Contemporanul » Lecturi » Leonid Dimov, visătorul

Leonid Dimov, visătorul

Legile visului dislocă şi substituie într-⁠un fel sfidător legile realităţii. Realitatea spre care se tinde nu e deloc simplu de atins. De aceea e motivată exortaţia: „Şi să vă-⁠ntoarceţi un pic în realitate.”

În O lacrimă privirea locutorului-⁠actant, deşi goală şi tăcută, închipuie totul, ca atare şi prezenţa femeii. Limbajul lui e intens colorat, exotic, preţios („E vorba mea lucioasă, de porfir”), dar şi paradoxal, oximoronic („Adaos şters”), de intensă sonoritate („de zgomote profunde”). Discursul e desfăşurat într-⁠un cadru oniric, artificial fumegos („Pe mari Buciu-Dimovpeisaje fumegând în şir”). Rostirea, pe femeie, o inhibă. Eul oniric încearcă să o convertească la acest mod de a produce (i)realul, printr-⁠un fel de „mistică” estetică (a imaginarului), produsă de inspiraţia unei zeiţe desculţe, care o introduce într-⁠un spaţiu mirific, esenţial: „livezile cu vieţi”. Convertirea dramatică e repede realizată. Lacrima din ochiul ei dispare într-⁠„o clipă de uitare”. E precizat, totodată, sfârşitul viziunii onirice, comunionale, în aşteptarea unor regăsiri şi metamorfoze miraculoase: „Rămâi cu bine. Vom mai fi, fireşte/ Tot noi, într-⁠un oraş necunoscut.”

Stăpânire e o evocare onirică. Titlul se referă la inconstanţa şi dificultatea stăpânirii sinelui oniric. Expresia meta-⁠textuală apare şi ea pregnantă. Eul visător, constructor de lume, apare ambiguu, între sacralitate şi vanitate. El pare dominator (are tiară şi sceptru, oficiază sacerdotal), dar e ignorat, chiar agresat, de mici animale roşii care îi invadează casa. Şi mai e persiflat, mimologic, de feţe mai curând invizibile, care „Se tot strâmbau la mine şi dispăreau obraze”. Precizate ulterior, timpul e unul al memoriei, nocturn, iar spaţiul domestic-⁠umil, meschin: „Era o noapte veche cu pulberi în unghere”. Privirea sporeşte spaţiul obiectual şi ontic, sub acelaşi semn al ambiguităţii grimasante şi ludice: „Departe, pe cupole, se scărpinau stinghere/ Femele pangoline (făpturi imaginare, ca paraboloizii, n. n.) cu solzi de bronz oval/Şi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.” Finalul marchează ieşirea din reverie, întoarcerea la realitate, de-⁠poetizarea eului poemator: „M-⁠am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,/ Şi-⁠acum să fac o altă, de nichel, lume, preget.”

Iteraţie face pandant cu Fugă (aceea care începe cu cuvintele „Nu ne e foame…”). Mărul domnesc nu mai e acum tăiat de femeia însăşi „în părţi egale”, ci de un domn (medic de halebarde, om cu paseri pe veşmânt), dar după sfaturile ei. Spaţiul este la înălţime, oniric, retoric. De acolo, de la mansarde, se aude un jurământ, îndepărtat de ea, care refuză retorica, mesajul, din afară: „Şi-⁠acum nu vrei să mergem sus,/ Rosteşti pe nas neologisme: Etcaetera, exact, exclus…”. Iniţiatorul oniric (locutorul) se străduieşte să o ridice din planul rătăcitor, exasperant, al unor „fenomene secundare”. Acest plan aparţine geometriei. Ea monologhează „Jucând în pălmi de fildeş prisme” şi se ridică din zona esenţelor spre aparenţa şi concretitudinea oniricului. Primul pas spre oniric este determinat de înălţarea privirii. Astfel începe iniţierea, cu întâmpinarea noilor crai – onirici – ai imaginarului poetic: „Priveşte-⁠ne, de vizavi/ Venim întru întâmpinare.”

Încă o dată e tot o iteraţie onirică şi narativă. Accident respectă fazele generării textului oniric: 1. Discurs negativ (anti-⁠limbajul generează anti-⁠dis­curs: „Nu-⁠i albă…”), cauză necesară pentru negarea realului, concretului („Şi nici nu-⁠i pulpă…”). 2. Negarea (anihilarea) timpului şi spaţiului: „Lupii clipa/ Au şi mâncat-⁠o, cu decor…” 3. Introducerea (prin imaginaţia visătoare) a unui nou existent, cu elemente abia recognoscibile ale realităţii primare, puse-⁠n relaţii noi: aripa unui imens cvadrimotor devine vizibil-⁠aparentă – ochiul produce imaginea, imaginea sigilează existentul oniric – în covor. Întreg decorul domestic îşi depăşeşte limitele, formele, până la schimbarea totală a obiectelor, fiinţelor, animate de legături menţinute prin legi secrete: „Ciocnite clonţ când vântul bate/ Iar pasagerii înviază/ Să taie limpede-⁠n bucate,/ Felii, cu un segment de rază…”

În Stanţe pentru un doctor blând are pregnanţă evidenţa că prin oniric totul e altfel. Visătorul sau eul oniric/onirologic din Refuz primeşte vizita, tot de el provocată, a unui personaj, istoric, precar sub raport existenţial, un vag ilir, apoi a unei femei pisăloage, însoţită şi ea de o făptură amuzantă, un boboc. Urmează monologul femeii, care îndeamnă la petrecere şi uitare, la încredere şi pace. Lângă candeli, ea pune muşcate roşii, ceea ce seamănă a desacralizare. Gazda e poftită la masă şi la vorbă, dar ea fuge de arătarea impură, violentă, care tocmai observă ce se petrece: „Picură ură/ Din obiecte: osaná!” Eul oniric ajunge să nu mai controleze visarea şi el refuză visul autonom, care îi neagă rolul de autor… Expresul înzăpezit din Povestea acarului şi a miraculoasei călătoare (volumul A. B. C., 1973, citat mai departe) mă duce cu gândul la proza Aşteptare a lui D. Ţepeneag.

Sonetul aşezat la sfârşitul antologiei A. B. C., E-⁠un ou adânc odaia-⁠n care mor, scoate în faţă un muribund supus levitaţiei geometrice şi căutând „centrul”. Elipsa, trebuie să reamintesc, conceptualizează vizionarismul oniric. Citez din acest sonet: „Elipse descrescând urmez în zbor/ Încet, spre centru, desfăcut în cete…”. Vaporul sărbătoresc îl aşteptă pe muribund, dar el se obstinează să caute, până la melancolia profundă, visul elipsei năzuind să devină cerc: „Ci eu aici elipse noi încerc/ Tot mai rotit, mai iute, mai încerc/ Şi simt un miez de suflet cum regretă.”

Citim şi în volumul Pe malul Stixului (1968): „Elipse descrescând urmez în zbor (…)/ Ci eu aici elipse noi încerc…”.) Geometria onirică, axiomatică în visul produs prin cuvinte, se circumscrie unui raport dintre elipsă şi cerc. Lămurirea există în cartea lui Albert Béguin: Sufletul romantic şi visul. Eseu despre romantismul german şi poezia franceză. Traducere şi prefaţă de Dumitru Ţepeneag. Postfaţă de Mircea Martin, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 111): „Din punctul de vedere geometric, cercul şi elipsa corespund lui Unu şi lui Doi, iar elipsa tinde să unească într-⁠unul singur cele două focare ale sale pentru a reîntregi cercul de la început.”

O specie lirică clasică, pastelul, ajunge transformată oniric în volumul anterior, prin Sfârşit de iarnă (Pastel), impunând o altă ordine a relaţiilor şi funcţiilor între elemente naturale şi umane.

Prolog exprimă un pan-⁠onirism elementar şi totodată civilizator. Citim că toţi „Visau să-⁠nfiripe/ Pe laviţi uriaşe/ Ciorchini de oraşe.”

Din Discul lui Newton luăm act de faptul că poetul – cine altul mai mult? – ştie că visează. El se înspăimântă de fluturele albastru, din vis, cu aripi portocalii. E prins de vârtejul deplin şi totul se roteşte tot mai iute, în jurul „unui fluier de os”, cu care fluieră Dumnezeu. Condiţia poetului oniric este, din nou reamintesc, binevoitor demiurgică. Reper confirmă bunăvoinţa visătoare printr-⁠un simulacru narativ: „Nu vă speriaţi! E doar un vis/ Povestit…”. În vis pătrunde o mână albă din întuneric, se închipuie o tigvă albă de femeie. E un vis de iarnă, dezvăluit în versurile finale: „Iar patru fulgi au încremenit/ Rămânând aşa, la infinit.” Cumpărături e un text centrat pe un vis rememorat, expus obligatoriu în modul narativ: „Se făcea, îmi amintesc atât de clar…”. Ca-⁠n vis, sau chiar în vis, poetul se îndrăgosteşte de femeia din magazinul alimentar, care-⁠i spune că trăieşte pentru el. Se cunoscuseră mai demult, el însă nu mai seamănă cu cel de altădată, iar ea nu-⁠şi mai aminteşte jocurile erotice. În raionul de manufacturi, el se dedă la cumpărături întâmplătoare potrivit-⁠nepotrivite doar cu „anotimpurile care au fost”.

Vis adună elemente dispersate, având în comun culturalul, şi narează cum trece o „cenghenea” (ţigancă) ce urma să fie călcată de tren, pentru a-⁠şi recăpăta fecioria, cucerindu-⁠l pe beizadeaua de la Bosfor, unde apare steaua stelelor, deodată cu filosoful Kant, ivit înotând din strâmtoare…

Zborul chagallian din Într-⁠un chihlimbar, unde „peste acoperişe/ Roiau zâne goale”, e al locutorului şi al „ei”, perechea recurentă. Popasul se face în mansarda domnişoarelor cu cocarde, unde îi „aştepta un domn travestit în oaie”, cu melon, vorbind la magnetofon… Zborul e continuat pe nesimţite, cu sentimentul prăbuşirii „în abis”, dar pământul aflându-⁠se foarte aproape, perechea poate să coboare. Levitaţia obiectelor (prinse retoric în prosopopee) e accentuată în Închinare, unde basmalele dintr-⁠o odaie „Plutesc după porunci ce se-⁠ntretaie”. Ajung la Deznodământ: în automobil, spre orăşelul de plastic, ecleziatic, cu dorinţa de a izgoni craniile bisericeşti şi de a rechema diavolii exorcizaţi altădată, perechea zboară, închisă într-⁠o mărgea şi rătăcind veşnic în clopotniţe sidefii…

Reţin două aspecte ale zborului, de altfel recurent, din volumul Pe malul Stixului (1968). Cel dintâi fixează chiar obsesia zborului. Nu a celui natural, dar a celui artificial. Un zmeu e înălţat în noaptea sinilie. Al doilea aspect priveşte dinamica: „Tot mai rotit, mai iute, mai în cerc”.

E făcut, nu numit, decât rar – „visul inegal”… „ca-⁠ntr-⁠un vis de curtezane” (pe principiul simulant, als ob), „vedenii” – visul din Amintiri (1973). Poetica onto-⁠retorică e programată: „Să-⁠ncepem dar minuni a aşeza/ Alături, în figuri şi în spirale”. E o poetică deliberat mediată şi de memorie: „Atât mi se păreau de duioase/ Literele de fum zăbovind prin case./ Şi, cât de uşor mi-⁠aduc aminte…”; dar şi de refuzul amintirii: „Încotro plecat-⁠am am uitat.”; „Vorbeam politică ori literatură:/ Nu-⁠mi mai aduc aminte.” E uitat numele fluviului unui port „negru de pe braţul mort”. Poetica onirică îşi arată sursa estetică, picturală: „În marea sală pictată cu vise,/ Vise de trecere, cu poştalioane…” Visul e complex şi complet, primitor de năluci, vedenii, cam tot ce e domeniu vizibil, adică realitatea pe care o cotropeşte şi de care în aparenţă fuge. Legile visului dislocă şi substituie într-⁠un fel sfidător legile realităţii. Realitatea spre care se tinde nu e deloc simplu de atins. De aceea e motivată exortaţia: „Şi să vă-⁠ntoarceţi un pic în realitate.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest