Contemporanul » Lecturi » Marian Victor Buciu: Mentalul progresiv

Marian Victor Buciu: Mentalul progresiv

Interviuri şi portrete, acestea, în formă concentrată, uneori neconvenţională, precedând chiar interviurile propriu-⁠zise, iată ce alcătuieşte noua şi substanţiala carte a Angelei Martin, Ascensiuni interioare (Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-⁠Napoca, 2016), deopotrivă prin partiturile altora şi aceea proprie. Titlul poate fi citit ca o aspiraţie vocaţională spre mentalul progresiv.

Interviuri şi portrete, acestea, în formă concentrată, uneori neconvenţională, precedând chiar interviurile propriu-zise, iată ce alcătuieşte noua şi substanţiala carte a Angelei Martin, Ascensiuni interioare (Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-⁠Napoca, 2016), deopotrivă prin partiturile altora şi aceea proprie. Titlul poate fi citit ca o aspiraţie vocaţională spre mentalul progresiv.

Interviurile sunt redate în ordine cronologică, nu disciplinară (artă, ştiinţă, conexe) ori problematică. Străinii, unora autoarea traducându-⁠le şi/sau prefaţându-⁠le cărţi, sunt, ca număr, cam pe la jumătatea românilor, respectiv şase şi unsprezece. Prefaţa se referă la diferite modele creatoare în sens cuprinzător, admirate, formative, „identificatoare”, făcute publice, cu o excepţie, (şi) în buna şi necesara revistă, de un an rămasă fără finanţare, Cultura. Dar care reapare în format digital, mai puţin costisitor, din octombrie 2016. Golul evident produs se acoperă. Ne vom obişnui sau împăca şi cu gândul că nici hârtia nu asigură trăinicia spiritului. Cartea se încheie cu un epilog la ceea ce Angela Martin numeşte „aventura mea publicistică”. „Spune ce crezi şi scrie cum simţi”: acesta ar fi fost îndemnul esenţial programatic al lui A. Buzura la revista care a apărut vreme de un deceniu. Răpusă financiar, aflăm acum că ea a supravieţuit cu colaboratori „din prietenie”. Atâta tot. Într-⁠o presă cu oameni metamorfozabili şi totodată straniu de persistenţi.

Un subiect particular: literatura

Literatura este şi ea un subiect de discuţie, de bună seamă cu oameni ai ei, străini şi români. Mai mult sau mai puţin diferiţi. Ori, se poate spune şi aşa, asemănători, ca spaţii şi niveluri creatoare. Întâi, să-⁠i cunoaştem de aici pe cei… dintâi.

Suedezul Kjell Espmark, în 2006 (notez de acum, în paranteză, anul în care s-⁠a publicat dialogul), fost preşedinte al Comitetului Nobel, este poet, romancier, ceea ce pentru el înseamnă acelaşi lucru, dar şi dramaturg. Profesor de literatură, totodată, cunoscător al ei şi din această perspectivă. El dezvăluie în literatură „un microcosmos care forţează macrocosmosul difuz în care trăim să-⁠şi arate chipul, devenind astfel maniabil”. Adică, aşa cum se ştie, o formă de cunoaştere a (simili)necunoscutului, a punerii lui într-⁠o ordine. În capitalismul consumerist, în epoca sub-⁠ sau contra-⁠culturii, a culturii „populare”, în sens occidental, păstrează convingerea, veche, dar, în sfârşit, modernă, aş spune de la Valéry citire, că „Arta dificilă îşi creează propriul ei public…”; încă. Pe domeniul critic sau de învăţământ, găseşte stringent necesară (re)discutarea capodoperelor, ceea ce ne asigură că se şi face în Suedia. Poeţii noştri, N. Stănescu şi M. Sorescu, i-⁠au fost apropiaţi. El ştie locul comun, radicalist, care evident că nu trebuie absolutizat, ca în abordările ideologice, că Franz Kafka a fost interzis în comunism, în ţările conduse de acest tip de regim politic. Purtătoarea dialogului ar fi putut să-⁠i spună că la noi Kafka a fost tradus şi chiar imitat, în perioada „liberalistă” (1965-⁠1971) şi chiar naţional-⁠comunistă (1971-⁠1989), prohibit fiind în prima perioadă, în comunismul stalinist, până în 1964. Faptul, scăpat, intră-⁠n înţelegerea istorică a autoarei şi cărţii sale. De altfel, şi politologia recentă recunoaşte aceste nuanţe.
Psihocriticul Jean Starobinski (2005) se arată, cu privire la om şi la sine, drept un ascultător al corpului (ca orice medic?), atras de măşti şi melancolie. Distinge, în actualitate, între critică şi istorie literară. Pe cea dintâi o defineşte într-⁠o propoziţie simplă: „Critica e o artă a trezirii”. Veghetorul se destăinuieşte că respiră, însă, prin muzică, artă, pentru el, care pregăteşte relaţia cu cuvântul, apropiat aici şi stilistic, în modul clasicist: „Mă feresc de hipertrofia lexicală şi de neologismele ingenioase”. Deschis, de altfel, şi-⁠a apropiat, exegetic, scriitori iluştri din toate epocile.

Francezul, atât de apropiat, ca puţini alţii, de România, cultura, literatura noastră, Serge Fauchereau (2011), susţine cu tărie că avangarda are valoare, are valori, prin opere şi autori. Poate fi şi aşa. Scriind despre Tristan Tzara, el consideră că a făcut un „lucru util, demn de a fi plagiat”. Într-⁠adevăr, să fie demn de plagiat utilul, în el însuşi? Când te gândeşti că la noi plagiatul se identifică cu utilitatea ca atare…

O vreme apropiat de I. P. Culianu, la Groningen, naratologul Jaap Lintvelt (2008), se (mai) explică şi acum în disciplina sa de analiză. Proiectul lui curent este, surprinzător, cu totul altul, ţine de imagologia literară, practicată şi la noi de unii tineri: într-⁠un anumit roman, el se preocupă de imaginea oraşului Québec. Din nevoia de extensie metodologică de tip antimetodologic (!), postmodern, să fie oare şi aceasta un soi de geografie literară? Lintvelt îl citează şi urmează, încă, s-⁠ar zice că sentimental, mai mult decât poetologic, pe Jean Rousset, cu arta ca viziune şi formă, forma unei viziuni, trăirea viziunii în formă – iată că nu mă pot opri la o formulare anume. Tot de la Rousset, provocat de intervievatoare, îşi aminteşte, ca abordare psihologică şi tipologică, scena primei întâlniri a privirilor în roman.

Un prozator şi un critic de la noi nu ocolesc subiectul literaturii, pentru ei unul principal, nu şi singular.

Unii dintre critici, constată prozatorul Augustin Buzura (2008), îi găsesc, lui, tot felul de modele închipuite. Scriu, altfel spus, despre ei, mai exact despre lecturile care i-⁠au format. Creatorul „cenzurează” criticul care accentuează intenţia lecturii, părând a ocoli intenţia scriiturii. Mai grav i se pare prozatorului ce se întâmplă cu alţii, care scriu azi opusul susţinerilor critice de altădată. Problemă morală, pentru scriitor: „Când au fost cinstiţi?” Bine, i se va replica, dar când puteai fi mai cinstit, în comunism sau după aceea? Pentru Buzura, revizuirea, peste faptul de a fi de tip moral sau estetic (E. Lovinescu le-⁠a recunoscut, teoretizat şi efectuat pe ambele), este, ea, o ches­tiune de morală critică, ori a criticului, în sensul cel mai rigid al teoriei şi practicii profesionale. Dar, precum viaţa are vârste, de la copilărie la senectute, şi nici ele indivizibile, pe deplin omogene, tot astfel critica are vârste. Ca şi creaţia, de altfel. Nu spun că trebuie văzut totul in progress, dar în curs, în mişcare. Bucuria prozatorului, cel puţin în voinţa sa de înţelegere, este aceea că cititorii, de bună seamă neprofesionişti dar care fac succesul cărţilor, i-⁠au rămas la fel de fideli în ambele epoci (în paranteză fie spus: diferite, dar nici pe departe atât cât ar trebui). Nici un critic care, cum se spune azi într-⁠un fel mitizant, „contează”, nu este măcar pomenit, necum elogiat. Nu critica l-⁠a făcut pregnant ori „canonic”? Nici nu vreau să mă gândesc că cineva s-⁠ar putea gândi că în literatură canonul sfinţeşte, zideşte etern. Mai înţelegător este importantul romancier cu tinerii cititori profesionişti, nu pentru că ar fi drepţi şi oneşti, dar având vârsta necoaptă şi de aceea lăsându-⁠se uşor înşelaţi de „frustraţii bătrâiori” din literatură, care este o comunitate mică raportată la societate, dar cu o selecţie de o extremă, nedemocratică, duritate. Trecând la determinarea (determinismul?) prin politică, revoluţia a fost, în critică, devoluţie, simţită de Buzura, aşa zicând, pe propria piele şi soartă. Dar se poate susţine că chiar a involuat biografic mai mult decât creator? Prezentul „nu ni-⁠i mare”, dimpotrivă, e chiar tare mic, iar acum există, cât îl priveşte, mai ales tot ce e de neales: „confuzie, incompetenţă, incultură, agresivitate”. Gândul grijuliu este fixat la cei sosiţi. „Tinerii sunt dezorientaţi, caută în zadar modele.” Ches­tiunea modelelor este recurentă în interviuri, deşi poate nu chiar în toate, oricum nu doar în mod direct. Modelul de lume, autohton, în raport cu altele străine, dacă nu exclusiv cu cel occidental, este chestionat cu nelinişte. În literatură, după comunism, ar fi curs sânge la propriu. Marin Sorescu şi Valeriu Cristea ar fi fost „pur şi simplu linşaţi”. Verbul nu-⁠i oare impropriu? Cu ghilimele, mai treacă-⁠meargă: că suferinţa generată printr-⁠o publicistică mai mult sau mai puţin critică a avut un rol nefast în scurtarea existenţei celor pomeniţi, se poate admite, dar împreună cu gena şi modul de vieţuire ce le-⁠au fost proprii. Scrisul în sine, oricum ar fi el, nu poate totuşi ucide. Literaţii ar trebui să aibă această convingere înaintea altor autori. Motivaţia mea ţine de cauzalitate. Să nu confundăm situaţia aceasta cu crimele de după delaţiune din sistemele totalitare. Scrisul era atunci mijloc, nu scop şi nici mod de a lua viaţa. Acolo, moartea venea dinspre non-⁠justiţie spre „proba” scrisă şi nu invers. Aşezând epocile istorice în contiguitate, Buzura ajunge nu doar să le separe, dar şi să le amalgameze; cel puţin să lase adesea această impresie. Nu numai etic, dar în totul. Şi în comunism, îşi aminteşte, critica a scris despre el „texte mai brutale decât ale oricărui securist”. Nu dă nume, le lasă în sarcina istoricilor literari interesaţi. Şi ne mai lasă să înţelegem că, pe propria piele şi operă, a simţit estetica ideologică (eu am numit-⁠o aşa, promotorii esteticului din comunism refuză să admită că a existat şi un „estetic comunist”), mai rea decât practica ideologică de aparat politic.

Criticul Eugen Simion (2010) se plânge şi el, cu deosebire, tot de critică. Procedează cu (auto)ironie: se „bucură” de o „contestare aproape constantă”. Există critici care îl „urăsc cu sinceritate” (paradox eticizant), dar ia ca exemplu pentru atitudinea aceasta o pornire a lui G. Călinescu împotriva lui E. Lovinescu (calificat intrigant, necinstit, pericol pentru pătrunderea în Academia Română), într-⁠o scrisoare către Al. Rosetti. Nu se supără pe Adrian Marino, care-⁠l minimalizează şi nici pe Ion Caraion, numai întrucât au suferit puşcăria comunistă. Notează că Marino are dreptate şi când nu are. Nu ştiu dacă foloseşte aici un concept etic de dreptate, crezând în dreptatea absolută a nedreptăţiţilor. Şi, mai ales, nu se înţelege dacă în dreptatea lor încape numai adevăr. Pare a se înţelege, din ce spune iniţial, că nu. Ori că face o concesie, o derogare, de la ceea ce ar însemna atributele de dreptate şi adevăr. E ambiguu, voind să fie paradoxal, şi nu ajunge ferm. Se defineşte, psiho-⁠profesional, de altfel, astfel: „un anxios solar fixat în ariergarda avangardei”. Nu s-⁠a înşelat „prea mult”, crede, în critica sa, exercitată, se deduce, cu mult confort profesional, artistic şi moral. Politicul, pentru literatură, îi apare mai apăsător după comunism decât în vremea comunismului. „Cine respectă în literatură prea multă «corectitudine politică» riscă să fie înghiţit de ea.” Dar sunt revizuirile (revizionismele, termenul circulat) (im)pur politice şi nu „curat” i-⁠ ori a-⁠morale, dacă strivesc esteticul?
În siajul politizării, (in?)comod constatat, el nu are, deci, a se revizui. Foloseşte chiar un alt cuvânt: refacere. Trimite la un mit fondator al nostru, despre reclădirea zadarnică, fără jertfă, a unei mânăstiri domneşti, medievale. Reproşul său critic, literar este că: „dacă tot refacem mereu ierarhiile, nu mai avem timp să creăm capodoperele”. Bătălia canonică să se suprapună într-⁠atât pe aceea creatoare? Să fie adevărat că, dacă pot spune aşa, o hipercritică generează o hipocreaţie? Dar nici E. Simion nu exclude bătălia canonică (sintagmă impusă la noi de V. Nemoianu), deja acerbă. Se arată acum, în anul 2010, liniştit: Daniel Cristea-⁠Enache şi colectivul de la Institutul „G. Călinescu” refac, aşa cum s-⁠ar cuveni, ierarhiile în literatură… Oare? Cel numit l-⁠a lăsat pe emitent şi s-⁠a alăturat altuia care ar fi făcut deja canonul epocii… Pentru profesia critică, găseşte că important este să continue, îndeosebi cu o, de pe atunci, anunţată istorie a literaturii române contemporane. Pornind de la constatarea Angelei Martin, a unei puternice demodelări, criticul consideră, ca şi alţii de data aceasta, că modelul literar francez a rămas cel mai stimulator pentru literatura română, apoi ia un exemplu, marginal teoretic, pentru a susţine peremptoriu că „a imita este a stimula”: şi iată că G. Bacovia a depăşit „modelul Rolinat”… Teorie doar pentru noi sau pentru orice naţiune creatoare? Constat, mai curând, că tratează, aşadar, modelul într-⁠un mod pretextual. Modelul mitic, pus în criză de unii, care îl are purtător de fanion pe istoricul-⁠eseist Lucian Boia, este prins într-⁠un paradox suficient (dincolo de perenitatea mitologiei): demitizatorul ajunge „să mitizeze demistificarea”. Am mai constat şi altădată tendinţa, retorică ori stilistică, pe care am numit-⁠o pan-⁠mitizantă, sau într-⁠un mod similar, a criticului.

Recitind cele anterior profesate şi exprimate, ce pot spune? Diferite accepţii contextuale, naţionale şi apoi universale, conduc spre felurite percepţii, judecăţi şi practici textuale. Literatura, arta în general, cunosc prefacerea în măsura sustragerii din istorie. E şi modul lor de a face, într-⁠un fel specific, istorie, istoria.

Un subiect general: istoria

O altă mare temă este aici istoria, cu modelele şi corolarele ei: condiţia umană, gândirea, ideile, memoria, uitarea, globalizarea sau mondializarea, ideologiile, monarhia, naţionalismul, democraţia, totalitarismul, corectitudinea politică, economia, finanţele, tehnologia, educaţia, multiculturalismul, multidisciplinaritatea (chiar şi transdisciplinaritatea), morala, religia…

Memoria, în fapt uitarea, constituie flagelul prezentului, constată Kjell Espmark, autorul unui roman în care îl face pe Voltaire să explice criza istorică actuală. La întrebarea radicalistă dacă mondializarea a produs o „criză – aproape globală”, el se derobează profesional (ceea ce mulţi alţii nu fac, într-⁠un fel radical sau nuanţat): e „o întrebare care depăşeşte competenţa mea”. Răul nu i se pare a se trage dinspre ideologia (care totuşi a afectat o mare parte a lumii, într-⁠o vreme, totalitare), dar dinspre forme şi fonduri istorice decisive: „Mă tem însă de o disoluţie a democraţiei în favoarea intereselor militare şi comerciale.” Deşi puterea este acum prea centralizată planetar, el (îşi) reprimă discursul panicard: „nu trebuie să cădem pradă disperării”.

Nici criticul Jean Starobinski nu e alarmat de globalizare, dar de războaie (deci, tot interese militare), nu şi de economia mondialistă. El găseşte condiţia umană neputincioasă (dar nu e religios, ca românul Vintilă Horia, după cum vom vedea) şi violentă. Soluţia sa coincide cu a lui Adrian Marino: un nou iluminism.

Soluţia lui Serge Fauchereau este educaţia. Şi el indexează economicul, care stăpâneşte culturalul şi artisticul. Şi el socoteşte miturile naţionale importante. Fauchereau reduce efectul ideilor: „Ideile sunt ceva volatil…”

La constatarea că mondializarea marginalizează francofonia, Jaap Lintvelt concede politicos că există acest „risc”.

„Ştiinţificul” Thierry de Montbrial (2005), pozitiv, contra absurdului, admite că nu ştim ce e necesar şi ce întâmplător, dar (îşi) impune soluţia de a trăi istoria „ca şi cum” ar avea sens. Respinge categoric sugestia unei teorii a conspiraţiei, suspiciunea guvernului planetar care impune mondializarea. Ce există se numeşte pentru el o evoluţie firească prin revoluţia tehnologică, cerând adaptare (echivalată cu o formă de conservatorism), una în primul rând de limbaj. De luat aminte că un om de ştiinţă, nu un literat, o spune. O anume suspiciune sugerează el tocmai faţă de literatură şi promotorii ei, devreme ce asertează prompt că nici Voltaire (referinţă la Kjell Espmark, Călătoria lui Voltaire, roman) nu trăia tot ce spunea. Criza pe care o vede există în marea încercare a religiilor. Recunoaşte că omul e şi violent, dar şi aici există leac: să fie reguli, un dozaj între extreme de tipul ordine-⁠dezordine. Nici banul nu este răul absolut, iremediabil, mai desfide el o comună suspiciune. „Oligarhia financiară este o expresie cam extremistă, dat fiind că lumea finanţelor este necesară pentru împlinirea proiectelor economice.” Oligarhia financiară, căreia îi e necesar un drept internaţional bine reglat, nu este, prin urmare, beneficiara mondializării.

Şi românii gândesc diferit problematicile impuse şi expuse. Vintilă Horia, în cel mai vechi interviu al cărţii (1991, în revista România literară), răspunde pe subiecte neliterare, ideologice, politice, religioase. Ţine să spună că a fost mereu doar naţionalist, niciodată gardist-⁠legionar şi aşază-⁠n faţă condiţia etnică aşa zicând pură, considerându-⁠se român înainte de orice altceva. „Ruşine e să fii român şi comunist.” Dar se contrazice atunci când, ca citatul, de el, N. Steinhardt, ţine omul strâns legat de Dumnezeu. Ca şi scrisul (dat sau dictat lui) ori cititul (în vârful canonului pune Evanghelia după Ioan).

În ultimii ani de comunism şi ceauşism, Augustin Buzura a fost (fără ştirea Organelor autohtone?) membru al grupului internaţional Gulliver, cu nume prestigioase. În podul casei părinteşti erau ascunşi partizani urmăriţi de Securitate. Mihai Cismărescu (Radu Gorun), de la Radio „Europa Liberă”, l-⁠a convins într-⁠o noapte că trebuie să lupte, scriind, în ţară. În România comunistă, el s-⁠ar fi întors clandestin, dacă era expulzat. Apropiaţii l-⁠au „turnat” fie şi vorbind la telefon, despre care nu credeau că e ascultat, iar pe el îl socoteau, cum notează, paranoic. N-⁠a cedat, ţine să se ştie, niciodată. Avea drept variante profesionale, de opus (de spus) Securităţii, medicina şi predicarea Bibliei. „Cunosc foarte bine Biblia…”, avertizează. Aviz exegeţilor! Acum, „privirea este orientată mai mult spre Cer decât spre semeni.” Scrie mai uşor decât oricând. Vechile cărţi le-⁠a scris mai uşor sau mai greu. Cenzura l-⁠a întovărăşit constant. Romanul de debut, Absenţii, care l-⁠a impus criticii, a fost interzis de două ori, în 1971 şi 1988. Hachiţele, s-⁠o spunem eufemistic, dictaturii de partid-⁠stat. Iată şi un anume paralelism, intermitent, între literatură şi politică. O anume experienţă îl menţine pe scriitorul, trecut cu noi toţi prin totalitarismul roşu românesc, în credinţa, într-⁠o măsură incredibilă, în apolitism.

Violenţa omului închipuie istoria, gândeşte Eugen Simion, întrebându-⁠se ezitant: „Istoria sau nebunia din noi?…”. Democraţia (o numeşte aşa cu sensul cel mai plin), acum, este în patrie, în naţiune, una rea sau una a relelor. Pe de o parte, este reînviată epoca prezentă în literatura lui I. L. Caragiale, cu disputa aranjată: „pupat toţi…” De altă parte există devierile: o „democraţie a clientelei, nu a valorilor”. Cu o anticultură, urmare a unui buget sărac. Naţiunea este asaltată de un mare pericol, presa scrie despre vulnerabilitatea în context mondial produsă de o „destabilizare internă”. Criticul o recunoaşte el însuşi, în faptul că mulţi „se detestă sincer”, în alt sens decât al autorului unei Istorii sincere a poporului român, Florin Constantinescu. Cresc rândurile unor demitizanţi, nihilişti, antinaţionalişti, revizionişti, băşcălioşi, trăncănitori. Iar instituţii ca USR, ICR, Ministerul Culturii nu fac bine, ca Academia… Naţionalismul ca patriotism, prin modelul lui M. Eminescu, ar fi soluţia. Simion îl preia pe M. Barrès drept definitoriu în această problemă. Scrie francezul: „naţionalismul nu poate fi doar o expresie politică: este o disciplină, o metodă raţională care ne apropie de ceea ce este cu adevărat etern şi care trebuie să se dezvolte în mod continuu în ţara noastră; pe scurt: naţionalismul este un clasicism, se află în toate compartimentele continuităţii franceze…”. O fi fost, dar cât se poate repeta, stagna, conserva istoria? Sau post-⁠istoria, un concept uitat, dacă nu neglijat. Ţăranii, de care îi pasă criticului, trăgându-⁠se dintre ei, perdanţii sociali, în epoca internetului, au dispărut. Social, aşadar, dar nu şi literar, nădăjduieşte apărătorul lor.

Pentru om, uitarea poate fi o soluţie, dar nu pentru un om şi istoric ca Dan Berindei (2012). Istoria nu e pamflet, ea înseamnă surse, ştiinţă, adevăr şi expresia modelelor, nu a resentimentului. Răul e mai ales mediatic, însă, pozitiv gândind, istoricul ştie cu certitudine, din surse paremiologice, că „după rău vine şi binele”.

Realist, senin, şi Alexandru Zub (2015) crede că „în tot răul, şi un bine”. Modelul susţinut de el este acela al muncii, creatoare şi la noi, românii, de opere comparabile cu cele apusene. Metodologia largă are adevărata şansă de cunoaştere: transdisciplinaritate (e numit şi Basarab Nicolescu), metadisciplinaritate etc. Rezervat se arată cu istoria certă: doar Dumnezeu deţine „tot adevărul”. Cu mitul, istoricul religios este măsurat. Pe Lucian Boia îl (des)califică, elegant, drept excesiv. Nu are deloc o problemă cu globalizarea, dimpotrivă, poate uimi găsind-⁠o ancestrală, potrivită lui homo sapiens. Lumea românească este, ne mai linişteşte încă o dată, doar o parte din lumea întreagă, care, fatalitate, cunoaşte alienarea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest