Contemporanul » Lecturi » Ştefania Mincu: Puterea iluzorie

Ştefania Mincu: Puterea iluzorie

Micul volum de versuri al poetului Mircea Ţuglea (nu mai mult de trei poeme, a câte 12 secvenţe fiecare – o structură spartană) dă impresia, iniţial, că e doar un joc lejerist, angajat în flaneria nouăzecistă a sonorităţilor fortuite şi fluctuante ale limbajului, pe tema consumismului generalizmircea-tuglea-jivina-divinaat şi a deteriorării valorilor, într-⁠un spaţiu în care misterul vital se restrânge la o iluzie fugară, un „nimic” ce nu poate fi definit, nici „filmat”: „tu rândunică: eşti cea care nu vei fi vândută/ care vei fi mereu cea sacrificată, cea/ glorificată de mulţimi” (O rândunică în mall). Spectacolul consumistic trepidant şi fascinant, în aparenţă luminos şi plin de mişcare, ascunde enigma non-⁠sensului total făcut palpabil şi conştiinţa vie a „nimicului”, paradoxul întunericului animat, a cărui noimă nu poate fi prinsă: „Şi apoi, umbrele, aruncate pe ziduri, reclamele/ umbre şi ele, alergând pe faţade ca nişte gândaci/ …/ Căci, înlăuntru, nimic. Doar pante de lumină/ făcându-⁠se că înspre noi or să vină, pante/ prevăzute de Dante. Numai că el n-⁠a văzut/ curba întunericului, ploaia şi ceaţa/ cum au căzut”. Miracolul „divinei comedii” spectacolul dantesc al Empireului, ordonat de iubire, cum îl ştiam, s-⁠a prefăcut în reclama zgomotoasă cu stressul specific al comerţului vitezist care nu reuşeşte să acopere nimicul, rămas el însuşi un fel de conştiinţă vitală a vidului animat, un zvâcnet vizibil al non-⁠sensului, al întunericului animat: „Doar rândunica, stingheră/ în mausoleul aglomerat. Este singura/ care-⁠a scăpat” (Mausoleul). Sau: „pentru cine trec norii, pentru cine cad fulgii/ pentru cine se bat nibelungii?/ Pentru o rândunică/ atât de tristă şi mică”.

Este specialitatea lui Ţuglea, aceea de a părea lejerist şi a fi profund, într-⁠o lume în care nimicul şi totul se egalează în chip paradoxal: „Nimic. Undeva ăsta-⁠i egalul totului./ Se ating, dar nu sunt identice”. E o lume în care conceptul diferenţei, atât de studiat în secolul trecut, nu mai are valoare şi sensul însuşi devine de prisos. Parcă suntem în acel eseu Adio diferenţei al lui Claude Karnooh, sesizat la timp şi adus în conştiinţa prezentului, probabil neîntâmplător. Principiul „identităţii Totului (acel ta twam asi, care-⁠i umplea de melancolie pesimistă pe romantici) s-⁠a transformat în principiul (perceput, nu doar contemplat, de data aceasta!) al identităţii Nimicului, ca să spunem aşa. Descoperirea (perceptivă, nu conceptuală) diferă prin cantitatea imensă de durere. Secvenţa (8) Durerea ni s-⁠a părut o piesă de rezistenţă în prezentul volum. Nu se mai percepe de ce şi în virtutea a ce se desfăşoară toate strădaniile şi toate circumstanţele vieţii umane: „Suntem mulţi, dar singuri/ când ne îngrămădim către mall”. Lipsa de diferenţă nu face sens, nu permite să se mai sesizeze vreun scop sau vreun proiect viabil, iar acesta cu o durere specială, totală, în care „preţul” vieţii a fost în întregime uitat. Viaţa există, dar într-⁠un mod ciudat, şi-⁠a uitat sensul, în ciuda vitezismului şi a activităţii trepidante.

În ciclul Cinema de trei ori 3D se merge şi mai în profunzime cu disecarea acestui sentiment al nimicului generalizat şi neaprofundabil. Proiecţia ce domină mintea aspiră de fapt la o pătrundere dincolo de aparenţe, într-⁠o hiperdimensionalitate şi senzitivitate multiplicată care să explice microfenomenele şi să găsească resorturile posibile ale unei Vita nova. Se caută în „vag”, în fetişuri, în simboluri micro ce se erijează în posibile purtătoare de sens, însă nici acestea nu-⁠l deţin, ci îl acoperă iluzoriu şi nu ajută comunicarea, ci o bruiază: „Încerc să transmit din vag/ dar frecvenţele sunt bruiate, tăiate/ sunt vagi/ transmisia mea din vag este vagă” (Vag). Subiectul, spaţiul său de definiţie, propriu-⁠i obiect şi propria mişcare – toate acestea devin imposibil de definit, iar de aici se degajează doar un sentiment de amărăciune. Spaţiul de definit bruiază definiţia. Limbajul devine paronimic şi proiecţia de sine este imposibilă, deoarece planurile de observaţie se amestecă. Fascinaţia cinematografică dă senzaţia puternică a vieţii, dar a vieţii iluzorii, în care nu trăieşti, ci eşti trăit, prin efectul unei inedite şi totale lipse de diferenţă: „Ne vom iubi/ ca pe altcineva, vom fi/ cinema”. Chiar iluzoria putere de a fi pretutindeni şi a nu putea fi depistat nu dă un sentiment de victorie, ci dimpotrivă, de a rămâne absolut neputincios în faţa imprevizibilului şi a pericolului care nu mai poate fi nici el localizat. „Rândunelele” – vieţi inocente, inofensive – sunt distruse prin dorinţa paroxistică de a le poseda cifrul. Cu cât proiecţia de sine a omului e mai mare, cu atât incapacitatea sa creşte – ba chiar disproporţionat – în faţa imposibilului absolut, a „întunericului” intempestiv.

Sentimentul dominant al acestui micro-volum de poezie aparent redundantă este o durere absurdă şi o uimire perplexă în faţa indistincţiei scopului, a imposibilităţii deciziei proprii, a obiectualizării definitive a subiectului. Însăşi problema „poeziei”, a „esteticii” ei, devine incertă: inefabilul există, dar e irelevant; „indelebilul” – sacru şi el, în interbelic (noi ne gândim la Luzi, la hermetismul lui modernist – nu mai atrage; suntem, probabil la faza indiscernabilului total, care se desfăşoară gestic în faţa noastră, dar în afara sensului, care „se retrage” chiar în timp ce se desfăşoară. („Filmul/ ăsta nu putea fi jucat” – Umăr)

A realiza un „panoramic de trei ori în 3D”, cum îi zice poetul – nu ajută la nimic, decât la revelaţii subite ale „întunericului” care fulgeră dureros asupra ochiului, orbindu-⁠l.

Ultimul ciclu (Divina) aduce şi el noi revelaţii. Întunericul e ultima revelaţie, întrerupt iluzoriu de fâşii fluctuante de lumină imposibil de ordonat într-⁠un sens. Moartea pare să fie singura „divină”. Ştim că nu ştim (ca Socrate…) şi totuşi „jivina” (albina, delfina, felina), un „animăluţ”, un principiu vital infim ne animă, în visul ei, nu al nostru, ne mişcă prin atingere imprevizibilă, transmiţându-⁠ne viaţa muritoare.
Ne pare rău că am insistat atâta în comentariu, pentru a demonta impresia falsă – că Mircea Ţuglea (şi nu numai el) ar putea fi confundat cu un poet lejerist, atras de simple joculeţe de cuvinte. E doar faptul – credem noi – că poezia s-⁠a retras actualmente pe un teren ce pare sterp şi derutant, străbătut de nişte unde complicat intersectate, însă fără traiect vizibil şi se sesizează din ce în ce mai greu, ca o vietate minusculă şi incertă, provizorie, cu care va trebui să ne mulţumim. Dar citiţi, totuşi, fiindcă ea, poezia, continuă să existe.

■ Mircea Ţuglea, jivina, divina, Bucureşti, Agol, 2015

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest