁠acuma la mate!”

Tocmai terminasem a patra şi mă pregăteam, cu gândul, bineînţeles, să-⁠mi iau, la toamnă, noua viaţă în primire, când nu trebuia să mă mai scol la cântatul cocoşilor, ca nu cumva să intru după tovarăşa învăţătoare Cazimir Angela în clasa cocoţată la ultimul etaj, al treilea, al venerabilei doamne care încă mai era, nu departe de poalele dealului Uranus şi de vechiul Pod Izvor, cel dinainte de nivelarea de la începutul anilor ‘80, Şcoala Generală nr. 124, cu clasele I-⁠VIII.

Nici să joci fotbal (trosbal îi ziceam noi pe atunci, cred că de la „a trosni [picioarele cuiva]”, „a da la gioale”, mă rog, „a faulta”) nu merita pe căldurile alea. De dimineaţă, câtă răcoare mai rămânea până pe la vreo unsprezece, nici atâta. Cine a mai văzut fotbal la ora opt, nouă sau zece? Fotbalul adevărat se joacă cel mai devreme după amiaza. Cel mai tare, ăla care se respectă, seara.

Aşa că m-⁠am apucat, căscând a lehamite, după ce toată dimineaţa citisem Legendele Olimpului de Alexandru Mitru de unul singur, de mă durea spatele şi mă frigea de cât stătusem pe el în pat, să fac ceva ce nu mai făcusem vreodată până atunci. Mi-⁠am luat un caiet dictando neînceput şi un creion bine ascuţit – pixuri nu se prea găseau pe atunci, stiloul îl păstrai cu sfinţenie doar pentru temele de acasă – şi o gumă, şi m-⁠am pus la masă. Să scriu din capul meu. Nu mai făcusem chestia asta până în acel moment. Să scrii ceva, care să nu fie nici teme, nici lucru suplimentar, nici pedepse pentru uite ce urât ai scris, ca porcii (de parcă porcii, săracii, ar scrie vreodată; şi să admitem c-⁠ar face-⁠o: ar scrie mai frumos ca tine). Nici, mă rog, să scriu pentru altceva. Să scriu numai şi numai pentru mine. Şi să scriu, asta mi se părea că întrece toate marginile, din capul meu, din nimic şi după nimic altceva… Asta mi s-⁠a părut, pe cuvântul meu (de fost pionier din clasa a doua), cea mai colosală idee. Drept care, fără să-⁠mi dau seama cât exact, am stat şi rămas mult în faţa paginii goale, cu creionul în mână, parcă aşteptând ceva, poate o comandă nevăzută, neauzită cu glas tare… Rezistând greu tentaţiei de a schimba literele şi cuvintele cu un desen c-⁠o pisică ş-⁠un şoricel vesel lângă o bucată de caşcaval ronţăită.

Apoi, după ceasuri întregi, a intrat mama în camera mea. „Tu, aici, la ora asta? Ia să văd ce faci.” Mi-⁠am acoperit pagina şchioapă de caiet cu palmele. „Lasă-⁠mă să văd. Ce prostii faci?” „Scriu.” „Ce faci?!?” „Scriu.”
Acesta a fost, în ce mă priveşte, începutul. Prim. Absolut. De aici, după acel gest primordial, de a mă aşeza la masă, fără să am vreo temă sau pedeapsă şcolară, în faţa unui caiet gol, nemaiscris, cu un creion în mână şi privirea la fel de goală, s-⁠a tras totul.

De câte ori mă aşez la masă (nu pentru a mânca, asta, cel puţin mie, mi se poate întâmpla şi în alte locuri; pardon: era cât pe ce să zic: locaţii), şi azi, mă aşez în faţa nu a computerului – blestemată unealtă de a te înstrăina de bună voie pe tine de tine însuţi –, ci a unei foi (de data aceasta), dar tot albe. Şi acum, nu fac altceva de cât vroiam, mai mult pe ghicite decât pe ştiute de-⁠adevăratelea, acum aproape jumătate de veac. Nu fac altceva decât că vreau să scriu. Şi scriu.
Pentru că şi acum, ca şi acum jumătate de veac, cel care scrie nu ar trebui să facă altceva decât să scrie. El este scriitor nu pentru că scrie, ar putea s-⁠o facă şi în registre din arhive, sau pe diverse obiecte gravându-⁠le, sau pe formulare (şi mergeţi dumenavoastră mai departe cu gândul). El este cu adevărat scriitor, adică îşi merită numele de „cel care scrie” tocmai şi numai pentru că scrie din capul lui, scrie liber, neţinut de vreo sarcină de serviciu sau de vreo altă obligaţie. În afară, poate, de aceea de a nu-⁠şi reprima, de a nu admite să-⁠şi reprime instinctiva pornire de a tran-⁠scrie ceea ce îi frământă mintea, cugetul, inima, sufletul. Din nici o altă obligaţie, afară de aceea de a da drumul în scris, fără să încerce să-⁠l oprească, şuvoiului din minte (sau de unde i-⁠o fi venind).

De la ce, oare, altceva, vine cuvântul scriitor decât de la a scrie?

Ce, oare, altceva trebuie, sau ar trebui, să facă un scriitor decât să scrie?

Mai mult decât oricare alţi artişti, scriitorul este prizonierul minţii sale chiar şi atunci cânSAM_3762d a părăsit masa de lucru şi, să zicem, s-⁠a aventurat pe străzi, în parcuri, la vreo slujbă oarecare. Un pictor, un sculptor, un compozitor, atunci când pleacă de lângă şevalet, din atelier sau din faţa pianului, reintră, fără vreo diferenţă specifică, în condiţia lui umană obişnuită, cotidiană. Dar un scriitor? Urmăriţi-⁠l după ce s-⁠a îndepărtat de masa unde a scris până atunci. Pe stradă, în parc, la serviciu, în familie, într-⁠o şcoală, la volanul unei maşini, oriunde. Merge în lumea lui, care e una a cuvintelor. Masa lui de lucru este oriunde. Mai ales în capul lui. Oriunde a fi, scriitorul scrie, poate mai mult în mintea lui decât la masa de scris.

Pentru că scriitorul este făcut să scrie, chiar şi când nu scrie. Pictorul nu pictează când nu pictează. Sculptorul nu sculptează, când nu sculptează. Muzicianul nu face muzică, atunci când nu şi-⁠o transpune din proiectul interior pe un instrument. Întrebat odată cum de a scris Baltagul în numai două săptămâni, Mihail Sadoveanu a răspuns cam aşa: „N-⁠am avut nevoie de mai mult. Îl aveam pe tot în cap”.

Daţi-⁠mi voie, încheiate fiind deja cele ce am vrut să vă împărtăşesc astăzi, când este, în ajun de Sfântă Mărie Mare, teribil de cald în urbea lui monşer care mai doreşte încă un pahar de apă, te rog, să vă mărturisesc, dragi scriitori români de azi, indiferent de vârsta noastră, un gând la care revin de câte ori am prilejul. Scriitor vine de la a scrie. Să ne reîntoarcem, cu toţii, la pofta virginală de a scrie, să lăsăm îndeletnicirile aducătoare de bănet, mai ales pe diverse căi electronice, acelora care nu sunt şi n-⁠or să vrea să fie niciodată scriitori, noi să ne dorim doar atât, să scriem şi iar să scriem, vorba lui Heliade, pentru că numai aşa se face o cultură, o cultură durabilă şi rezistentă, prin muncă permanentă spre a-⁠ţi cultiva pasiunea şi înzestrarea (nu mă feresc să folosesc un cuvânt ieşit din modă), spre a-⁠i îmbogăţi spiritual şi mental pe ceilalţi, nu în ultimul rând pe tine însuţi.

P.S. Îi anunţ cu respect pe cititorii Contemporanului că voi continua aici, prin îngăduinţa lor şi bunăvoinţa redacţiei, rubrica având acelaşi nume, pe care am slujit-⁠o fidel şase ani încheiaţi (din ianuarie 2008 până în ianuarie 2014) la revista ieşeană Timpul, mirabilă perioadă când m-⁠am bucurat, efectiv, şi de prietenia mentorului meu literar, Liviu Antonesei. Prietenia, desigur, a rămas, o adevărată fraternitate. Rubrica, de fapt, rubricile, au plecat, însă, nu fără regret pentru desprinderea nedorită de mine. Mulţumesc, aşadar, revistei Contemporanul pentru găzduirea şi a celeilalte rubrici lunare pe care am ţinut-⁠o, concomitent, tot la Timpul, rubrică ulterioară celei de traduceri (se numea Prima verba), şi anume Suferinţele limbii române.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest