Contemporanul » Lecturi » Constantin Coroiu: Când istoria se ascunde în spatele ei înseşi

Constantin Coroiu: Când istoria se ascunde în spatele ei înseşi

Decojind ceapa este povestea vieţii lui Günter Grass până în 1959, anul apariţiei romanului Toba de tinichea. Ea se încheie astfel: „Aşa am trăit de atunci înainte, de la pagină la pagină şi între o carte şi alta. Timp în care mi-⁠am păstrat bogăţia de personaje dinăuntru. Dar, ca să vorbesc despre asta, nu e destulă ceapă şi nici chef destul”. De ce oare?!

La apariţia în Germania a volumului de memorii „Decojind ceapa” al lui Günter Grass, publicat cu maximă rapiditate şi la noi de Editura Polirom (în traducerea lui Victor Scoradeţ), un gazetar de la „Der Spiegel” ataca întreaga generaţie a marelui scriitor, în opinia sa, o generaţie schizofrenică şi marcată iremediabil de ideologia şi regimul nazist, iar, pe deasupra, laşă, neînstare a-⁠şi recunoaşte ruşinea şi a-⁠şi asuma vina! Mă miram atunci că nu a cerut şi condamnarea la moarte a celor din blestemata generaţie, nişte nevolnici care nu s-⁠au învrednicit – nu-⁠i aşa?! – să se spovedească la tribunalul de nimic şi de nimeni legitimat al unor ziarişti justiţiari – mulţi, câtă frunză, câtă iarbă – de tipul celui de la „Der Spiegel”. În treacăt fie spus, ca unul care cunosc destul de bine şi din interior lumea presei, nu-⁠i mai iau demult în seamă pe gazetarii care nu reuşesc să-⁠şi stăpânească ura faţă de marii intelectuali şi, îndeosebi, faţă de scriitori şi artişti, propunându-⁠ne, în schimb, ca model „golul lor istoric” şi, mai ales, moral. Mai trist e atunci când scriitorii şi artiştii înşişi îi discriminează pe criterii ideologice, politice, biografice pe înaintaşii sau pe confraţii lor contemporani.

Cu o sinceritate şocantă, Günter Grass mărturiseşte: „…povara, eticheta şi stigmatul le pot furniza eu singur. Ca membru Cororoiu-afis-Gunter_Grass-fotoîn Tineretul Hitlerist, am fost, desigur, un tânăr nazist. Credincios până la capăt”. Parcurgând, însă, autobiografia autorului „Tobei de tinichea”, m-⁠a interesat nu atât spovedania sa (tardivă!) – care a făcut atâta vâlvă în lumea mare, cea culturală şi artistică, dar şi cea politică – cât evoluţia unui destin. Günter Grass nu a ratat, în fond, nici o experienţă dintre multele, unele de-⁠a dreptul terifiante, pe care le-⁠a trăit, valorificându-⁠le în operă şi în acţiunile sale de dincolo de masa de scris. Avem, în „Decojind ceapa”, romanul victoriei unui învins care, pentru a învinge, a învăţat mai întâi, cum spune undeva, să eşueze! Inclusiv scrierea acestei cărţi autobiografice, de altfel greu de definit, date fiind, între altele, construcţia romanescă, analiza psihologică, procesele de conştiinţă, metaforele (ceapa, chihlimbarul care „conservă ceea ce ar trebui să fie demult digerat”), ce-⁠i conferă o originalitate de netăgăduit, a însemnat, înainte de toate, o confruntare cu sine dură („…acum când decojesc ceapa, tăcerea mea îmi vuieşte în urechi”).

Marele scriitor german pare să împartă biografiile – poate prea tranşant – în două categorii: greşite şi corecte. E limpede că înclină să o considere pe a sa mai mult greşită, oricum aflată sub semnul unui start cum nu se poate mai prost şi mai invalidant, când, minor fiind, cu o copilărie fracturată („Odată cu începutul războiului, copilăria mea se sfârşise”), atras de uniformă şi de deviza „Tineretul trebuie să fie condus de tineret” (un slogan care sună a tinichea, azi ca şi ieri, dar care în anumite momente ale istoriei s-⁠a dovedit mai mult decât mobilizator), intră cu elan în organizaţia tineretului hitlerist („ţâncii”, „micii cercetaşi”), ajungând apoi tunar-⁠tanchist al Waffen SS, în pădurile Boemiei. „Istoria se ascundea în spatele ei înseşi şi se transforma cât ai clipi în legendă”, rememorează prozatorul. E de observat că nimic nu pătrunde mai adânc şi mai insidios în sufletul unui adolescent, al unui tânăr, decât legendele, miturile, din păcate şi cele false, cultivate de diverşi papa­gali, cu precădere în mo­mente-⁠limită ale istoriei sau în fel de fel de „revoluţii”. Dar, dincolo de toate acestea, are dreptate autorul şi eroul acum aproape nonagenar al acestei cărţi când scrie: „Nimic nu ne oferă informaţii despre ceea ce se petrece în mintea unui băiat de cincisprezece ani care vrea de bunăvoie să se ducă neapărat acolo unde se luptă şi – lucru pe care l-⁠ar putea bănui sau chiar cunoaşte din cărţi – unde moartea face ravagii.

Bănuielile se perindă una după alta: să fi fost asaltul unor torente afective ce dădeau pe dinafară, cheful de a acţiona de capul meu, dorinţa de a creşte mai repede, de a ajunge adult, bărbat între bărbaţi?”

Tanchist, miner, prizonier într-⁠un lagăr american, cioplitor de pietre funerare, dar şi sculptor-⁠artist sau pictor mai mult decât promiţător, poet, prozator, ca adolescent, apoi ca tânăr, Günter Grass traversează „repede” multe etape, dintre care unele dramatice în plan intelectual şi afectiv. Între cele decisive, în primul rând privind opţiunea politică, se detaşează perioada mineritului („Viitorul e-⁠n lignit” – era o deviză în faţa dezastrului provocat de război). Asistă în acel mediu muncitoresc la înfruntarea extremelor, cea fascistă cu stânga radicală. Balanţa (Günter Grass este născut în Zodia Balanţei) se înclină, în ceea ce-⁠l priveşte, spre stânga, spre social-⁠democraţie, influenţat de discursul unui miner pe nume Schumacher: „După ani de închisoare în perioada nazistă, se transformase într-⁠un ascet. Un sfânt stâlpnic se făcea auzit. El chema la înnoirea naţiunii. Din ruine trebuia să se nască, după viaţa lui severă, o Germanie socială şi democrată. Fiecare cuvânt era o lovitură de baros de fier. Împotriva voinţei mele – căci, de fapt, strigătele mă făceau să iau distanţă – tovarăşul Schumacher m-⁠a convins”.

În fine, într-⁠o vreme când „se celebra supravieţuirea”, trăieşte ani de zile într-⁠un cămin de bătrâni din Düsseldorf Rath, administrat de franciscani, unde i se înfăţişează întreaga privelişte a decrepitudinii fiinţei umane, o mică lume crepusculară vegheată de un călugăr, personaj coborât parcă din veacuri demult apuse. Aici, hrănindu-⁠se cu nelipsitul terci de griş cu lapte, la care se adăugau două felii de pâine intermediară, un boţ de margarină şi magiunul de prune, existenţa era totuşi suportabilă faţă de a majorităţii germanilor în a căror ţară „nu numai casele erau transformate în ruine”. Evocarea anilor petrecuţi în căminul de bătrâni este o pagină de mare literatură, încălzită de umorul, chiar dacă trist, al unei bizare misiuni: programul de ieşire cu o capră, pe numele ei Genoveva, la păscut, sub ochii curioşi ai numeroşilor vizitatori ai căminului şi ţintă a ironiilor surorilor medicale ieşite şi ele să se plimbe în grupuri vesele, distrându-⁠se copios şi umilitor pe seama „accesoriului tragi-⁠comic al unei capre recalcitrante cu ugeru-⁠n vânt”, şi „a celei mai ridicole perechi cu putinţă…”. (Ar fi absurd să le fi pretins cineva acelor tinere femei, la farmecele cărora râvnea, fără speranţe, tânărul bărbat, de a fi avut intuiţia că nefericitul însoţitor al nărăvaşului, dar utilului patruped va deveni scriitorul Nobel, atât de celebru nu numai în ţara lor).

După multe decenii, decojind ceapa memoriei, care, „tocată strat cu strat, declanşează lacrimi ce tulbură privirea”, achitându-⁠şi o datorie veche, din tinereţea sa, autorul retrăieşte un început de drum şi un parcurs mult mai răscolitor, decât mărturisirea unei erori generate de o iluzie: „În general, desfăşurarea cronologică a poveştii mele mă strânge ca un corset. O, de-⁠aş putea acum să vâslesc înapoi şi să acostez pe una din plajele de la Marea Baltică pe care, copil fiind, însăilam cetăţi de nisip ud… O, de-⁠aş mai şedea o dată la fereastra podului şi de-⁠aş putea să citesc, pierdut de mine însumi, ca niciodată după aceea… Sau să mă ciucesc o dată sub pânza de cort (în lagăr – nota mea) cu camaradul meu Joseph (actualul Papă) şi să jucăm viitorul la zaruri, atunci când acesta părea încă proaspăt şi imaculat… Joseph a avut zarul cel mai mare… Aşa se face că eu am ajuns, din păcate, doar scriitor, el, însă…”

Nu e uşor, povestindu-⁠ţi viaţa, cu atât mai mult cu cât o faci de pe culmea celebrităţii, să trebuiască să revezi mizeria postbelică – „haita noilor îmbogăţiţi” care „se umfla în pene, exhibându-⁠şi bogăţia” – sau să ţi se releve încă o dată, adevărul crud că, de obicei, intelectualii „eşuează în propriul lor orgoliu”. Nu e uşor, scriind, să retrăieşti drama propriei tale familii care, atunci când „au venit ruşii”, a fost, practic, strivită (mama scriitorului, violată de soldaţii sovietici, dar salvându-⁠şi de la un astfel de coşmar fiica). Secvenţele, numeroase, în care scriitorul o evocă pe mama sa, moartă în 1954, căreia îi datorează tot, inclusiv cariera artistică, literară („…şi după moartea ei mi se uită peste umăr şi zice «Taie asta, e urât» –, dar eu nu o ascult decât rareori şi, când o ascult, e prea târziu…”) sunt cele mai răscolitoare.

Două fiinţe care s-⁠au nemurit reciproc.

Ceea ce ridică Decojind ceapa deasupra multor scrieri de acest gen este arta prozatorului. Memorialistul povesteşte când la persoana întâi, când la persoana a treia, cu o detaşare şi o măiestrie de care numai marii maeştri ai genului epic sunt capabili. Günter Grass nu condamnă şi nu apără pe nimeni, de vreme ce, cum lasă să se înţeleagă, de cea mai mare tragedie a omenirii, violul universal care a fost Al Doilea Război Mondial, toţi sunt, toţi suntem mai mult sau mai puţin vinovaţi. Vina tragică ar spune Ileana Mălăncioiu. Supravieţuitorii cataclismului nu pot încremeni însă în ea. Viaţa trebuie să continue. Şi nu mergând cu spatele înainte şi cu faţa spre trecut. Este lecţia acelei mame, victimă tragică a războiului, pe care i-⁠o dă celui ce cândva era „micul ei Peer Gynt”. Oricum, „trecutul trebuie lăsat să se odihnească”, apoi poate fi scrisă şi cartea mărturisitoare. Cât timp trebuie lăsat să se odihnească?! Greu de spus. De pildă, până în ziua vizitei la Dachau: „A trecut ceva timp până când am priceput în salturi şi am recunoscut ezitant că, fără să ştiu sau, mai exact, fără să vreau să ştiu, luasem parte la o crimă care, cu anii, nu a devenit mai puţin gravă, nu vrea să se prescrie, de care încă mai sufăr ca de o boală”.

Decojind ceapa este povestea vieţii lui Günter Grass până în 1959, anul apariţiei romanului Toba de tinichea. Ea se încheie astfel: „Aşa am trăit de atunci înainte, de la pagină la pagină şi între o carte şi alta. Timp în care mi-⁠am păstrat bogăţia de personaje dinăuntru. Dar, ca să vorbesc despre asta, nu e destulă ceapă şi nici chef destul”. De ce oare?!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest