Contemporanul » Noutăți editoriale » Aura Christi: Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (III)

Aura Christi: Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (III)

Din sumarul Contemporanul nr. 6/ 2015

Polemice

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (III)

■ Motivul acestor atacuri, diversiuni, manipulări grosolane? Nici unul dintre intelectualii de curte ai fostului preşedinte nu are bărbăţia de a recunoaşte faptul că a greşit pe parcursul ultimului deceniu şi că s-a compromis, girând un regim abuziv. Cunoscând psihologia românilor, aceşti intelectuali publici recurg la diversiuni pentru a ocoli fondul situaţiei lor jenante, se victimizează şi continuă altfel, din alt unghi, cu aceeaşi virulenţă, cu aceeaşi înverşunare şi abilitate drăcească vânătoarea de oameni mari, pusă în scena realităţii acum câţiva ani

■ E limpede că anticomunismul virulent, de sorginte bolşevică, din perioada postcomunistă – după cum s-a văzut şi în toamna anului 2014, dar şi relativ recent, în timpul spectacolului de lapidare publică a romancierului N. Breban – ia formele unui iacobinism revanşard, irumpt dintr-un fond primitiv, resentimentar. Prejudiciile aduse, în acest context, ţării şi culturii noastre devin, practic, incalculabile. Politica nu e decât o prejudecată pe terenul gingaş care este cultura scrisă. Acest tip de prejudecată nu are ce căuta în arealul culturii, în judecata de valoare, care nu are nimic comun, fireşte, cu verdictele date la tribunal

■ Cert e că istoria literaturii române nu va ocoli o realitate amară: războiul postdecembrist din cultura română, mineriadele mediatice, lapidările publice, tăcerile şi boicotul ca formă de excludere a scriitorilor incomozi, revizionismele pe criterii etice şi politice, care au luat locul revizuirii aşezate (asemuite de Eugen Lovinescu cu un act de îndelungată asceză spirituală), epurările simbolice făcute în funcţie de apartenenţa la dreapta politică, clătinarea rădăcinilor identitare, fratricidul instaurat ca regulă de conduită politic corectă, cvasiunanim acceptată

Campania de presă din ultima săptămână a acestui început de iunie 2015 seamănă izbitor cu o execuţie publică, cu o mineriadă mediatică, a cărei ţintă este unul dintre cei mai importanţi romancieri români şi – p-21-N-Brebannu ezit să spun – europeni din ultima jumătate de veac. Ţinta acestei tentative de linşaj mediatic este, fără îndoială, şi Academia Română. Gabriel Andreescu face un inventar succint al personalităţilor, instituţiilor, media şi new media, implicate în punerea în scenă a tentativei de lapidare publică a romancierului N. Breban, menţionând, între altele, faptul că „pentru cineva care privește din afară, intrarea atâtor oameni în povestea iluzionistă a «incitării la crimă» are ceva straniu. Ea sugerează o regresie tribală, cu efecte devastatoare asupra perceperii etice”. Între posturile de televiziune, în frunte cu televiziunea publică, B 1 TV, Realitatea TV, ziarele România liberă, Evenimentul zilei, România literară ş.a., „există și un actor colectiv” al tentativei de linşaj: Grupul pentru Dialog Social. Deşi Nicolae Breban explicase detaliat că nu e vorba de nici un fel de incitare la crimă, iar afirmaţiile dlui G. Liiceanu sunt o invenţie calomnioasă, „GDS concepe o scrisoare de protest intitulată Incitările la crimă ale d-lui Nicolae Breban, inacceptabile. Până la 8 iunie, aceasta va fi susținută prin semnătura lor de 100 de personalități. Formularea din titlu este repetată cu insistență în text, o dată, când se vorbește despre o «retorică agresivă [a lui Breban], incitatoare la crimă», și a doua oară, căci Breban ar fi vorbit «despre necesitatea împușcării colegilor noștri». GDS asumă punerea pe spatele unui om a unor acuzații grave, fără ca acesta să fie responsabil de ele – și în modul cel mai evident, Breban nu a fost”. Dintr-o voce a societăţii civile, GDS, prezidat de dna Magda Cârneci – preşedintă şi a PEN Club România – s-a transformat în instrument de manipulare şi dezinformare publică: „Dacă la începutul anilor 1990, GDS proteja prin astfel de acțiuni interesele publice, în ultimii ani, protestele survin în susținerea membrilor săi. Iar de această dată, Grupul i-a târât pe semnatari într-o situație moral inconfortabilă. De multe ori, oamenii solicitați la telefon îN-Manolescu-H-R-Patapievicin numele unei solidarități civice spun un «da» fără să ajungă la detaliile cazului. Cum între timp adevărul despre «ce spusese de fapt Breban» a ieșit la lumină, devine pentru fiecare o chestiune de onoare să se dezică de acuzația falsificatoare pe care a semnat-o. Doar că ieșirea din pluton nu va fi uitată. Precum istoria a dovedit-o, pentru un creator de cultură consecințele pot fi usturătoare”. (Gabriel Andreescu, Falsele și adevăratele execuții publice, în Observator cultural, iunie 2015) Mă întreb dacă prin pedepsele aplicate de conducătorii GDS celor „ieşiţi din pluton” nu se calcă principiile cartei PEN International la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulație a ideilor? Nu exclud faptul că preşedinta PEN Club România, dna M. Cârneci, precum şi preşedinta de onoare a aceleiaşi instituţii, dna Blandiana, se află în posesia răspunsului la această întrebare.

Motivul acestor atacuri, diversiuni, manipulări grosolane? Nici unul dintre intelectualii de curte ai fostului preşedinte nu are bărbăţia de a recunoaşte faptul că a greşit pe parcursul ultimului deceniu şi că s-a compromis, girând un regim abuziv. Cunoscând psihologia românilor, aceşti intelectuali publici recurg la diversiuni pentru a ocoli fondul situaţiei lor jenante, se victimizează şi continuă altfel, din alt unghi, cu aceeaşi virulenţă, cu aceeaşi înverşunare şi abilitate drăcească vânătoarea de oameni mari, pusă în scena realităţii acum câţiva ani. De epoca Băsescu e legat un fenomen sinistru, care a luat proporţii îngrijorătoare: lapidarea în piaţa publică a marilor personalităţi ale culturii române – autori ai unor opere, care fac parte din patrimoniul ţării, unii dintre aceştia plecaţi în lumea celor drepţi; deci, inapţi de a se apăra. I-am numit nu o dată pe aceşti mari bărbaţi ai neamului românesc, amestecând viii şi morţii laolaltă, pentru că valoarea nu e familiarizată cu noţiunile de moarte şi viaţă: Constantin Noica, Ştefan Aug. Doinaş, Adrian Marino, Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu ş.a. Augustin Buzura scrisese, cu amărăciune, un editorial antologic, inventând trista sintagmă dosare care ucid; dosarele cenesasice i-a îmbrâncit în mormânt, la propriu, pe Cezar Ivănescu – marele poet, căruia îi datorez numele meu literar – şi pe Mircea Iorgulescu. În perioada băsistă, în retortele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) se fabricau dosare pe bandă. Decimarea elitelor creatoare ale ţării atinsese una dintre culmile ororii. Motivul? Un templu, oricât de vechi şi solid, poate fi spulberat în doi timpi şi trei mişcări, dacă i se dărâmă stâlpii de rezistenţă. Protagoniştii, regizorii şi actorii dosariadei postcomuniste? Printre membrii de vârf ai CNSAS au figurat, ani de-a rândul, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, ultimii doi ajungând la cârma acestei – ortografiez substantivul cu o mare rezervă – instituţii, călcând legea; fiind, în trecut, membri ai Partidului Comunist, nu aveau ce căuta la conducerea CNSAS. Probabil, dosariada pusă în s5-M-Cartarescu-T-Basescucena realităţii de amintitele personaje nu ar fi avut efectul scontat, dacă nu ar fi fost, de câteva ori – cazuri înscrise, fireşte, în istoria culturii române – girate şi promovate de Nicolae Manolescu. Nu puţine declaraţii denigratoare ale respectivilor indivizi intrau sub incidenţa Codului Penal – realitate despre care a scris nu o dată Gabriel Andreescu, inclusiv în una dintre cele mai comentate cărţi incendiare, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii – opus, care salvează bruma de demnitate şi onoare – dacă se mai poate vorbi despre aşa ceva! – a multora dintre membrii USR, fanariotizaţi în proporţii alarmante. Tăcerea majorităţii membrilor USR a făcut posibilă necrofagia, care luase, atunci – nota alarmat Gabriel Andreescu – proporţii, probabil, nemaiîntâlnite în istoria românilor.

În timp ce italienii publicau traducerea romanului În absenţa stăpânilor, iar unul dintre cei mai importanţi critici din patria lui Dante şi Michelangelo scria despre Breban ca despre un Proust al României, câţiva colegi ai autorului capodoperei Bunavestire se întreceau în a-i bricola file, fragmente, extrase din dosarele CNSAS, citând tendenţios pasaje din convorbirile romancierului cu generalului Pleşiţă, convorbiri susţinute în timp ce acest scriitor incomod – tratat în rapoartele angajaţilor Securităţii drept un element ostil regimului – era anchetat. Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a declarat că N. Breban nu a colaborat cu Securitatea, iar acuzaţiile CNSAS sunt neîntemeiate. Deci, bricolorii de dosare au pierdut. Dar nu s-au resemnat cu înfrângerea. Pentru că intelectualii de curte ai lui T. Băsescu nu ştiu să piardă. De aici, isteria extinsă la scară naţională, lansată pe mai toate canalele, alimentată de scribi plătiţi şi postaci agramaţi. Şi pentru că intelectualii de curte din epoca Băsescu ştiu că N. Breban este iubit, citit, urmărit şi admirat de lectori, scriitori şi traducători din ţară şi din străinătate, şi pentru că ştiu că Breban are o operă, are prestigiu, o audienţă de invidiat, un nume care, fără îndoială, contează şi peste care nu se mai poate trece în oricare dintre istoriile literaturii române, deci, reprezintă un N-Manolescu-M-Cartarescureal pericol, au atacat în forţă: au regizat o mineriadă mediatică, pentru a-l compromite. N-o să trec în revistă toate enormităţile, calomniile şi dejecţiile, care l-au avut ca ţintă pe acest om, autor a circa douăzeci de mii de pagini. În treacăt fie spus, s-a lansat zvonul că ar suferi de demenţă senilă, iar C.T. Popescu – un strănepot al lui Goebbels, care a îndemnat la arderea operei lui Nichita Stănescu – l-a făcut, pur şi simplu, nebun. După ce şi-a anunţat demisia în 1971, la Paris, în semn de protest faţă de Tezele din Iulie 1971, şi, spre stupoarea organelor, a revenit în ţară, acum mai bine de patru decenii, Securitatea a lansat acelaşi zvon: Nicolae Breban este nebun. Zvonul a rezistat până a fost publicat romanul Îngerul de gips şi, laolaltă cu alte calomnii, s-a dus pe aripele vântului, ca să nu zic în neant. La această oră, stă să apară romanul Jocul şi fuga, scriere în care sunt aduse faţă în faţă două realităţi: cea stalinistă şi cea legionară. Un alt zvon – N. Breban este colonel de Securitate – lansat pe urmele proaspete ale celui tocmai amintit a ţinut până acum doi ani, mai exact, până la verdictul definitiv dat de instanţa supremă.

„Cine are caracter, are o trăire-tip care se repetă mereu” scrie Friedrich Nietzsche. Se pare că acest neamţ, catapultat în această „Grădină a Maicii Domnului” – care este, în opinia lui Papa Ioan Paul al II-lea, România – are caracter. Pe cale de consecinţă, nu are decât să suporte propriile calităţi, inclusiv propriul caracter. Nu are decât să suporte propria operă; d-sa nu e decât instrumentul prin care Dumnezeu i-a dăruit-o României. Nu are decât să facă ceea ce a făcut dintotdeauna: să scrie, să citească, să asculte muzică, să călătorească, să apere, să propage şi să sprijine valorile fondatoare ale naţiunii române, în capul listei stând identitatea românească – miza majoră a războaielor din cultura română a ultimelor mai bine de dop-21-Ionel-Valentin-Vladuă decenii; nota bene, acest lucru trebuie spus răspicat, să audă cine are urechi să audă: nu e vorba de o ceartă măruntă între artişti vanitoşi, dificili etc.! Lui Nicolae Breban nu-i rămâne decât să se bucure de norocul de a avea printre prieteni câţiva mari scriitori, mari oameni de ştiinţă şi de vecinătatea colegilor din Academia Română, care îi sunt alături şi care nu permit, nici nu cred să permită vreodată terfelirea blazonului Academiei Române – înfiinţate de câţiva mari boieri şi mari scriitori – terfelirea neamului românesc, laolaltă cu valorile acestuia, valori care vor dăinui dincolo de mineriade mediatice, diversiuni, scorii, scabrozităţi, gunoaie şi murdării ce vor ajunge acolo unde le este locul. Loc desemnat de judecătorul necruţător care este timpul.

Nu pot încheia aceste însemnări polemice incorecte politic înainte de a menţiona faptul că am crescut şi m-am format în Republica Moldova, la Chişinău, cu cărţile unor scriitori ca Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu. Cărţi citite în condiţiile în care riscul de a fi exclus din facultate era mereu la pândă. Cărţi citite la etajul unu al Bibliotecii „N.C. Krupskaia”, într-o sală, pe a cărei uşă atârna următoarea tăbliţă: Literatură străină. Am admirat aceşti scriitori cu forţa cu care e apt de a admira un postadolescent, pentru care literatura naţională, identitatea, limba, istoria română erau nişte fructe interzise. Ceea ce s-a întâmplat, însă, pe parcursul ultimului deceniu, mă face să constat nu fără T-Basescu-M-Dinescuamărăciune că admiraţia mea de odinioară este grav avariată. E limpede că anticomunismul virulent, de sorginte bolşevică, din perioada postcomunistă – după cum s-a văzut şi în toamna anului 2014, dar şi relativ recent, în timpul spectacolului de lapidare publică a romancierului N. Breban – ia formele unui iacobinism revanşard, irumpt dintr-un fond primitiv, resentimentar. Prejudiciile aduse, în acest context, ţării şi culturii noastre devin, practic, incalculabile. Politica nu e decât o prejudecată pe terenul gingaş care este cultura scrisă. Acest tip de prejudecată nu are ce căuta în arealul culturii, în judecata de valoare, care nu are nimic comun, fireşte, cu verdictele date la tribunal. În loc să se ocupe de problemele reale ale ţării, aceşti intelectuali „recenţi” se arată ultrainteresaţi, în continuare, de vânători de comunişti, de diabolizarea mistificatoare a stângii la douăzeci şi cinci de ani după căderea regimului ceauşist, de reprimenirea dosarelor proprii în funcţie de schimbările iscate în arena socială şi politică, unde se distribuie periodic funcţii, privilegii, onoruri. Intelectualii „recenţi” nu sunt străini nici de mistificarea trecutului imediat. Problema României de azi nu este lupta cu comunismul şi cu urmaşii politrucilor totalitarismului, cum afirmă Ana Blandiana într-o interesantă discuţie cu Dennis Deletant: „Ceea ce mi se pare straniu şi tulburător şi deprimant acum, la 25 de ani din acel moment, este nu faptul că între timp lustraţia nu s-a legiferat, ci că între timp clasa politică este formată din generaţia următoare, care, evident, nu mai poate fi lustrabilă, pentru că membrii ei erau nişte copii în timpul comunismului, dar care au azi aceeaşi perspectivă asupra lucrurilor ca şi cei care erau atunci lustrabili şi împotriva cărora încercam noi să luptăm printr-o lege a lustraţiei. Ei sunt acum fiii, cum spuneaţi, sau finii lustrabililor. V-aţi întrebat vreodată cât de important a devenit în România cuvântul «fin»? Acum, în fiecare proces, în fiecare arestare de la DNA, apar cel puţin doi-trei «fini» sau «naşi», dovadă că într-un mod de-a dreptul savant s-au contopit regulile solidarităţii nomenclaturiste cu regulile solidarităţii de tip mafiot, prin familii. Problema noastră acum nu mai este că nu avem o lege a lustraţiei, ci că trebuie să luptăm împotriva unor oameni care nu mai pot fi lustrabili, dar au toate defectele şi păcatele pe care le aveau lustrabilii”. (Un englez în istoria României, dialog între Dennis Deletant şi Ana Blandiana, în Convorbiri literare, ianuarie 2015) O cruciadă împotriva lustrabililor şi a oamenilor care nu mai pot fi lustrabili? Aceasta să fie problema vitală a României, aduse în context iudeo-european?

Defazarea acestei declarate elite devine tot mai evidentă, ca şi răul făcut României şi culturii române, pe al cărei teren se cere grabnic reinstaurată autonomia esteticului, aflat departe de luptele pentru afirmarea prestigiului în cultură, ce rămân a fi o formă subtilă a luptei pentru putere. Citându-l pe Gabriel Andreescu, Nicoleta Sălcudeanu nutrea speranţa că peste nu multă vreme vom afla „în ce categorie intră oamenii din reţeaua culturală care au interiorizat logica aparatului de represiune şi fac eforturi să-i preia rolul”, „constituindu-se în noua poliţie politică”. Cert e că istoria literaturii române nu va ocoli o realitate amară: războiul postdecembrist din cultura română, mineriadele mediatice, lapidările publice, tăcerile şi boicotul ca formă de excludere a scriitorilor incomozi, revizionismele pe criterii etice şi politice, care au luat locul revizuirii aşezate (asemuite de Eugen Lovinescu cu un act de îndelungată asceză spirituală), epurările simbolice făcute în funcţie de apartenenţa la dreapta politică, clătinarea rădăcinilor identitare, fratricidul instaurat ca regulă de conduită politic corectă, cvasiunanim acceptată. Gabriel Andreescu are, iarăşi, dreptate, când susţine că în postcomunism, în chip straniu, „lumina reflectoarelor a fost îndreptată asupra unor foste victime. Va rămâne subiect de meditaţie istorică cum a fost posibil ca o parte din intelectualitate să-şi hărţuiască simbolic cu atâta cruzime colegii, în loc să-şi îndrepte degetul acuzator către oameni care le striviseră pe vremuri aspiraţiile”.

„Primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale”, despre care vorbea Mircea Eliade în conferinţa din 1953, Destinul culturii româneşti, e mai vie ca niciodată. Ca şi riscul ca neamul românesc „să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”. E adevărat că marele savant şi erudit se referea la Soviete. Locul ideologiei Sovietelor, însă, l-au luat, încet, treptat, sub ochii noştri, câţiva adversari extrem de puternici: era confortului şi globalizarea.

P.S.: Cineva îmi sugera că atât dosarul CNSAS, tentativa de linşaj adiacentă a domnului acad. Nicolae Breban de acum câţiva ani, cât şi recenta mineriadă mediatică, în care s-a încercat terfelirea numelui autorului romanului Animale bolnave şi a blazonului celui mai înalt for cultural şi ştiinţific al ţării, Academia Română, ar fi opera unor instituţii oculte, mai exact, a serviciilor. Nu ştiu. Nu pricep. Ezit să mă pronunţ. Mă îndoiesc însă că serviciile româneşti ar face sau ar păstra alianţe – în cazul în care acestea există – cu o seamă de intelectuali iremediabil compromişi, adepţi ai unui neoliberalism brutal, cu faţă globalistă. Mă îndoiesc că serviciile autohtone ar lucra asiduu la distrugerea „obiectului muncii lor”: România.

Prima parte a articolului:

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (I)

Partea a doua:

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (II)

Partea a treia: 

Intelectualii „recenţi” şi prăpastia libertăţii (III)

Citiţi în întregime dosarul dedicat „afacerii plutonului de execuţie” Breban-Patapievici-Liiceanu în versiunea tipărită a revistei Contemporanul nr. 06 Iunie/ 2015, care va apărea luni 29 iunie 2015

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *

    Anticariat online

    Pin It on Pinterest