Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: „Fructul oprit”al plagiatului

Adrian Dinu Rachieru: „Fructul oprit”al plagiatului

Chiar dacă primul Dobrescu, un foiletonist pur-⁠sânge, titular în faimoasa echipă de critici a Convorbilor literare (1972-⁠1990), devenise, prin exigenţă şi francheţe, temut, cercetând, de regulă, producţia curentă (ca dovadă, cele trei volume de Foiletoane), interesul său nu era deloc străin de scormonirea arhivelor. El, în armura justiţiarului, făcea figură de critic bătăios, cu opinii proprii, dislocând prejudecăţi confortabile

„Subiectul nu-⁠mi îngăduie să mă arăt neînduplecat”
(Alexandru Dobrescu)

Cu vreo zece ani în urmă, pornind întinse şi istovitoare cercetări, Alexandru Dobrescu, odată cu volumul dedicat Corsarilor minţii, se încumetase să atace, „întrucâtva cronologic”, maladia plagiatului, prea convins că piraţii de azi, mulţi câtă frunză şi iarbă, au avut înaintaşi de clasă într-⁠ale jecmănelii. Ipoteza, într-⁠adevăr, se confirmă cu strălucire, meritând efortul. Chit că memoria publică „e scurtă ca ploile de vară”, ne reaminteşte şăgalnic exegetul, iar năzuinţa de a eradica fenomenul (epidemic) se dovedeşte cel puţin donquijotescă. Motiv de a nu purcede la o „vânătoare de vrăjitoare” sau la o nemiloasă expediţie cinegetică; dar a aduce în faţa voastră alaiul sârguincioşilor prădători, mărunţi sau de calibru, „minţi alese”, nu-⁠i aşa, devine chiar o obligaţie dacă, în aste vremuri tulburi, onestitatea intelectuală nu s-⁠o fi atrofiat. Rezultă, previzibil, „un tablou terifiant”. Totuşi, autorul, deloc panicat, fără a poza în cerber etic, nu se grăbeşte să tragă concluzii negre; evident, materia e „întinsă”, numărul real al culpabililor, înfruptându-⁠se din cărţi „jumulite”, rămâne în veci neştiut şi o astfel de Istorie, dezvăluind „păcatul fraudei”, nu poate năzui a fi definitivă. Mai ales că „plagiatul e de o vârstă cu scrierea”, citim în La oglindă, cel mai proaspăt volum semnat de Alexandru Dobrescu (Eikon, 2016), încercând o istorie a plagiatelor româneşti până la 1900 (v. În loc de încheiere, p. 390). Şi-⁠apoi invocatul păcat ar fi „un fel de zestre genetică a omului”, încât mai toate culturile păcătuiesc; e drept, suntem avertizaţi, „în grade diferite”! Or, la noi, ţară imi­tatoare (cum prea bine ştim), dimensiunile fenomenului (evidenţiabil prin analize comparatistice) îngrijorează. Cu scuzele de rigoare, fireşte, coborând în timp: secolele irosite dată fiind starea limbii, conştiinţa proprietăţii intelectuale (încolţind târzior), osârdia atâtor harnici literatori (şi nu numai) aducând acasă roadele prăduite ale Evropei luminate, acceptate ca probe de netăgăduit ale spiritului creator autohton, în ebuliţie după îndemnul heliadesc, fără a ne mai chestiona asupra gradului lor de originalitate. Încât proiectul lui Alexandru Dobrescu, trudnic, negreşit, este – recunoaştea spăşit autorul – „naiv-ambiţios”. Şi oarecum previzibil, credem, dacă îi examinăm, fie şi în treacăt, traiectoria. Perceput ca un critic iconoclast în ipostaza „foiletonistică”, de „o inteligenţă mefientă” (cum l-⁠a văzut Gh. Grigurcu), lansând comentarii caustice, în răspăr, dinamitând tabuurile, Alexandru Dobrescu anunţa un polemism „genetic”, gata să înfrunte cu brio represaliile celor vizaţi. Cu acest prim tom, colecţionând „plagiatele româneşti până la 1900”, e scutit, evident, de asemenea reacţii. Când va ajunge însă în stricta contemporaneitate, viesparul scriitoricesc, aţâţat, va riposta şi nonconformistul critic va suporta eroic un asalt furibund, în pofida probelor irefutabile, bănuim.

Chiar dacă primul Dobrescu, un foiletonist pur-⁠sânge, titular în faimoasa echipă de critici a Convorbilor literare (1972-⁠1990), devenise, prin exigenţă şi francheţe, temut, cercetând, de regulă, producţia curentă (ca dovadă, cele trei volume de Foiletoane), interesul său nu era deloc străin de scormonirea arhivelor. El, în armura justiţiarului, făcea figură de critic bătăios, cu opinii proprii, dislocând prejudecăţi confortabile, luptând cu zestrea clişeistică. Şi impunând, astfel, în chip de semnatar al unor studii „contestatare” (dar cu argumente), o altă imagine, detabuizată, cum s-⁠a observat. Evident, abandonul său, după ’89, a fost deplâns de mulţi, după cum alţii, probabil, vor fi jubilat în culise. Sub şefia sa (februarie 1990 – decembrie 1995) la cârma Convorbirilor, revista ieşeană nu mai este „precumpănitor literară”. Sub presiunea evenimentelor, „temele şi problemele fierbinţi ale momentului” sunt tratate alert-editorialistic, Dobrescu sperând/ promiţând o „întoarcere la unelte” atunci când viaţa literară îşi va câştiga normalitatea. Se pare că mai avem de aşteptat…

Criticul, însă, s-⁠a repliat şi volumul Faţă în faţă (Editura Academiei Române, 2015), venea în prelungirea unor mai vechi şi acribioase preocupări, investigând străvechiul fenomen al plagiatului. Textele, puse „faţă în faţă”, îngăduie evidenţierea, „sub diverse forme”, a unor împrumuturi ilicite, a unor aproprieri „pe furiş”; avem de-⁠a face, desigur, cu o critică externă, cum mărturiseşte însuşi autorul, discutând onest, „la oglindă”, despre paternitatea unor contribuţii (fraze, paragrafe, cărţi). Cum înfloritorul plagiat nu are o istorie (în sensul devenirii interioare), chiar în Corsarii minţii (2007), copleşit de bogăţia materiei, Al. Dobrescu încerca „o expunere întrucâtva cronologică şi oarecum tematică”. Dar nu dorea, reamintim, „o vânătoare de vrăjitoare” (scria în Avertisment), fenomenul fiind fără evoluţie, cu, desigur, mereu alţi protagonişti „merituoşi”, cu descoperiri accidentale, atât „prinşii” cât şi negustorii „cinstiţi” convieţuind în frăţietate. Şi până la urmă, să recunoaştem, descoperirea unui plagiat/ plagiar rămâne „opera întâmplării”.

Deşi doar „autor de dicţionar” (pentru N. Manolescu), după un debut amânat patru ani (cu un manuscris mult lăudat de Al. Paleologu, predat, în 1975, editurii Cartea Românească), după o recentă căsătorie „de probă” cu ICR, criticul ieşean, mereu incomod, revine în forţă, analizând voluptuos brigandajele intelectuale şi intervenind decis, corectiv, propunând liste selecte („inventar de plagiate”, cum zice), cu surprize şocante la tot pasul. Istoria sa ilustrată (pentru unii doar „extravagantă”), gândită în patru volume, urma „să umple un gol”. Acolo, în primul volum al Corsarilor minţii, reţinea „autori plagiari” (după vorba cavalerului Stamati, el însuşi în culpă) din afara beletristicii (cronicari, savanţi, dascăli, predicatori şi oratori, tălmăcitori, jurişti), cei care, „sorbind” cu nesaţiu idei, transcriind harnic ori venind cu traduceri „dosite”, se vor dovedi, la Judecata de apoi a cărţilor (după pronosticul umoristului Moritz Saphir) mari datornici, cu reputaţii în suferinţă. Pirateria intelectuală este, ne previne cititul autor, nu doar o ocupaţie veche, ci şi o meserie democratică, braconierii jecmănind „zestrea scrisă a omenirii”. Dar cercetând cu sârg fenomenul, îmboldit, bănuim, de cartea lui Georges Maurevert (Le livre des plagiats) pe care a tradus-⁠o, semnând prefaţa şi notele lămuritoare (în 2005), Al. Dobrescu, în chip de „plagio-⁠log”, nu se vrea neînduplecat. El pune, amuzat, şi o binevenită surdină, constatând că „nimic nu e absolut sigur”, chiar dacă probele şi „citatele siameze” sunt la îndemână.

Dacă în secţiunea mediană a volumului Faţă în faţă aduna câteva studii introductive (ca prefeţe, postfeţe, polemici etc., precum, de pildă, cele despre Detractorii lui Eminescu, omul caragialian şi metehnele firii româneşti, discutând acid despre „Premiul Eminescu” ori războindu-⁠se, pe cazul spătarului Milescu, cu o doamnă Dumbravă), în partea ultimă reţine doar câteva interviuri (3), definitorii, însă, pentru a-⁠i fixa personalitatea inconfundabilă, „cârcotaşă”, cu apetit belicos, gata a se pronunţa tăios, informat, în chestiuni stringente: fie risipind note civile (S’avem pardon, 2007), fie invitându-⁠ne să lepădăm masca „olimpianului” Maiorescu, stârnind, previzibil, furia fanilor (ca să pensăm doar un exemplu). Parantetic, notăm că Alexandru Dobrescu se preocupase de redeschiderea succesiunii maioresciene, întocmind dosarul unei moşteniri litigioase, „cu bucluc”, cum zice (v. Maiorescu şi maiorescienii, 2004), notând ferm că prin numeroasele revendicări, părăsind deseori „realitatea textelor”, maiorescianismul a fost deformat. Admirabil prin puterea de a-⁠şi construi un destin, disciplinându-⁠şi energiile, Maiorescu rămâne – în ochii criticului ieşean – „o capodoperă de voinţă nestrămutată”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest