Contemporanul » Lecturi » Gelu Negrea: Despre noi, numai de bine…

Gelu Negrea: Despre noi, numai de bine…

Ca şi miticii caragialieni, moromeţii au cu obstinaţie nevoie, pentru a exista şi a se manifesta, de alţii: de parteneri, de asistenţă, de spectatori. Viaţa lor este, în primul rând, una publică şi doar într-⁠o măsură foarte redusă include dimensiunea privată

S-⁠a vorbit prea puţin despre legăturile dintre I.L. Caragiale şi Marin Preda, în general, şi, cu deosebire, despre relaţia apropiată dintre două personaje emblematice ale literaturii lor, Mitică şi Ilie Moromete. Nu este foarte greu de observat că, în majoritatea timpului, ţăranul din Siliştea-Gumeşti, ca şi personajul lui Caragiale, nu acţionează, ci vorbeşte; nu participă direct la evenimente – le comentează doar din afară cu o voluptate nedisimulată. Ipostaza sa revelatoare ca erou epic rezidă în spectacolul cuvintelor. La o privire expurgată de iconodulii de tot felul, Ilie Moromete mi se pare a fi un Mitică rural – nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât, conform subtilei ziceri a lui Eugen Lovinescu. Cât despre moromeţianism (concept despre care s-⁠au scris multe, spunându-⁠se puţine), el mi se pare expresia campo-⁠danubiană a balcanismului caragialesc în seducătoarea pluralitate a determinantelor sale specifice: gratuitate cu nuanţe sarcastice, logoree simpatică, zeflemea, neseriozitate benignă, ironie etc.
Ilie Moromete este esenţial şi revelator în relaţie cu Logosul, cu Verbul – aproape nici o dată cu Actul. Faptele pe care le comite sau în care e implicat sunt banale şi irelevante. Forţa lui – ca individ social, ca membru al comunităţii căreia îi aparţine, dar şi ca personaj literar, ca entitate artistică, aşadar – începe să se manifeste în momentul când personajul deschide gura. Emisia verbală a lui Moromete pârjoleşte totul în jur, anulează până şi pitorescul limbajului lui Cocoşilă, acreditează, practic, o suprarealitate inefabilă şi misterioasă care-⁠l incită pe cititor şi-⁠i transmite fiorul curat al prezenţei paginii literare de valoare superlativă. Există în literatura română un singur alt autor imposibil de conceput în absenţa determinării verbale: I.L. Caragiale. Referindu-⁠se la personajele sale, Mircea Iorgulescu scrie cu îndreptăţire:

„Se îmbată cu vorbe, alunecând în trăncăneală ca într-⁠un vis provocat. Logoreea lor este somnambulică, are aspect de transă; par stăpâniţi de o putere necunoscută. Vorbind, ei uită de tot şi de toate. Uită de sine, uită de lumea în care trăiesc, inventându-⁠se şi inventându-⁠şi un alt univers, compus exclusiv din cuvinte. Devin (încearcă, îşi închipuie că devin) alţii”.

Dar toate aceste consideraţii sunt integral valabile şi pentru ţăranii din Siliştea. Adunarea din poiana fierăriei lui Iocan, de pildă, se desfăşoară într-⁠o atmosferă ciudată, de veselie excesivă şi nemotivată, în care tangenţa cu realitatea imediată este anulată de starea cvasi-⁠hipnotică în care alunecă toţi:
„Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau unii pe alţii”.

Mecanismul incontrolabil al vorbirii s-⁠a declanşat, hemoragia verbală îi cuprinde cu o putere căreia nu i se pot opune: de acum legăturile cu ei înşişi, cu problemele lor reale s-⁠au rupt, lăsând loc magiei cuvintelor, furiei „comentariilor” prin care îşi redimensionează existenţa, plasând-⁠o într-⁠un spaţiu inventat, pe care şi-⁠l asumă ca aparţinându-⁠le organic. Într-⁠adevăr, prin logos, ei „devin (încearcă, îşi închipuie că devin) alţii”. Scena, în ansamblu, lasă impresia că asistăm la preparativele unei reprezentaţii teatrale. Actorii, înainte de a intra în roluri, sunt „gălăgioşi şi parcă nerăbdători”, „gătiţi de sărbătoare” şi cu feţele rase proaspăt. Ei cad pradă exuberanţei menite să ascundă tracul inerent unui spectacol, pentru a se abandona apoi cu totul partiturii asumate de fiecare cu o veritabilă frenezie a identificării cu masca. Îşi „trăiesc” (stanislavskian) rolurile, dar şi acest exerciţiu rămâne, în esenţă, tot o modalitate de joc, de interpretare a unei acţiuni existenţiale străine. Vorbind, sunt alţii.

Pe Mitică „îl întâlnim atât de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine, pretutindeni”. Ceea ce vrea să zică, evident, că lumea lui Caragiale este plină de alde Mitică, numeroase exemplare ale speciei întâmpinându-⁠ne „pretutindeni” cu aplombul, volubilitatea şi dezinvoltura spiritului lor „original şi inventiv”. Mitică nu este (doar) un personaj, ci (şi) exponentul cel mai ilustru al categoriei umane derivate: miticismul. Dar Moromete? Cum stau lucrurile cu el din această perspectivă? Deloc altfel. Ba am putea zice fără exageraţiuni că întru totul asemenea. Romanul lui Marin Preda este populat cu moromeţi de felurite calibre – duplicate mai mult sau mai puţin izbutite ale modelului – pe care îi întâlnim aşijderea „pretutindeni”: în poiana fierăriei lui Iocan, pe uliţă, la câmp, în ogrăzi, la treieriş, în locuinţe, însă mai cu seamă şi predilect în spaţii deschise, acolo unde este asigurat accesul celorlalţi.

Ca şi miticii caragialieni, moromeţii au cu obstinaţie nevoie, pentru a exista şi a se manifesta, de alţii: de parteneri, de asistenţă, de spectatori. Viaţa lor este, în primul rând, una publică şi doar într-⁠o măsură foarte redusă include dimensiunea privată. Ilie, de cum revine de la câmp (şi acesta un spaţiu deschis, al accesului celorlalţi), iese în uliţă – loc public prin excelenţă în lumea satului. De aici, din drum, îşi recrutează victimele intrigilor Guica şi tot aici au loc numeroasele discuţii dintre silişteni. Atunci când acţiunea romanului se deplasează într-⁠o incintă – fie ea ograda lui Moromete sau Bălosu, casa lui Traian Pisică ori cancelaria, curtea şcolii unde se adună flăcăii pentru premilitară etc. – aceasta nu este loc de refugiu pentru singurătatea unui personaj, ci tot un spaţiu de întâlnire cu alţii, un topos al alterităţii. Viaţa siliştenilor se desfăşoară „la vedere”, gardurile nu-⁠i separă, ci îi unesc într-⁠o convieţuire perpetuă, reflectată în egală măsură de nevoia fiecăruia de dialog, ca şi de pornirea irepresibilă a tuturor de a împărtăşi ce au aflat despre unul sau despre altul. Pe cât de autarhic, de suficient sieşi este satul, în ansamblu, pe atât de supuşi tiraniei co-⁠existenţei sunt locuitorii săi.

Trăirea împreună desfiinţează graniţele singurătăţii (atât de proprie eroilor lui Sadoveanu, de exemplu – un fel de ţărani şi ei, totuşi), intimitatea se abrogă de la sine, sacrificată pe altarul păgân al vieţuirii laolaltă. Moromete are, ca şi Mitică, oroare de solitudine, căutând permanent fie un grup de spectatori în faţa cărora să se producă, fie măcar un conviv cu care să schimbe o vorbă:
„…Stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-⁠ar fi rău dacă s-⁠ar ivi cineva…”.

Mutadis-⁠mutandis, iată enunţul-⁠mamă în Caragiale:

„Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic: e vesel şi are poftă de conversaţie”.

E o poftă ce-⁠l mistuie continuu şi pe Moromete, inclusiv în momentele cele mai puţin potrivite pentru o atare îndeletnicire. La seceriş, de pildă, când toată lumea este ocupată până peste cap, el părăseşte lanul şi pleacă în vecini, la o ţigară şi o parolă. Când n-⁠are, totuşi, companion sau când nimeni nu-⁠l bagă în seamă, Ilie vorbeşte singur, dar asta se întâmplă rar, personajul plasându-⁠se cu perseverenţă în grupuri auditoare: familia, adunarea din poiana fierăriei etc. Volubilitatea personajului, plăcerea de a vorbi (dar şi de a se asculta), obişnuinţa de a răspunde „cu multe cuvinte” la salut, pasiunea cu care se aruncă în discuţii pe orice temă, vocaţia de comentator îl apropie, de asemenea, de limbutul Mitică şi de lumea lui cuprinsă de delirul „marii trăncăneli”. Pentru că faimoasele „dezbateri” din poiana fierăriei, privite în sine, fără lupa supralicitantă a prejudecăţilor intelectualiste, nu întrunesc nici pe departe condiţiile minime ale unor dezbateri autentice. Sau se pot numi astfel în aceeaşi măsură în care comentarea ştirilor zilei de către miticii lui Caragiale se asimilează participării la viaţa politică a ţării. Cu menţiunea că aceştia din urmă reuşesc totuşi să rămână, de regulă, în sfera abstractă a conceptelor, în vreme ce consătenii lui Ilie „traduc” totul într-⁠un alt limbaj – uneori foarte diferit de cel originar (cazurile cunoscute ale „articolelor de înfierare” şi de „slăvire a crimei”).

Ca orice Mitică veritabil, Ilie este ahtiat după politică, citeşte ziarul şi participă cu aplomb la reprezentaţiile duminicale din poiana fierăriei lui Iocan. Fireşte, are, în materie, idei, convingeri şi soluţii întotdeauna superioare în raport cu cele promovate de oficialităţi, faţă de acestea manifestând cuvenita mefienţă şi un dispreţuitor scepticism. Ca şi Mitică, Moromete se află în relaţii de vagă ostilitate cu oficialităţile pe care le hărţuieşte în fel şi chip, fie direct (agentul de urmărire Jupuitu este victima sa predilectă), fie indirect, instigându-⁠i pe alţii la dezordine şi la rezistenţă prin dezordine. Nu formulează „petiţiuni”, dar solicită, după o discuţie întortocheată şi puţin coerentă cu Aristide, un fantasmagoric act prin care „domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, judeţul cutare, consfinţim noi că nu mai are dreptul să plătească fonciire şi impozite!”.

Este modul lui Moromete de a „se afla în treabă, sâcâind autorităţile cu cereri vagi”, precum o „altă varietate de Mitică”, după cum constată G. Călinescu referindu-⁠se la agasantul Nae Ionescu, cel din Petiţiune…

Mai există în Moromeţii şi câteva detalii, să le zicem minore, care, fără să vrem, ne îndreaptă automat gândul către Caragiale şi către lumea lui (literară), cotropită de mulţimea exemplarelor umane ce defilează sub stindardul multicolor şi pururi victorios al miticismului naţional. Unele ţin de limbaj şi de stereotipiile lui instituţionalizate cu atâta vigoare în cotidian, încât utilizarea, chiar fortuită, a câte unui cuvânt ori expresii aparţinând acestui inventar lexical aşază pecetea caragialismului asupra întregului context. Este cazul, să spunem, banalului „care va să zică”. Interogativ, explicativ sau conclusiv, apt să deschidă ori să încheie o idee, un dialog sau o dispută, freneticul construct lingvistic care cutreieră lumea momentelor şi schiţelor este preluat şi transplantat cu aplomb în ruralul moromeţian căruia îi împrumută cromatica originalului:
„– Care va să zică… anunţă Moromete că e gata să citească şi se făcu din nou linişte. Care va să zică…
Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii stării de asediu şi a cenzurii presei”.
Praful şi pulberea se alege din gravitatea celor lecturate: introductivul „care va să zică” peiorativizează tot ce urmează, aruncându-⁠l în derizoriu şi comicizându-⁠l instantaneu.

Iată şi duplicatul, uşor adaptat, al celebrei interogaţii „ce să caute neamţul în Bulgaria?”:
„Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-⁠se în gura mare:
Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută neamţul acolo?!”

Chiar aşa, ce caută, domnule, neamţul ăsta dintr-⁠o extremitate în alta a latinităţii europene şi chiar un pic mai la vale? Numai Cel de Sus ştie; eventual, nenea Iancu şi monşerul…

În studiul Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, G. Ibrăileanu speculează la un moment dat pe tema segmentului grecesc din onomastica literară a autorului (Agamemnon Dandanache, Leonida, Farfuridi, Trahanache…). Apoi continuă:
„În Momente, există trei schiţe în care nişte femei îşi vând farmecele pentru parale, cu consimţământul mai mult sau mai puţin conştient al bărbaţilor lor. Pe aceşti bărbaţi îi cheamă Panaiotopolu, nenea Mandache şi Verigopolu. Cel puţin doi sunt greci. (…) Caragiale nu era şovinist şi antigrec. Care e cauza că atunci când a imaginat astfel de tipuri, i-⁠au venit în minte nume greceşti? Nu ştiu.”

Sincer vorbind, nici eu nu ştiu cum s-⁠a întâmplat că atunci când a imaginat unul dintre puţinii „negativi” din Moromeţii – îmbogăţit peste noapte, posesor a sute de hectare, al unei batoze de treierat şi al unei mori şmecherite pentru a putea fura din bucatele sătenilor, ba chiar cu vagi îndeletniciri de cămătar –, când l-⁠a imaginat, aşadar, pe primarul din Siliştea, lui Marin Preda i-⁠a venit în minte tot un nume grecesc: Aristide. Ca să nu mai spun că pe feciorul primarului îl cheamă Tache – derivat românesc, ce-⁠i drept, din Dumitru-⁠Dumitrache, probabil, dar care, nu ştiu de ce, îmi gâdilă insidios urechea cu ecouri farfuridiene („Tache, Tache, fii cuminte!”). Labirintice, misterioase şi greu de pătruns sunt căile de comunicare ale domnilor scriitori afini!

În sfârşit, fantazând puţin (dar foarte puţin), mi se pare a-⁠l mai zări pe Moromete şi în preajma unui alt Mitică numit Leonida – cel care nu dă piept cu reacţiunea. Şi nu dă pentru bunul motiv că el nu se află nici un moment „faţă cu” respectiva primejdie, ci mereu în marginea, în exterioritatea ei, chiar, acolo unde locul faptei, acţiunii este luat de un imens convoi de vorbe, vorbe, vorbe… Mitică-⁠Leonida lipseşte la apelul revoluţiei (fie ea adevărată – „rivuluţia ailaltă”, fie doar imaginară – cea concomitentă desfăşurării farsei căreia îi cad victime onorabilul şi consoarta). El este, în raport cu istoria, un permanent autist, un non-⁠ participant notoriu. Sau un participant decorativ – ceea ce-⁠i cam acelaşi lucru. Îmbrăcat frumos, conul Leonida îşi invită consoarta dintâi la o promenadă pe bulevardul revoluţiei („hai, soro, şi noi…”) ori, dimpotrivă, în cămaşă de noapte şi cu scufă, trage la aghioase în vreme ce afară se consumă evenimente grave (repet: împrejurarea că ele se petrec doar în ima­ginaţia personajului nu modifică în nici un fel datele problemei). „…Şi noi dormim, domnule!” exclamă el într-⁠un patetic autoreproş de un comic irezistibil. Somnul său este o metaforă a flagrantei neimplicări.

Există şi în Moromeţii un moment în care lumea îşi „iese din ţâţâni” sub presiunea acţiunii neaşteptate a unui ins cu vocaţia revoltei. Adevărate, de data aceasta. Turbulentul Ţugurlan provoacă, în spaţiul cotropit de răbdarea nesfârşită a timpului în ale cărei aparenţe se scaldă liniştitul sat din câmpia Dunării, o revoluţie. Veritabilă: excedat de nedreptatea făcută unui vecin, îl bate pe feciorul lui Aristide, îi loveşte apoi pe primar şi pe şeful de post, îl deposedează pe cel din urmă de armă (semnul suprem al autorităţii), refuzând să urmeze calea obişnuită a celor ce au curajul de moment să se încontreze cu puternicii zilei: fuga. Acţiunea sa sintetizează, la nivel individual, traiectoria curentă a oricărei mişcări insurgente: o cauză de fond (inechitatea socială), una imediată (molestarea lui Ion al lui Miai), o direcţie (autoritatea de stat). Nu lipseşte ciocnirea cu forţele de ordine (jandarmul), intervenţia instanţelor ierarhice (pretorul plăşii, legiunea de jandarmi), reprimarea revoltei, ecourile… Prin semnificaţia şi chiar proporţiile sale „revoluţia lui Ţugurlan” se constituie într-⁠un autentic eveniment social-⁠politic în viaţa satului astfel încât nu este deloc exagerat să afirmăm că, în funcţie de atitudinea adoptată faţă de el, celelalte personaje pot fi definite oportun şi adecvat. De altfel, chiar protagonistul întâmplărilor menţionate, în clipele imediat premergătoare arestării, este subit fulgerat de o curiozitate – ciudată la prima vedere, întru totul întemeiată la o evaluare mai atentă. „Ce-⁠o fi făcând Moromete?” se întreabă Ţugurlan.

Într-⁠adevăr, ce-⁠o fi făcând oare acesta când în preajma lui se consumă evenimente atât de grave? Care este coeficientul lui de participare – directă sau indirectă – la ele? Inconştient, poate, de lumina pe care o aruncă asupra lui Ilie fugara notaţie, Marin Preda menţionează, totuşi:
„La ora aceasta, însă, când şeful de post încheie procesul verbal pe baza căruia Ţugurlan avea să fie condamnat, Moromete dormea”.

Dormea, aşadar! „Şi noi dormim, domnule…” Păi, ce altceva putea face alde Moromete-⁠Mitică autistul, neparticipantul la ora (istorică) respectivă? Încalte, conul Leonida îşi reproşează (la modul hilar, caraghios – dar îşi reproşează!) nepotrivitul abandon în braţele lui Morfeu. Moromete nici măcar atât!
Dar aceasta este una dintre deosebirile nu foarte importante dintre cele două personaje atât de asemănătoare, totuşi. Cea mai ciudată diferenţă mie, unuia, îmi pare a fi cu totul alta, şi anume aceea că percepţia regimului verbal al lui Moromete şi al personajelor lui nenea Iancu, în frunte cu Mitică, este diametral opusă. Mai la obiect: în timp ce aproape tot ce spune Ilie – şi spune multe! – este adjudecat în favoarea lui, ca argument în măsură să-⁠i confere aura unei superiorităţi cam îndoielnice, între noi fie vorba, cu eroii lui Caragiale se întâmplă exact pe dos: tot ce spun ei se întoarce împotrivă-⁠le, ca temei de ridiculizare şi de condamnare la un la fel de îndoielnic statut de multiplă inferioritate – intelectuală, etică, psiho-⁠comportamentală etc. Destul de curios acest mecanism cu dus şi-⁠ntors, care face din Moromete un ins simpatic, iar din omologii lui caragialieni nişte caricaturi detestabile. Ce anume din mentalul nostru — individual, dar şi cultural-⁠naţional – încarcă vorbele lui Moromete exclusiv cu ioni pozitivi, favorabili imaginii şi reprezentativităţii sale literare, iar cu Tipătescu, Jupân Dumitrache, Leonida Condeescu etc. lucrurile se întâmplă viceversa? De ce cuvintele lui Caţavencu, Dandanache sau Rică Venturiano, devenite locuri comune, inclusiv în arealul conversaţiei curente, funcţionează ca etichete personificate ale turpitudinii, stupidităţii, peiorativului şi derizoriului, iar propoziţiile lui Ilie, devenite citate de uz cotidian, sunt resimţite ca emanând dintr-⁠o sursă de-⁠a dreptul admirabilă? De ce într-⁠un caz vorbele lucrează în favoarea rostitorului şi net în defavoarea sa în celălalt? Este generată această percepţie radical diferită de motivaţii psihologice, de remanenţe şi inerţii culturale, de inextricabilul unui anume imaginar identitar care ne joacă feste sau de ce altceva?

Este o observaţie de bun simţ literar că (aproape) tot ce spun personajele lui Caragiale contribuie la discreditarea lor. Dimpotrivă, (aproape) tot ce spun Moromete et comp. se contabilizează în beneficiul lor. Creditarea nelimitată a lui Ilie merge până la instituirea în circuitul public a unor false paternităţi intelectuale. Un exemplu. Pentru că formula interogativă „pe ce te bazezi?” a căpătat o largă răspândire, fiind percepută, simultan, ca expresie a cartezienei îndoieli metodice şi ca apel implicit la susţinerea oricărei afirmaţii cu argumente convingătoare, întrebarea-⁠somaţie este atribuită cu voioşie lui Ilie Moromete, cu toate că ea aparţine, de drept şi de fapt, lui Paul Ştefan (al lui Parizianu’), personaj din alt roman decât Moromeţii, şi anume Delirul. Intrată în rândul replicilor care trăiesc singure, desprinse de placenta contextului originar, „pe ce te bazezi?” a migrat pe nesimţite dinspre emiţătorul real către un pseudo-⁠emiţător cu care pare a se potrivi mai bine, cu care rezonează mai adecvat – operaţiune motivată, în primul rând, de evidenta ei conotaţie „pozitivă”. Pozitivul expresiei se întâlneşte cu pozitivul imaginii personajului Moromete şi din această corespondenţă se naşte o suprarealitate mai puternică decât realitatea însăşi. De ce oare, de ce, nene Anghelache?

Prima explicaţie rezidă, după părerea mea, în diferenţa radicală dintre urbanul negativ şi ruralul pozitiv ce s-⁠a instituit de mult timp şi se regăseşte nezdruncinat în mentalul colectiv românesc. Este o motivaţie de ordin general, care nu priveşte doar nişte biete personaje literare. (Mai pe larg despre acest fenomen bizar, într-⁠un alt capitol al acestui volum).

A doua explicaţie: personajele lui Caragiale sunt comice, dar nu au umor. În cele patru acte ale Scrisorii pierdute (dar nu numai…), nimeni nu reuşeşte să facă măcar o singură glumă memorabilă, să emită un enunţ cu haz, ironic ori sarcastic care – ele – să fie în stare a fi capabile să ne amuze cât de cât. În calitate de spectatori — ca subiect contemplativ, aşadar —, noi rămânem în permanenţă exteriori lumii lui Caragiale, râzând metodic şi exclusiv de eroii comediilor sale, rareori cu ei. Le percepem faptele, dar mai ales vorbele ca obiecte comice pure în mecanica, nu şi în intenţionalitatea lor. Personajele lui nenea Iancu sunt doar provocatoare, nu şi producătoare de râs.

Din volumul Voluptatea fricii,
Editura Academiei Române

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest