Poemul lunii
Ştefan Aug. Doinaş
Lupul singuratic
Iubita printre arbori nu se iveşte.
Jos, într-o râpă umbroasă ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeieşte
bătut leneş de-un vânt ca şi mine stingher.
Nimeni nu trece şi nimic nu se-ntâmplă.
De altfel, niciodată nu se-ntâmplă nimic.
Numai pe tâmplă
aceeaşi şuviţă-şi sporeşte argintul din spic.
De două ori zarea-mi apune sub pleoape,
De două ori inima-mi tresare în piept.
Presimţul care-mi dă târcoale pe-aproape
uneori mi se-aşează pe umărul drept.
Dacă pământul sălbatic nu i-ar sta-n cale,
inima mea cu conturul fibros
s-ar plimba peste faţa lunii, agale,
ca o floare roşie, fără miros.
Nimeni nu trece. Precum nimeni nu ştie
că lumea întreagă, pe înserat,
e doar o părere, între deal şi câmpie,
de care sufletul s-a cutremurat.
Iubita dintre oameni nu mă vesteşte.
Jos, într-o râpă de umbră, ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeieşte
bătut leneş de-un vânt ca şi mine stingher.
De două ori lumea-mi apune sub pleoape.
De două ori inima-mi moare în piept.
Presimţul care-mi dă târcoale pe-aproape
Sunt tot eu, aşezat pe umăru-mi drept.
(1942)
