Contemporanul » Lecturi » Constantina Raveca Buleu: O memorie neconcesivă

Constantina Raveca Buleu: O memorie neconcesivă

Adunând într-⁠un volum un jurnal fragmentar, scris timp de patruzeci de ani, supus unui premeditat exerciţiu de reevaluare, Sesiunea de toamnă recuperează memoria şi post-⁠memoria unor evenimente, oameni, valori, senzaţii sau cărţi, explică opţiuni estetice şi creionează un autoportret în care genealogia, cultura şi istoria se decantează într-⁠un potenţial act revelator, dar şi într-⁠un inevitabil act de rafinată literaritate

„Scriu, de fapt, aceste rânduri pe 30 noiembrie – precizează Eugen Negrici în prima intrare a „jurnalului” său, datată convenţional 29 noiembrie 1975, şi continuă –: fila anterioară am rupt-⁠o după ce mi-⁠a fost citită. Era o însemnare banală, ea însăşi cenzurată de un fel de presentiment al reacţiilor posibile. Am plonjat în situaţia-⁠limită a oricărui jurnal. În pofida tuturor declaraţiilor principiale şi a tuturor dorinţelor noastre, el rămâne un actsesiunea-de-toamna-eugen-negrici de literatură, adică unul respectând convenţiile acesteia şi, adesea, şi pe cele sociale. Când nu poate fi vorba de sinceritate – şi nu poate fi – voi continua să fac ceea ce ştiu: jocul «de-⁠a măştile», grijuliu doar în a aduce deasupra feţei pe acelea care sugerează francheţea şi intimitatea”.

Frapant prin invocarea declarată a convenţiilor, paragraful concentrează coordonatele jurnalului Sesiunea de toamnă, apărut în 2015 la Editura Cartea Românească din Bucureşti: exercitarea constantă şi retrospectivă a autocenzurii, dimensiunea ludică înscrisă în literaritatea însemnărilor sau în construcţia unor multiple personae, atitudinea decomplexată a teoreticianului, discursul cu note cinic-⁠lucide, exersat uneori în sentinţe caustice şi generat întotdeauna de poziţia intransigentă faţă de transgresarea valorilor, mai ales a celor literare. O mostră în acest sens este reacţia maioresciană la elogiul mediocrităţii: „Pretenţia trimite la intenţie şi intenţia la greţoasa obsesie a Formei”.

Obsesiile culturale ale autorului dezvoltate subtil în reverii teoretizante, permit o privire dirijată într-⁠un exerciţiu intelectual suplu şi nonconformist. Intrigat, de pildă, de tensiunea resimţită atunci când contemplă arhitectura gotică a catedralelor din Cehoslovacia (în anii’70), expresie a „infinitului constrâns la finitudine”, autorul cedează tentaţiei de a-⁠şi imagina un „Manole gotic”, condiţionat de chemarea infinitului, contrapondere utopică a figurii sinonime cu săvârşirea sau, cel mult, cu trăinicia, cu echilibrul dintre spirit şi materie. Discret profilate în acest exerciţiu estetic, diferenţele de mentalitate declanşează un diagnostic rece în cele câteva pagini dedicate atitudinii deprimante a românilor, negativizării preventive care-⁠şi are originea – consideră autorul – în pregnanţa „sentimentului prezenţei imprevizibilului”.

Însemnările acestui jurnal atipic trasează exigenţele estetului Eugen Negrici, mefient faţă de „dezvrăjirea” scenei culturale sub presiunea unui spectacol uman comprimat într-⁠un tablou desenat cu o luciditate crudă. Parcurgând, de pildă, descrierea unui spectacol de operă din 1976, tot de la Bratislava, cititorul poate fi cucerit de savoarea descrierii „omenescului la scară mică” sau a efectului indezirabil al unei prea mari apropieri de ceea ce ar trebui să fie magia reprezentaţiei, însă, la fel de bine, poate izola subtile judecăţi de valoare şi principii de receptare estetică, elemente ale unei propensiuni teoretice constant manifestate în paginile Sesiunii de toamnă.

Aceleiaşi propensiuni îi aparţine reexaminarea din 2011 a ceea ce autorul etichetează a fi o „însemnare ţâfnoasă de tinereţe, cu maliţia ei inutilă cu tot”, centrată pe dilema receptării operei – cu întregul său context (biografia autorului, detaliile atelierului ei, ş.a.) sau în absenţa acestuia – şi rezolvată într-⁠o pledoarie conciliatoare – idealist formulată – pentru iubirea „grăuntelui divin, cu îngrăşământul lui cu tot”. În acelaşi perimetru teoretic se înscriu reflecţiile despre expresivitatea involuntară, limitele fabulaţiei la Garcia Márquez, condiţia unei literaturi periferice şi a unui „limbaj pedepsit”, amoralitatea baladei populare, fenomenul de imitaţie, mecanismele mistificării propagandistice, teoria amprentei olfactive, hipeeugen-negrici-contemporanulrbola şi metonimia ca structuri generatoare de proză, intertextualitatea, rodnicia nedesăvârşirii, implicaţiile poietice ale mitului lui Arachne sau dinamica receptării, obsesie perpetuă în orizontul intelectual al profesorului Eugen Negrici.

O notaţie izolată din 1977 ne oferă o definiţie laconică a socialismului – „cea mai lungă piesă ionesciană” –, apoftegmă capabilă să înglobeze simbolic colecţia de „perfecţi adaptaţi”, absurdul unor reglementări şi deviaţii de mentalitate, şedinţele somnolente de partid sau galeria activiştilor craioveni (oraş în care autorul şi-⁠a început cariera academică). În acord cu accentele sentinţei, o campanie ştiinţific-⁠ateistă declanşează o reacţie savuroasă, demnă de un povestitor cu har: „Îi prezic acelaşi succes: babele vor avea vertij şi se vor cutremura de spaimă, scuipându-⁠şi în sân. Iar pisicile negre ale cartierului vor miorlăi, prelung şi repetat, arătându-⁠şi recunoştinţa”.

Însă, în aceeaşi „piesă” intră supravegherea halucinantă, manipularea memoriei scriitorilor sau drama trăită de către tatăl autorului, căpitanul Nicu Negrici. „Dacă mi-⁠aş proiecta un destin şi dacă aş şti ce vreau de fapt, aş zice că nici eu nu aş avea voie să pierd bătălia, fiindcă tatăl meu a pierdut-⁠o în 1948 şi tot neamul meu a pierdut-⁠o în 1948” – scrie Eugen Negrici în 1977. Un subprodus al acestei genealogii traumatizate este neputinţa de a zice „nu”, originată în lecţia generozităţii materne, responsabilă – apreciază autorul – pentru unele devieri de traseu intelectual. Ideal, învăţătura lui „nu” duce la asimilarea recomandării lui Baltasar Gracián: „Dacă una din marile învaţături ale vieţii este să ştii să refuzi, încă mai mare ar fi să ştii să-⁠ţi refuzi ţie însuţi ceva, să respingi compromisurile”. Este, poate, ceea ce caracterizează o altă instanţă feminină din familia criticului, bunica pe linie maternă, recuperată într-⁠o fermecătoare povestire, inserată în 2002 ca un complement la o sentinţă a lui Krishnamurti – „de la a deveni la a fi” –, notată în 1978. Interesant este faptul că femei aprige populează şi povestirile tatălui, receptate de Eugen Negrici nu doar cu nostalgia fiului, ci şi cu intuiţia inconfundabilă a literatului.

Revăzând citatele acestui jurnal fragmentar (multe aparţinând sferei tematice a cinicilor), autorul reconstituie semnificaţia lor. Astfel, fraza lui Chamfort este rezultatul unei fascinaţii pentru „sictirul ei aristocratic” (recomandat cu titlul de „cură anuală” la capătul unui necruţător rechizitoriu la adresa „păşunismului”, a uşurinţei cu care alunecăm în vulgar şi accesibil), în vreme ce consideraţiile nietzscheene despre femei şi raporturile acestora cu bărbaţii suportă o reconsiderare acceptabilă din perspectiva studiilor de gen, autorul sugerând că situaţiile exemplare din aforismele filosofului german pot suporta substituirea sexelor. De altfel, Nietzsche reprezintă o referinţă privilegiată în paginile Sesiunii de toamnă, ideile sale confirmând retrospectiv teoriile despre receptare dezvoltate în paginile jurnalului. Mai mult decât orice, fundamentală rămâne afinitatea dintre aristocratismul nietzschean al valorilor şi opţiunile estetice ale criticului român, conjuncţia lor oferind o contrapondere rafinată la conformismul proletar recomandat în era comunistă.

Trecerea „de la marasmul tăcut la marasmul gălăgios”, marcată istoric de Revoluţia din decembrie 1989, nu face – apreciază Eugen Negrici – decât să reconfirme „caracterul nociv al intenţionalităţii” în literatură, preeminenţa carierei în detrimentul destinului. Ca orice prag, ea privilegiază reexaminarea, echivalentă în cazul său cu o regrupare identitară în perimetrul unor valori constante, ancorate biografic şi reconfirmate creator.

Dinamică şi foarte vie, portretistica Sesiunii de toamnă se revelează, pe de o parte, prin schiţe minimaliste, dar printr-⁠o indiscutabilă acuitate expresivă, precum cea consacrată lectorului sovietic de la Bratislava sau cea focalizată asupra unor scriitori aserviţi sistemului comunist. Pe de altă parte, portretele diseminate solicită un efort reconstructiv gratificant. Astfel, reţinut de notele „jurnalului” în ipostaze şi intuiţii fragmentate, Marin Sorescu se converteşte în protagonistul dramei generate de execuţia reprezentaţiei craiovene a piesei Există nervi, dramă reluată într-⁠o neiertătoare analiză post festum. Invocat în varii contexte culturale, Marin Preda devine personajul principal al unei povestiri fermecătoare, în vreme ce Traian Filip, fixat într-⁠o însemnare tulburătoare din 1977, este recuperat în 2011 printr-⁠un post-⁠scriptum neconcesiv, în care autorul „jurnalului” amendează uitarea, indiferenţa şi obişnuinţa. Portretul cel mai generos îi aparţine lui Mircea Ciobanu, despre care criticul scrie că „îşi încărca într-⁠o clipă interlocutorul cu energie intelectuală, îl trăgea cu el în lumea umbroasă a tâlcurilor nelesnicioase, te făcea să-⁠i împărtăşeşti plăcerea aristocratică pentru texte vechi şi lucruri uitate, pentru antichităţile contemporane, pentru întâmplările stranii scăldate în polenul simbolurilor”. Impresionantă sub aspect documentar, galeria scriitorilor înregistrează, mai ales în deceniile postrevoluţionare, concurenţa tandră a prietenilor canini, multe dintre însemnările jurnalului avându-⁠l în centru pe Gandhi, „aristocratul subţire, câinele cel mai rasat din Bucureşti”.

Dacă angrenajul teoretic şi privirea estetică ale lui Eugen Negrici nu surprind pe nimeni, apetenţa sa pentru povestire, semnalată de obsesia teoretizantă pentru originea „marilor performanţe narative”, manifestă în secvenţe scurte şi tentată de idei în care simte „un început de poveste, un virus narativ”, poate fi o surpriză agreabilă. Glosele la însemnările prime expandează această dimensiune, prevalându-⁠se de privilegiile ludice oferite de timp şi de existenţa unui precedent invocat cu titlu canonic: „La vârsta de acum – scrie autorul în Compleo fossam (2011), la o scurtă secvenţă de vânătoare (meseria sa „secretă şi mitologică”) din 1978 – îmi pot permite să-⁠mi exhib slăbiciunile şi chiar să fac, din această formă de alint, un joc intelectual profitabil (am un maestru în Livius [Ciocârlie n.n.])”. Reconstituirea rezultată din acest joc intelectual nu exclude însă asumarea de rol, mecanism defensiv validat într-⁠o secvenţă „psihanalizabilă” invocată în jurnal, care demonstrează incapacitatea autorului de a-⁠şi asuma o situaţie umilitoare şi, consecutiv, recursul salvator la (auto)mistificare.

Cercetând secretele „truculenţei” lui Marin Preda din Viaţa ca o pradă, criticul decantează mecanismele scriiturii acestuia, în vreme ce scriitorul asimilează o lecţie aplicabilă oricărui demers diaristic: „Scrie şi caută să afli ce s-⁠a întâmplat. Scriind şi spunând tot despre el şi despre acea amintire, o să găseşti răspunsul. Şi dacă n-⁠o să-⁠l găseşti, nu te nelinişti, o să laşi istoria ca o enigmă”.

Adunând într-⁠un volum un jurnal fragmentar, scris timp de patruzeci de ani, supus unui premeditat exerciţiu de reevaluare, Sesiunea de toamnă recuperează memoria şi post-⁠memoria unor evenimente, oameni, valori, senzaţii sau cărţi, explică opţiuni estetice şi creionează un autoportret în care genealogia, cultura şi istoria se decantează într-⁠un potenţial act revelator, dar şi într-⁠un inevitabil act de rafinată literaritate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest