Contemporanul » Ancheta Conte » Responsabilitatea Uniunii Scriitorilor faţă de Ştefan Aug. Doinaş

Responsabilitatea Uniunii Scriitorilor faţă de Ştefan Aug. Doinaş

Partea considerabilă a documentelor privitoare la Ştefan Aug. Doinaş (Ştefan Popa) probează statutul său de victimă şi de scriitor văzut de Securitate ca periculos. O arată şi înregistrările de tip tehnică operativă a discuţiilor critice la adresa regimului pe toată perioada 1974 – 1979. An de an, până în 1989 sunt inventariate acţiunile sale contestatare, „atitudinea negativă” şi „legăturile cu elemente ostile din emigraţie” etc. Ofiţerii superiori care se ocupă de cazul său propun contactarea „în vederea influenţării pozitive”, informarea preşedintelui Uniunii Scriitorilor, învrăjbirea lui Doinaş cu colegii săi, denigrarea ca să i se scadă prestigiul şi influenţa în viaţa culturală.

Greşelile CNSAS

Articolul pe care l-⁠am publicat în revista Contemporanul în luna aprilie 2014, cu titlul „Greşeli ale CNSAS care au făcut victime. CazCNSAS-LOGO-reprezul Ştefan Aug. Doinaş” documentează câteva din nedreptăţile suferite de poetul cărturar: în anul 2003, a fost calificat de CNSAS drept informator, fără derularea procedurilor obligatorii în asemenea situaţii, fapt care i-⁠a permis lui Adrian Păunescu să-⁠l calomnieze în plină şedinţă de Senat, iar acuzaţia de colaboraţionism a fost reluată de către membri ai Colegiului CNSAS la o manifestare de la Clubul Prometheus (sub titlul „Ce ne spun dosarele CNSAS”, în seria Întâlnirilor României literare), bine mediatizată, moderată de Nicolae Manolescu. Abuzul săvârşit de cele patru persoane aflate în fruntea Colegiului prin intervenţiile lor cădea sub incidenta legii penale.1 Pe urma lăsată de aceste acuze de autoritate, un număr din ce în ce mai mare de comentatori l-⁠au pus pe Doinaş în seria „turnătorilor” perioadei comuniste.

Pe scurt, ce „povestesc” dosarele Securităţii despre Ştefan Aug. Doinaş

Totuşi, ce este adevărat din aceste alegaţii? Doinaş a fost arestat la 4 februarie 1957 şi condamnat la un an de zile pentru omisiune de denunţ. Cu o zi înainte de a ieşi din penitenciar, Securitatea i-⁠a cerut şi el a semnat un angajament de colaborare. În dosarele deschise pe numele său nu se găsesc note olografe. O singură informare2, dactilografiată, în care apare cu numele de cod, „Andrei Golfin”, povesteşte vizita la Al. Andriţoiu şi sfaturile acestuia legate de drumul la Paris, benigne.3 Câteva documente scrise de ofiţeri fac referire la Doinaş în stilul tipic: ofiţerul de Foto-stefan-Aug-Doinas-2caz aduce aprecieri muncii „sursei”, căci prin aceasta evaluează pozitiv propria sa muncă. Interesant că aprecierile sunt contestate de superior.4 Pe o notă care susţine că Doinaş ar fi furnizat materiale care au dus la arestarea lui Haralambie Grămescu şi Ion Negoiţescu, Şeful Direcţiei, col. N. Budişteanu, adaugă la rândul lui: „Nu sunt de acord. Consider că lt. Ionescu Ştefan nu cunoaşte suficient întreaga istorie a acestui agent…”.5

Găsim în arhivă şi memoriile prin care Doinaş a solicitat repetat reluarea activităţii literare. Doinaş doreşte cu disperare revenirea în viaţa culturală şi face cereri obediente: „Iată de ce mă adresez Dv. cu toată încrederea: daţi-⁠mi din nou posibilitatea să muncesc şi să public. Vă voi dovedi că sunt cu totul ataşat Partidului şi Guvernului, că merit încrederea pe care v-⁠o solicit astăzi din adâncul fiinţei mele”.6 Memoriile umilitoare au fost prelungite prin texte care poartă în ele simbolurile epocii proletcultiste. Sunt urmele anilor de extremă vulnerabilitate – din perioada stalinistă până la reintrarea în viaţa literară. A fost martor în anii detenţiei în câteva procese politice şi nu s-⁠a comportat ca erou.7 I se poate imputa lui Doinaş că a semnat angajamentul în 1958, în condiţiile recluziunii, şi că a dat câteva note (ultimele în anii `60), dar participarea lui Doinaş la acţiuni de poliţie politică este respinsă de documentele cunoscute astăzi.
Ce înseamnă, totuşi, „i se poate imputa”? Situaţia poetului este tipică multor oameni trecuţi prin închisoare: au pus pe hârtie o promisiune ca să poată revedea lumina zilei, apoi au urmat-⁠o doar formal, dovada întărită a falsităţii angajamentului. Act oricum mai puţin condamnabil decât punerea oportunistă a semnăturii pe cererea de intrare în PCR şi exprimarea astfel a devoţiunii faţă de partidul comunist în condiţii de libertate.8

Acuzat, urmărit, ţintă a acţiunilor de şantaj

Partea considerabilă a documentelor privitoare la Ştefan Aug. Doinaş (Ştefan Popa) probează statutul său de victimă şi de scriitor văzut de Securitate ca periculos. O arată şi înregistrările de tip tehnică operativă a discuţiilor critice la adresa regimului pe toată perioada 1974 – 1979. An de an, până în 1989 sunt inventariate acţiunile sale contestatare, „atitudinea negativă” şi „legăturile cu elemente ostile din emigraţie” etc.9 Ofiţerii superiori care se ocupă de cazul său propun contactarea „în vederea influenţării pozitive”, informarea preşedintelui Uniunii Scriitorilor, învrăjbirea lui Doinaş cu colegii săi, denigrarea ca să i se scadă prestigiul şi influenţa în viaţa culturală.10

Atitudinea contestatară a lui Doinaş nu s-⁠a schimbat în urma acestor presiuni. Ofiţerii de securitate s-⁠au grăbit să caute prin viaţa intimă a victimei şi au aranjat cu conducerea Uniunii Scriitorilor punerea poetului în situaţii compromiţătoare. Au pregătit un flagrant de abuz în serviciu, ca să-⁠l acuze de folosirea banilor Uniunii Scriitorilor în sprijinul emigraţiei intelectuale „reacţionare” sau scriitorilor cu o atitudine politică necorespunzătoare. Astfel de strategii sunt proba că poetul cărturar nu a fost „partenerul” Securităţii.

Macularea prin Arhiva Securităţii

Textele prin care Ştefan Aug. Doinaş a obţinut reintrarea în viaţa literară erau cunoscute de colegi şi de cercetătorii care s-⁠au aplecat asupra destinului literaturii române în comunism fără să afecteze respectul confirmat chiar în documentele Securităţii, care reţin „cultul faţă de acest om. Tineretul în special îl apreciază ca fiind idolul lor”.11 Statutul său de intelectual perceput în opoziţie faţă de regim a fost subliniat prin cooptarea în Grupul pentru Dialog Social, în decembrie 1989. Însă odată cu lansarea acuzelor de către Adrian Păunescu şi reluarea lor la puţin timp de Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia-⁠Roman Patapievici (giraţi de Gheorghe Onişoru şi Germina Nagâţ) la întâlnirea organizată de Nicolae Manolescu la Clubul Prometheus, opinia publică l-⁠a plasat pe Doinaş între colaboraţionişti. Comentatorii au folosit la adresa lui cuvinte descalificante întrucât alţii le utilizaseră înaintea lor: „M-⁠am întrebat cum putea să scrie atât de bine, fermecător de bine, ştiind în acelaşi timp că din când în când va trebui să dea tributul sau de delator. Îşi administra singur raţia de mizerie, tocmai ca să poată continua să fie un super-⁠scriitor?”.12 Începând cu anul 2003, imaginea publică a lui Doinaş devine marcată de lumini şi intense umbre.

Sursele şi argumentele lui George Neagoe

Noutatea faţă de această repetare banalizată a acuzaţiei din 2003 va fi apariţia, în anul 2013, a cărţii lui George Neagoe, Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş – rezultatul transformării unei teze de doctorat, elaborată sub coordonarea lui Nicolae Manolescu, în prima monografie literară privitoare la poet scrisă în dialog cu dosarele de la Securitate. „Aportul” ei la „cazul Doinaş” este transformarea analizei într-⁠o diatribă la adresa omului şi literatului elaborată pe mai mult de 300 de pagini şi exprimând o ostilitate niciodată atinsă până atunci. Tânărul doctor în litere nu are o experienţă directă a lumii comuniste, nici un trecut ştiinţific care să-⁠i permită judecăţile radicale abundente în monografia sa, iar perioada de lucru la doctorat nu s-⁠a dovedit suficientă pentru depăşirea acestor limite. Carenţele cercetării se pot vizualiza mai uşor urmărind patru categorii de resurse cu care a lucrat Neagoe: aprecierile unor literaţi privitoast_aug_doinas_fotore la poetul cărturar; opera sau texte scrise de Doinaş sub alt nume (episodul Ion Motoarcă)13; dosarele din Arhiva CNSAS deschise pe numele său şi trimiteri la dosarele unor alţi urmăriţi; ce-⁠şi imaginează (!) Neagoe despre motivaţiile şi gândurile lui Doinaş.

Tânărul critic citează opiniile reverenţioase ale mai multor literaţi, însă numai pentru a concluziona: imaginea lui Doinaş, una falsă, „pe care şi-⁠a făţuit-⁠o”, i-⁠ar fi determinat pe mulţi să îl considere un lider informal al vremurilor de restrişte. Doinaş ar fi fost de fapt un politicianist care „a capturat destui naivi într-⁠o pânză de păianjen. Dezamăgirea a distrus unul dintre marile mituri ale rezistenţei prin cultură. Dacă un intelectual de calibru, independent, dominator, închistat în preocupările lui, cu aura de satrap, consimţise să slujească Puterea, atunci tot sistemul de valori cădea asemenea unui castel de cărţi de joc…”14

Neagoe nu dialoghează cu textele confraţilor, pe unele doar le bifează, iar pe celelalte le foloseşte doar ca rampă pentru acuze la adresa lui Doinaş. Este o procedură ciudată dar eficace de a răsturna binele afirmat în contrariul său. Cum trecerea de la judecata confraţilor la comentariul acuzator este făcută cu multă dezinvoltură, cititorul aproape nu sesizează că însăşi metoda de analiză este viciată.

George Neagoe a distribuit un număr amplu de pagini şi episodului Ion Motoarcă („încă dosit de istoria literară”) valorificat printr-⁠o altă serie de acuze: „Şiretenia, muţenia şi depărtarea (…) l-⁠au ajutat pe Doinaş să muşamalizeze afacerea…” (p. 137); „Magistrul le inoculează învăţăceilor dragostea pentru organizaţia politică aflată la putere şi ură faţă de «duşmanii» ţării” (p. 139) ş.a. În realitate, Neagoe a ratat natura farsei, aspect clarificat de Gelu Ionescu în recenzia făcută studiului lui Neagoe (voi reveni).15 Important în logica demersului, autorul Asului de pică reuşeşte să adune astfel încă un set de epitete insultătoare.

Interpretarea documentelor din Arhiva CNSAS

Marele test rămâne lucrul cu documentele de arhivă. Numărul celor folosite este foarte mic, căci Neagoe pare să caute doar elementele compromiţătoare. În lipsa lor, sugerează că acestea trebuie să existe undeva: „Nu cunoaştem însă prea multe despre notele informative” şi-⁠şi confirmă preocuparea apoteotic: „Cercetările indică, deocamdată, că există un singur document…” (p. 304). Ca urmare, aşează cele câteva piese care-⁠i ajută scopul într-⁠o mare de consideraţii privitoare la motivaţiile poetului. În acel „singur document” care apare la persoana întâia, nota dactilografiată din 26 septemarhivele-cnsas-foto-3brie 1967 apare scris: „Acum 4 zile l-⁠am vizitat pe Al. Andritoiu acasă pentru a-⁠i cere unele informaţii despre călătoria sa în Occident”. Comentariul lui Neagoe: „S-⁠ar deduce faptul că agentul nu s-⁠a prezentat la o întrevedere amicală, ci avea de îndeplinit o misiune, să strângă mărturii despre voiajul făcut de redactorul-⁠şef al revistei Familia în străinătate. Nu se poate exclude nici varianta că scopul fusese o discuţie de lucru…” (pp. 17-⁠18).
Nici un cercetător care-⁠şi respectă statutul nu va interpreta lucrurile bazându-⁠se pe prezumţii nesusţinute în textul analizat. Alegaţiile introduse prin „se deduce” şi „nu se exclude”, alimentează enunţuri categorice şi falsificatoare. „A ajutat poliţia politică”, afirmă Neagoe pe marginea documentului analizat şi „a influenţat decizia de arestare a lui I. Negoiţescu în 1961” (p. 304). În alte pasaje este chiar mai radical: „…a ajutat Securitatea să-⁠l închidă pe I. Negoiţescu…” (p. 21).
Dovada pe care o reclamă Neagoe, o piesă din dosarul de reţea R 874 este referatul din 18 martie 1961 prin care lt. Ionescu Ştefan căuta soluţii să-⁠i dea „agentului «Andrei Golfin»” un „imbold în munca informativă”. Este documentul invocat deja privind materialele informative care susţin implicarea lui Doinaş în arestarea lui Haralambie Grămescu şi a lui Ion Negoiţescu. Am arătat că referatul a fost contestat chiar de şeful serviciului, col. N. Budişteanu. În evaluarea acuzaţiei de participare a poetului la arestarea lui Negoiţescu, Neagoe plasează separat această informaţie cheie, rupând legătura, anulându-⁠i semnificaţia. În 1977, Doinaş bătuse la maşina sa de scris materialul prin care Negoiţescu aderase la acţiunile lui Paul Goma. L-⁠ar fi denunţat Doinaş pe Negoiţescu în 1961, dacă nu a făcut-⁠o în 1977, când, mai mult, şi-⁠a asumat riscat să-⁠l ajute?
Neagoe se agaţă de orice enunţ al ofiţerilor de securitate care i-⁠ar putea susţine acuzaţiile calomnioase şi lasă în umbră probele contrare. Depinzând de autor, cititorul nu poate reconstitui pe cont propriu imaginea de ansamblu oferită cercetătorului de dosarele deschise pe numele lui Doinaş. Acestea descriu ostilitatea Securităţii faţă de un om de cultură considerat inamic şi amplul ei efort în elaborarea şi punerea în aplicare a unor măsuri de înşelare, de ameninţare, de denigrare, de şantajare.

Vizibilitatea procesului de intenţie

Cea mai stranie metodă folosită de George Neagoe în „analiza” sa este enunţarea gândurilor şi intenţiilor lui Doinaş ca şi când ar fi putut avea acces la ele. Dintr-⁠o insinuare arbitrară: „Este de bănuit că «Andrei Golfin» a dat unele amănunte interesante pentru Securitate” el îi ghiceşte „dorinţa de a i se acorda în continuare vize de plecare peste graniţă, dar nu oriunde, ci în Vest” (p. 20). Nota unui informator, care susţine că Doinaş a renunţat să-⁠şi refacă un poem este prelungită de Neagoe cu concluzia: „Mai tare îl obseda că angajamentul cu Securitatea nu îi garanta nicio favoare”. Tânărul crede că înţelege motivaţia acestei vieţi dedicată literaturii: „În realitate, ca şi în alte rânduri când s-⁠a ridicat pentru apărarea drepturilor scriitoriceşti, Doinaş dorea să-⁠şi consolideze statutul de lider informal…” (p. 258).

Sunt nenumărate astfel de fabulaţii privitoare la Doinaş şi la alţi oameni. Adaug o mostră de dispreţ din lista presupunerilor care se înşiruie în logica unui proces de intenţie: „La aproape 65 de ani, convorbirile cu angajaţii M.A.I. semănau cu nişte meditaţii la care participau un elev sastisit, de mult hărşit în aceste situaţii convenţionale, şi nişte profesori capsomani, care îi ofereau un premiu pe măsura vârstei – dreptul de a se recrea” (p. 281).

Asistăm, iată, la un nou episod al procesului numit de Virgil Nemoianu „necrofagie” culturală: „uciderea, nimicirea postumă a unor personalităţi de frunte şi de merit, cu înfăptuiri, a prestigiului şi a stimei acordate acestora”. Preşedintele Uniunii Scriitorilor ar fi trebuit să fie cel dintâi care să se opună acestei urgii, cu efecte nefaste, pe timp îndelungat, pentru viaţa breslei pe care o conduce.

Înserierea de afronturi

Dincolo de răsturnarea opiniilor cu care lumea culturală a întâmpinat opera lui Doinaş, dincolo de manipularea documentelor, monografia lui Neagoe este o colecţie de afronturi. Doinaş ar fi fost „un tip convulsiv, umoral, arţăgos, invidios, nemulţumit de propriul statut” (p. 21). Trăsăturile caracterologice ale poetului ar fi „Dorinţa de a fi mereu în prim plan, de a cuceri întstefan-augustin-doinas-fotoâietatea în breaslă, şiretenia în câmpul cultural, mânia contra colegilor şi a adversarilor, manipularea la care a fost supus şi pe care a exercitat-⁠o cu abilitate asupra altora sau trişarea…” (p. 28). Doinaş ar fi avut după anul 1958 o „prezenţă actoricească”, cu momente de opoziţie la regim şi revoltă împotriva măsurilor discreţionare din anii ‘80 şi postceauşism, iar acestea „ne-⁠au păcălit”. O scăpare de memorie, precum datarea interdicţiei de semnătură (în Templul memoriei, Doinaş indica perioada 1958-⁠1963 şi nu cea corectă, 1958-⁠1961), este tratată în aceşti termeni: „Ca să se victimizeze şi ca să atragă simpatia publicului, a prelungit intervalul cu doi ani. Pe de altă parte, mistificarea provine din obişnuinţa de a disimula. Învăţată la şcoala de morală a reţelei informative” (p. 187). Iată şi altă avalanşă de epitete: „sarcastic şi drastic, poetul cărturar şi-⁠a luat revanşa faţă de toţi adversarii” (p. 182);

„…un caracter semeţ, rugos, cârtitor şi dispreţuitor ca al său nu putea să tolereze excluderea din rândul figurilor proeminente…” (p. 243).

Cât de dispreţuitoare este atitudinea lui Neagoe faţă de o victimă a istoriei vedem şi din felul în care interpretează drama de fond a poetului, de a fi fost împiedicat de la chemarea lui fundamentală: a crea şi a publica. Ce a scris Doinaş despre interdicţie constituie o denaturare a adevărului căci reflectă „disproporţia între aşteptările informatorului «Andrei Golfin» – care se gândea că directorii gazetelor îi vor tipări orice le va propune – şi stavilele întâlnite până la debutul editorial” (p. 187). Demersul lui Neagoe a fost sintetizat de Gelu Ionescu în următorii termeni: „Pe o întindere de 300 de pagini, George Neagoe se străduie […] să ne convingă că scriitorul a fost aproape o canalie”.16

Doar aceste citate din cartea lui Neagoe ar fi fost suficiente ca lumea literară să aprecieze cartea tânărului doctor în litere drept incompatibilă cu standardele etice ale comunităţii profesionale în care tocmai a intrat. Sunt nenumărate astfel de pasaje în care brutalitatea sistemului represiv apare diluată, în timp ce victima este încărcată de vinovăţie. Pentru doctorul în litere, faptul că a făcut închisoarea la Securitate şi la Uranus, în perimetrul Capitalei, şi nu la Gherla, Salcia etc. însemna că Doinaş s-⁠a bucurat de „protejarea organismului prin alimente îndestulătoare şi prin evitarea muncilor zilnice” (p. 168). „Încarcerarea în regim de complicitate” ar fi dovedită, conform lui Neagoe, prin faptul că logodnica a cerut pentru el… o pijama.

Descalificarea integrală.
Pretenţia de autoritate

„Decăderii” etice i-⁠a urmat, consideră Neagoe, una literară, într-⁠o mecanică inevitabilă. Niciodată după eliberarea din închisoare Doinaş nu şi-⁠ar fi recuperat vocaţia din studenţie. „Până la publicarea primei cărţi, între 1961 şi 1964, s-⁠a complăcut în versificaţiile realismului socialist, pe care le-⁠a abandonat târziu, după culegerea de scrieri patriotice Locuiesc într-⁠o inimă (1978). După reintegrarea în viaţa literară, din sertarul său a scos numeroase parabole lirice. Acolo, Doinaş se pierde în aglomeraţii intertextuale ca un mare scriitor mediocru” (p. 308). Şi: „…când şi-⁠a radicalizat limbajul esopic, atunci brutalitatea retoricii s-⁠a reflectat în devastarea măiestriei de odinioară. Relaţiile cu Securitatea l-⁠au constrâns pe scriitor să-⁠şi piardă talentul” (p. 309).

În virtutea cărei autorităţi asumă tânărul doctor în litere asemenea sentinţe? Pentru Virgil Nemoianu, autorul primei monografii dedicate poetului, „Doinaş se numără printre puţinii autori români care întruchipează o autentică şi vitală continuitate istorică între 1938 sau 1947 şi 1989 sau 1991, o punte unificatoare. Nu pot să nu cred că acest potenţial de semnificaţie cultural-⁠istorică naţională, acest potenţial de armonizare, de restaurare, de vindecare în fond, nu a fost perceput, într-⁠un fel mai limpede sau mai vag, de către foarte mulţi”.17 Ovid. S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitman evaluează creaţia lui Doinaş de după 1964 drept „o considerabilă operă lirică.18 Ion Bogdan Lefter extinde aprecierile la o categorie a creaţiei mai puţin luată în considerare: opera sa eseistică, pe care o califică „vastă şi prestigioasă”.19 Pentru autorul Asului de pică, gândirea acestor performanţi ai profesiei nu a contat. Victime ale lui George Neagoe, prin contagiune, sunt toţi membrii Cercului literar de la Sibiu, pe care îi apostrofează în chestiuni umane sau literare. Pentru George Neagoe, ei sunt nişte „puerili” care încercau să smulgă liberalilor fonduri pentru o revistă literară, iar „dacă aceasta nu s-⁠ar fi întâmplat, intra în vigoare planul de rezervă: îmbrobodirea comuniştilor, a vulpilor roşii. E dificil de ales ce definea pe cerchişti în acele clipe în care se considerau prea şireţi”.

În eseul său din revista Apostrof, Gelu Ionescu pune la locul lor pretenţiile literare ale autorului: „Cu privire la analiza literară, chiar dacă Securitatea l-⁠a «constrâns pe autor să-⁠şi piardă talentul», cum aţi putut citi mai sus, criticul nu prea face altceva decât să «povestească» poezii, din când în când mai apelând şi la un termen de prozodie etc.”. Criticul va continua ironic: „Ca să fiu drept, e pentru prima oară când aud că Securitatea te putea constrânge să-⁠ţi pierzi talentul…”.
Apropiat cerchiştilor şi bun cunoscător al evenimentelor legate de viaţa acestora, Gelu Ionescu are posibilitatea să clarifice şi episodul Doinaş – Ion Motoarcă: „Suntem într-⁠un caz – cel al criticului – de suprainterpretare mai mult jenantă decât tendenţioasă, în ciuda unei reale strădanii de a înţelege exact ce se petrecea în epocă. Doinaş nu ascundea acest episod din viaţa lui, mi s-⁠a întâmplat chiar să-⁠l aud recitând din versurile lui Motoarcă, în râsul celor ce îl ascultau, între prieteni”. 20

Între analiza autorilor reputaţi, la care se adaugă opiniile unor apropiaţi cerchiştilor, şi părerile debutantului în ale criticii se cască o prăpastie. Cât profesionalism opune Neagoe exegezei clasice a operei lui Doinaş o arată acele formulări pe care Gelu Ionescu le numeşte „bombastice” expresia unui „teribilism de diletant”, precum: „Cuvintele-⁠cheie devin platoşă pentru adjuvanţi. Sunt înghiţite, păstrându-⁠şi autonomia”; „Sacralitatea orfică a versului, îmbrăţişată din snobism şi din dorinţă de refugiu, era împrăştiată de disciplina cazonă a realităţii aranjate de către propaganda socialistă”. Adaug la „bestiarul” lui G.I. doar alte două exemple, dinspre final: „Disperarea a realizat scrieri axate pe anticlimax” (p. 264); „Şi-⁠a păstrat fidelitatea faţă de cameleonism, pozând în om fără biografie, trăitor în perimetrul artelor majore” (p. 306).

Responsabilitatea lui Nicolae Manolescu

Verdictele tânărului literat lansate în volumul Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş sunt validate de către Eugen Negrici şi Nicolae Manolescu chiar pe ultima copertă a volumului. Pentru Negrici, „George Neagoe a redactat de fapt un roman, unul incitant. Romanul ipocriziei. Miza e explicită”. Coordonatorul tezei de doctorat privitoare la Doinaş anunţă cititorul că are în mâini o carte, „nepărtinitoare […], un posibil model pentru viitoarele monografii consacrate scriitorilor români postbelici”.

A urmat nominalizarea volumului pentru premiul „Tânărul critic al anului” (la Gala Tinerilor Scriitori) şi pentru premiul de debut al revistei Observator Cultural pe anul 2013. Nu le-⁠a primit. A fost „meritul” Uniunii Scriitorilor să ofere coroana acestei cărţi care se află dramatic sub standardele profesionale şi etice ale domeniului.. N-⁠ar fi nimic problematic ca un autoN.-Manolescu-si-H.R.-Patapievici-reprezr care bate la poarta recunoaşterii culturale să propună lucrări ratate. S-⁠a întâmplat dintotdeauna, se repetă tot timpul. Preocupantă este publicarea acestui volum scandalos de o editură respectabilă (Cartea Românească) şi felul în care a fost tratat de lumea literară: cu relaxare, chiar cu bunăvoinţă. Ca „în final”, Uniunea Scriitorilor să-⁠l adopte ca performanţă (pozitivă!) între cărţile apărute în anul 2013.

Juriul care a votat premiul nu poate clama dificultăţile de urmărire a acestui text, chiar dacă stufos, de vreme ce scrierea este plină de enormităţi vizibile pentru orice om de cultură. Cum să girezi ideea că: „Pentru forurile conducătoare, prezenţa lui Doinaş la acţiunile dirijate de publicaţiile centrale aducea garanţia că autorii influenţi, neintegraţi în P.C.R., împărtăşesc scandările despre societatea socialistă multilateral dezvoltată şi naţionalismul ceauşist injectat cu hormoni patriotarzi” (p. 274)? Sau că poetul „s-⁠a camuflat până la punctul în care să devină indispensabil atât pentru regim cât şi pentru potrivnicii acestuia” (p. 281)? S-⁠a uitat, iată, butada că în acel regim nimeni nu era indispensabil.

Alte absurdităţi privesc lumea comunistă despre care Neagoe dă sentinţe cu aplomb. Se susţine că responsabilii culturali de la CC al PMR, cărora Doinaş le trimisese două memorii, nu-⁠l puteau ajuta întrucât, nefiind membru de partid, nu intra sub jurisdicţia lor. Or, partidul avea jurisdicţie asupra a tot şi toate, era chiar axioma sistemului. Faptul că avocatul semnase recursul cu sloganul „Luptăm pentru pace” (regulă de neocolit a timpului) este trasă concluzia că poetul ar fi fost o victimă a democraţiei populare. O ultimă mostră: pentru Neagoe, singurii martiri în perioada comunismului ar fi fost cei care au murit în închisori.

Coordonator al tezei de doctorat, Nicolae Manolescu avea autoritatea să oprească asemenea derapaje. Dar cum s-⁠o fi făcut, de vreme ce directorul României literare i-⁠a anticipat conţinutul, ca organizator al întâlnirii de la Clubul Prometheus? Prin felul în care a orientat şi evaluat cercetarea, prin propaganda pe care a făcut-⁠o cărţii Asul de pică, inclusiv publicând fascicole din carte în România literară, în sfârşit, ca preşedinte al Uniunii care a premiat-⁠o şi în care are o cunoscută influenţă, Manolescu este co-⁠participant şi promotor al afrontului adus de Neagoe memoriei importantului om de cultură.21 Asistăm, iată, la un nou episod al procesului numit de Virgil Nemoianu „necrofagie” culturală: „uciderea, nimicirea postumă a unor personalităţi de frunte şi de merit, cu înfăptuiri, a prestigiului şi a stimei acordate acestora”.22 Preşedintele Uniunii Scriitorilor ar fi trebuit să fie cel dintâi care să se opună acestei urgii, cu efecte nefaste, pe timp îndelungat, pentru viaţa breslei pe care o conduce.

● Articolul a fost preluat din
Observator Cultural (iulie 2014)
cu acceptul autorului

Note:

1. Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Horia-⁠Roman Patapievici şi preşedintele Colegiului CNSAS, Gheorghe Onişoru.
2. Ana Dobre a identificat o altă notă, datată februarie 1964, în dosarul lui Miron Radu Paraschivescu (Miron Radu Paraschivescu – eternul critic, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011 p. 180) şi de asemenea Ştefăniţă Regman („Cornel Regman şi lucrările lui: perioada 1959-⁠1967”, în Viaţa Românească nr. 1-⁠2, 2013, pp. 85-⁠105.). Ambele sunt, şi ele, fără conţinut politic.
3. Nota este datată 28 septembrie 1967, Arhiva CNSAS, Dosar personal R 874, vol. 1, f. 91.
4. „Consider că tov. lt.mj. Săraru Pavel nu a surprins exact situaţia agentului” (Arhiva CNSAS, Dosar personal R 874, vol. 1, f. 3).
5. Arhiva CNSAS, Dosar personal R 874, vol. 1 (privindu-⁠l pe Popa Ştefan), f. 77. Doinaş a fost complice la acţiunea lui Ion Negoiţescu, din martie 1977, când a bătut la maşină scrisoarea adresată de Negoiţescu lui Paul Goma, prin care se declara de acord cu acţiunile disidentului.
6. Arhiva CNSAS, Dosar informativ, I 2628 vol. 1, f. 112.
7. Petre Sirin povesteşte despre condamnarea lui Ion Omescu în urma depoziţiei lui Doinaş (aflat atunci în închisoare), care a acceptat să declare că ar fi citit una din piesele anticomuniste ale lui Omescu (Petre Sirin, Castele în Spania. Cronică de familie 1949-⁠1959, Humanitas, Bucureşti, 2013).
8. Ştefan Aug. Doinaş avea să refuze în anii `80 invitaţia de a intra în PCR, ştiind că va retrogradat din poziţia avută la Secolul XX.
9. Arhiva CNSAS, Dosar informativ I 2629, vol. 2, f. 224v.
10. Nota de analiză din 15 noiembrie 1981, Arhiva CNSAS, Dosar I 2629, vol. 1, f. 274 (Principalii ofiţeri superiori care au răspuns de Doinaş au fost lt.col. Victor Achim şi lt.col. Wawiernia Mihai).

11. Idem, f. 137.
12. Marius Jucan în dezbaterea organizată de Ruxandra Cesereanu, Doru Pop, Anca Haţegan, „Rezistenţă sau supravieţuire prin cultură? (I)”, Observator Cultural nr. 203, Ianuarie 2004.
13. Prezentarea acestui episod de către Gelu Ionescu („Cazul Doinaş”, Apostrof, nr. 2, 2014): „Doinaş, pe-⁠atunci profesor la ţară în judeţul Arad, pentru a-⁠l convinge pe amicul său Motoarcă, licean, că versurile poeţilor oficiali, preamăriţi în presa vremii, nu au nicio valoare şi nu merită a fi admirate, fabrică el însuşi rapid nişte lozinci versificate. Lui Motoarcă îi plac şi le-⁠ar vrea publicate, Doinaş acceptă, dar numai sub numele elevului doritor să se afirme printre tinerii poeţi proletari. Zis şi făcut, urmează multe apariţii prin reviste, Doinaş fabrică versuri, poeme etc., Motoarcă devine cunoscut, primeşte bani – revendicaţi de autorul adevărat –, iar povestea ia proporţii până cînd Motoarcă, lăsat singur, nu mai face faţă «prestigiului»…”
14. George Neagoe, Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, Cartea Românească, 2013, p. 307.
15. Gelu Ionescu, „Cazul Doinaş”, Apostrof, nr. 2, 2014.
16. Ibidem, „Cazul Doinaş”, Apostrof, nr. 2, 2014.

17. Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2004, pp. 13-⁠14.
18. Ovid. S. Crohmălniceanu, Klaus Heitman, Cercul literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, Editura Universul, Bucureşti, 2000, pp. 61-⁠62.
19. Ion Bogdan Lefter, „Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş – Schiţă cartografică”, în Secolul 21 nr. 1-⁠6 2003, pp. 127 şi 130.
20. Gelu Ionescu, op.cit.
21. Responsabilitatea lui e mai mare decât a autorului Asului de pică…, aflat la începutul carierei, captiv al energiei şi nerăbdării vârstei.
22. Virgil Nemoianu, „Victime şi vinovaţi: spre o abordare pluridisciplinară” (Conferinţă susţinută pe 2 octombrie 2012 în Aula Bibliotecii Academiei Române, în cadrul colocviului internaţional organizat de Fundaţia Culturală Secolul 21: «Ştefan Aug. Doinaş – O dublă comemorare. 90 de ani de la naştere, 10 ani de la trecerea în nefiinţă”. Text publicat ulterior în revista Convorbiri Literare şi în revista Secolul 21, nr. 1-⁠6/2013).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gabriel Andreescu

Gabriel Andreescu s-a nascut in data de 8 aprilie 1952 la Buzau. Este conferentiar la Facultatea de Stiinte Politice a Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative. A militat pentru respectarea drepturilor omului inca din perioada comunista, fiind unul dintre [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest