Modele

Sfântul Grigorie Palama şi sinteza patristică

La deja bogata activitate culturală şi spirituală a Părintelui Ignatie (Trif), Episcopul Huşilor, se adaugă un eveniment editorial de primă importanţă, cartea Sfântul Grigorie Palama şi teologia energiilor necreate (Huşi, Bucureşti, Editurile Horeb şi Spandugino, 2022), cu un Cuvânt‑înainte semnat de Protopresbiter Prof. Andrew Louth (n. 11 noiembrie 1944), teolog englez convertit la Ortodoxia Răsăriteană în 1989, membru al Academiei Britanice din 2011, profesor emerit de studii patristice şi bizantine (Universităţile Oxford şi Durham), hirotonit preot ortodox în 2003.

PS Ignatie (n. 1976, Bilbor, jud. Harghita) face parte din noul val al teologiei patristice (de nuanţă existenţialistă, cum consideră George Remete) şi în tradiţia Părintelui Dumitru Stăniloae (căruia, de altfel, îi şi dedică prezentul volum, după ce, cu ani în urmă, a susţinut disertaţia de masterat Teologia persoanei în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae. O incursiune în teologia patristică şi contemporană, Alba Iulia, 2005), alături deja amintitul teolog George Remete (n. 1954, Poiana Sibiului) şi de infatigabilul traducător şi autor de studii teologice Ioan Ică Jr. (n. 1960, Sibiu). Între 2011‑2017, a fost arhiereu‑vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, având atribuţii misionare şi‑n rândul comunităţilor române ortodoxe din Marea Britanie, Irlanda şi Islanda. Părintele Ignatie a fost ales eparh de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 5 octombrie 2017, apoi înscăunat la Eparhia Huşilor (22 octombrie 2017), după o perioadă tulbure a acesteia, readucând‑o, cu har şi dăruire, la înălţimea celor mai înfloritoare perioade din istoria existenţei sale de la 1598 şi până astăzi.

Ca om de cultură şi spiritualitate ortodoxă, a debutat editorial cu Paradoxul creştin şi cartea tinereţii (Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008), urmată de Maladia ideologiei şi terapia Adevărului (Huşi, Editura Horeb, 2020, cu o prefaţă de Teodor Baconschi). Într‑o primă formă, Sfântul Grigorie Palama şi teologia energiilor necreate a constituit teza de doctorat sub îndrumarea diac. prof. univ. dr. Ioan Caraza (2007‑2011) la Universitatea din Bucureşti[1]. Prefaţatorul britanic Andrew Louth sintetizează, de la înălţimea gândirii sale teologice, astfel problematica şi locul pe care‑l va ocupa apariţia tomului Sfântul Grigorie Palama şi teologia energiilor necreate în istoria patristicii româneşti şi contemporane, în genere: „După cum se ştie foarte bine, Părintele Stăniloae a recreat Filocalia românească, o versiune mult mai extinsă decât versiunea grecească originală, de la 1782, ceea ce a pus bazele unei modalităţi filocalice riguroase de concepere a teologiei ortodoxe româneşti. // În cadrul unei asemenea moşteniri intră şi Episcopul Ignatie, cu propria sa contribuţie, un studiu riguros al controversei isihaste/palamite, al etapelor sale istorice, al protagoniştilor şi al problematicii aferente. După expunerea detaliată a ceea ce se ştie despre viaţa şi timpul marelui sfânt isihast, Episcopul Ignatie prezintă moştenirea extinsă a lucrărilor acestuia, scrierile lui monahale sau spirituale, lucrările dogmatice şi apologetice, scrisorile şi omiliile sale –, după care evidenţiază succint modul cum este celebrat, din punct de vedere liturgic, Sfântul Grigore Palama în Biserica Ortodoxă, mai ales în cea de a doua Duminică a Postului Mare. Urmează un capitol despre traiectoria istorică a controversei isihaste, pe care o analizează până în etapa bizantină a acesteia, în care au fost implicaţi fraţii Kydones, sfârşind cu canonizarea Sfântului Grigorie, în 1368. Urmează apoi o discuţie asupra diverşilor teologi implicaţi, în anumite momente, în controversa respectivă: mai întâi, a oponenţilor lui Palama – Varlaam de Calabria, Grigorie Akyndinos, Nichifor Grigoras şi Prochor Kydones – şi apoi a susţinătorilor lui Palama – Filothei Kokkinos, David Disypatos, împăratul Ioan al VI‑lea Cantacuzino şi sfântul Nicolae Cabasila” (p. 10). Mai departe, rădăcinile biblice şi patristice sunt argumentate cu opera şi experierea a unsprezece Sfinţi Părinţi, pentru ca al cincilea capitol să aprofundeze implicaţiile distincţiei fiinţă‑energii necreate şi fiinţiale, subliniindu‑se inserţiile aristotelice, dar şi relaţiile teologiei palamite cu neoplatonismul, tomismul, augustinismul, „concluzionând prin expunerea implicaţiilor doctrinei energiilor necreate pentru teologia trinitară şi antropologie şi, nu în ultimul rând, pentru desăvârşirea fiinţei umane prin îndumnezeirea acesteia” (p. 11).

Documentaţia, bibliografia, tinzând spre exhaustiv, parantezele cu reproducerea enunţurilor, sintagmelor şi conceptelor în limba greacă veche (a surselor patristice), pentru a da posibilitate cititorilor cunoscători să opteze pentru nuanţele semantice adecvate, apoi amplele dezvoltări ale notelor şi trimiterilor bibliografice, fac din cartea părintelui Ignatie un exemplu de cercetare şi rigoare ştiinţifică, armonizată simfonic‑pentamorfotic în cele cinci capitole ale cărţii: I. Personalitatea duhovnicească, teologică şi culturală a Sfântului Grigorie Palama; II. Controversa isihastă – un survol istoric şi teologic; III. Teologi antipalamiţi. O radiografie biografică şi teologică; IV. Teologia palamită ca dezvoltare autentică şi dinamică a tradiţiei patristice; V. Doctrina energiilor necreate – teologia dăruirii lui Dumnezeu oamenilor.

Precizarea tripartită duhovnicească, teologică şi culturală din titlul primului capitol este poarta de intrare în complexitatea personalităţii unui teolog de amploarea şi profunzimea Sfântului Grigorie Palama, care vine să încununeze moştenirea vetero‑ şi neotestamentară lăsată de Clement Alexandrinul (150‑215), Sfântul Atanasie al Alexandriei (295‑373), Sfântul Vasile cel Mare (330‑379), Sfântul Grigorie Teologul (329‑390), Sfântul Grigorie de Nyssa (331/341‑407), Sfântul Ioan Gură de aur (344/350‑407), Dionisie Areopagitul (secolul al V‑lea), Sfântul Maxim Mărturisitorul (582‑662), Sfântul Ioan Damaschin (655‑745), Sfântul Simeon Noul Teolog (949‑1022), Ieromonahul Ierotei (secolul al XIII‑lea).

Cititorul poate fi debusolat în faţa uriaşei, îndelungatei controverse canonice între antipalamiţi şi palamiţi, pe care Părintele Ignatie o radiografiază cu o scrupulozitate exemplară, distingându‑se cele două căi de ajungere la teologhisire: ispita silogismului aristotelic, aflată în ofensivă raţionalistă până în zilele noastre, şi calea duhovniciei: Calea, Adevărul şi Viaţa. Prima ratează gândul teologic, nepătrunzând adevărul că Dumnezeru‑Treime este Viaţă pentru toţi oamenii, dar şi Taină, „două realităţi intrinseci ale dumnezeirii” care, antinomizate silogistic, se închid, eşuându‑se în modul îngemănării lor: doar Viaţă, „dezvelire totală în faţa omului”, doar Taină – închiderea lui Dumnezeu „în cuşca de cleştar a transcendenţei”, încât „Riscul divorţului dintre Viaţă şi Taină este catastrofal, mai ales din perspectiva gnoseologică a Teologiei. Desprins de Taină, Dumnezeu devine o realitate supusă disecării conceptelor şi raţionamentelor. Cu alte cuvinte, are loc transformarea Lui într‑o simplă piruetă a minţii şi, prin urmare, într‑o realitate înăbuşită de abstracţiuni. Despuiat de Viaţă, Dumnezeu devine o realitate iluzorie, o pură convenţie a celor care şi‑au propus să‑L izoleze în transcendenţă, transformându‑L într‑un Act pur. Amfilohie Radović esenţializează verbal riscurile acestui divorţ dintre Viaţă şi Taină: «Un Dumnezeu abstract nu diferă mult de un Dumnezeu mort. Dimpotrivă, este înainte mergătorul» Acestuia” (p. 243‑244). Şi iată cum ajungem la raţionalismul dramatic al lui Nietzsche: Dumnezeu a murit! Adică la diferenţa esenţială dintre filosofie şi teologie. Sfântul Grigorie Palama rezolvă dilema prin teologia energiilor necreate („axioma fundamentală a sistemului palamit”, André de Halleux) în raport cu teologia scolastică, anulând pretinsa antiteză Viaţă‑Taină, ca irezolvabilă („antiteză monstruoasă”, în limbajul lui Eminescu, cel care decidea, după o intensă experiere, că antitezele sunt viaţa): „Teologia energiilor necreate este prin excelenţă antinomică (arhimandrit Kallistos Ware), la fel ca, de altfel, întreaga gândire patristică” (p. 244). O antinomie fundată nu pe terenul logicii aristotelice, ci pe dogma Treimii cea de o Fiinţă. Oxfordianul Kallistos Ware (1934‑2022), mitropolit de Diokleia şi teolog ortodox, citat de Părintele Ignatie, defineşte, surprinzător de eminescian, antinomia în teologie, astfel: „Prin «antinomie» în teologie mă refer la afirmarea a două adevăruri contrastante sau opuse, care nu pot fi reconciliate la nivelul raţiunii discursive, chiar dacă reconcilierea este posibilă la nivelul înalt al experienţei contemplative (…) forma antinomică a adevărurilor (…) nu explică, ci, de fapt, păstrează taina” (p. 244).

Cine nu înţelege antinomia neraţionalizabilă, atrage atenţia Părintele Ignatie, riscă să deschidă „cutia Pandorei” a ereziilor de tot felul: „Orice tendinţă de a suprima, de a descifra sau de a raţionaliza Taina denotă că nu ai fost în Viaţă” (Idem). Iată de ce Sfântul Grigorie Palama îndeamnă la Viaţă, la experienţă: „Auzind de ochii sufletului, care cunosc prin experienţă comorile cele cereşti, să nu crezi că e vorba de cugetare. Căci aceasta cugetă prin sine la cele sensibile, cât şi la cele inteligibile”, dat fiind că „nu cugetându‑L pe Dumnezeu, Îl experiezi” (Apud, p. 244‑245). Şi tot marele teolog: „de le‑ai cugeta de zeci de mii de ori, dacă nu le pătimeşti/experiezi (…), nu ai şi nu posezi cu adevărat nimic din cele dumnezeieşti” (Apud, p. 245). Miraculos, Eminescu e mai aproape de teologia palamită decât de filosofia lui Kant şi Schopenhauer: „Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s‑aibă preţ – / Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş‑ai s‑auzi cum iarba creşte (În zădar în colbul şcolii…). Nu poţi să nu‑i dai dreptate Părintelui Constantin Galeriu, care considera gândirea eminesciană ca având intuiţii teologice superioare adesea teologiei oficiale a vremii. Poetul părea afectat că unii preoţi ignoră marea poezie îngemănată cu filosofia: „Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu‑auzul fin/ Şi pricepurăm şoapta misterului divin” (Preot şi filosof). Poetul spune că pătimirile Vieţii l‑au făcut vrednic de Taină („misterul divin”). Teologi ca Părintele George Remete şi Părintele Ignatie simt această armonizare a antitezelor în gândirea eminesciană, spulberând raţionalismul steril al comentatorilor poetului văzut ca ateu. Concluzia: „Prin distincţia‑unitate dintre fiinţa şi energiile fiinţiale şi necreate, Taina şi Viaţa sunt aşezate într‑un raport perihoretic, de interferenţă. Ascunzimea şi condescendenţa negrăită a lui Dumnezeu devin realităţi perfect conciliabile. De partea Tainei stau tăcerea, uimirea şi negrăitul, iar de partea Vieţii stă experienţa. // Dumnezeu nu mai este un subiect al disecării raţionale, ci devine Viaţă şi Taină, fără să existe vreun antagonism între cele două” (p. 245). În vreme ce raţionalismul lui Varlaam eşua într‑un sistem sofisticat, teologia Sfântului Grigorie Palama devenea „o pledoarie în favoarea autenticităţii şi a posibilităţii reale de îndumnezeire a omului. Pentru el, îndumnezeirea nu era o simplă metaforă bună de aplicat pe ceea ce se numeşte fiinţă umană, pentru că nici teologia distincţiei fiinţă‑energii necreate şi fiinţiale nu era un simplu «enunţ metafizic», nici o formă de adecvare a minţii noastre neputincioase în a înţelege dumnezeirea” (p. 246). Astfel, omul ca tropos al comuniunii, datorat energiilor divine, devine topos unic al revelaţiei Treimii, iar Theologia ca theopatie „miezul de foc al teologiei palamite”, dar nu sub înrâurirea polemicii cu antipalamiţii, „ci sub semnul legăturii dintre trăire şi înţelegerea lui Dumnezeu, sub semnul harului suprafiresc, dumnezeiesc şi veşnic, care risipeşte întunericul patimilor, al necredinţei…”.

■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei

Notă:
[1] În prezent, pregăteşte un doctorat la Athena, Universitatea „Ethniko Kapodistriako” cu tema Contribuţia teologilor români contemporani la dialogul teologic intercreştin, sub îndrumarea prof. univ. dr. Nikolaos Ioannidis şi a mitropolitului prof. univ. dr. Hrisostomos Savvatos.

Theodor Codreanu

Total 1 Votes
0

Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară şi din străinătate: România literară (unde a debutat în critica literară, sub girul lui Geo Dumitrescu, printr-un articol polemic: Moştenire culturală sau… dezmoştenire?, nr. 21/1969), Convorbiri literare, Cronica, Ateneu, Luceafărul, Astra, Steaua, Porto-Franco, Viaţa românească, Bucovina literară, Oglinda literară, Pro Saeculum, Noua Revistă Română, Însemnări ieşene, Poesis, Contemporanul. Ideea europeană, Limba română, Literatura şi arta, Viaţa Basarabiei (ultimele trei din Republica Moldova), Origini, Lumină lină (S.U.A.) ş.a. A debutat în volum cu romanul Marele Zid, la Editura Junimea din Iaşi, în 1981, următorul roman fiind Varvarienii (1998, carte de sertar). Aforismul şi cugetarea incisivă fac obiectul volumului Fragmentele lui Lamparia (2002, cu o prefaţă, de Edgar Papu, carte de sertar). Autorul s-a impus în critica literară cu volumul Eminescu – Dialectica stilului (Ed. Cartea Românească, 1984), îmbogăţind, apoi, eminescologia şi cu alte cărţi: Modelul ontologic eminescian (1992), Controverse eminesciene (2000), Mitul Eminescu (2004), Eminescu în captivitatea „nebuniei” (2011), Eminesciene (2012). Este autorul unor exegeze de profundă ţinută hermeneutică: „Complexul Bacovia” (2002), Caragiale – abisal (2003), Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011), Cezar Ivănescu – transmodernul (2012). Th. Codreanu este teoretician al conceptului cultural de transmodernism, realizând prima sinteză românească în domeniu (Transmodernismul, 2005), concept care se sprijină şi pe metodologia transdisciplinarităţii elaborată de Basarab Nicolescu şi Edgar Morin. O abordare de anvergură, în acest sens, este masiva lucrare din 2008 A doua schimbare la faţă (o cercetare transdisciplinară a civilizaţiei române moderne). Vocaţia de excepţional polemist, pusă în slujba apărării valorilor româneşti şi europene, transpare în cărţile: Istoria „canonică” a literaturii române (2009) şi Polemici „incorecte politic” (2010). Un loc singular în opera lui Th. Codreanu ocupă seria de zece volume sub titlul Numere în labirint, din care au apărut primele trei (2007-2009), al patrulea fiind în curs de apariţie, la Editura Contemporanul. Este un „jurnal” ideatic din fragmente, o aventură spirituală şi istorică a fiinţei. Scriitorul a creat punţi trainice între cele două maluri ale Prutului, realizând câteva cărţi despre scriitorii basarabeni şi o sinteză cultural-istorică, apărută în trei ediţii: Basarabia sau drama sfâşierii (2003-2004).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button