Din ultimul număr:
Contemporanul » Film » Dana Duma: Anotimpul musicalului

Dana Duma: Anotimpul musicalului

Hollywoodul trebuia să devină purtătorul naţional de mesaj optimist. Ne stă la îndemână analogia cu prelungita criză declanşată în 2008 de căderea Bursei pe Wall Street

Poate părea de mirare că sub orizontul întunecat al prezentului, colcăind de îngrijorări şi de veşti proaste, asistăm la revigorarea unui gen cinematografic care exaltă optimismul şi bucuria de a trăi precum musical-⁠ul. Marele câştigător al Globurilor de Aur şi multiplu nominalizat la Oscarurile 2017, La La Land de Damien Chazelle şi noul succes de box office românesc 6,9 pe scara Richter de Nae Caranfil sosesc pe ecranele noastre aproximativ în acelaşi timp, făcându-⁠ne să medităm asupra fenomenului semnalat în prima frază.

Dacă plonjăm puţin în istoria filmului muzical, gen care întreţese numere cântate şi dansate într-⁠o naraţiune care respectă de obicei nişte convenţii, ne amintim că acesta şi-⁠a definitivat profilul în Statele Unite, profitând de noua tehnică a sonorului şi răspunzând politicii culturale promovate de preşedintele Roosevelt în epoca Marii Crize economice (1929-⁠1933): Hollywoodul trebuia să devină purtătorul naţional de mesaj optimist. Ne stă la îndemână analogia cu prelungita criză declanşată în 2008 de căderea Bursei pe Wall Street, dar aceasta ar justifica parţial succesul filmului La La Land. El este şi creaţia cea mai reuşită a unui regizor fascinat în toată filmografia sa (care mai include doar două titluri, Guy and Madeleine on a Park Bench şi Whiplash) de acest gen. Chazelle întreţine cu muzica de jazz o relaţie şi mai veche, fiind în studenţie baterist într-⁠o formaţie de profil. Nae Caranfil este şi el un cineast cu legături solide cu muzica. El cântă la pian şi a scris unele dintre motivele muzicale ale filmelor sale. În plus, în Filantropica el face o apariţie de câteva minute şi cântă My Way, şlagărul cel mai cunoscut din repertoriul lui Frank Sinatra. Şi Chazelle şi Caranfil abordează acum un gen despre care se crede că e căzut în desuetudine, musicalul, şi îl tratează în termeni personali, folosind cunoştinţele vaste despre titlurile celebre şi motivaţi de propriul şi sincerul ataşament faţă de muzică.

Damien Chazelle e şi un admirator şi un cunoscător al musical-⁠ului clasic, după cum se vede în La La Land, cu trimiteri la autori americani faimoşi precum Vincente Minnelli (The Band Wagon – 1953 sau Un American la Paris – 1960) şi George Cukor (S-⁠a născut o stea – 1953) sau europeni, precum francezul Jacques Demy (Umbrelele din Cherbourg – 1964 şi Domnişoarele din Rochefort – 1966). De la cel din urmă regizor citat preia preferinţa pentru personaje obişnuite şi o anume melancolie a tonului, povestind despre un cuplu format dintr-⁠o tânără aspirantă la o carieră actoricească, barmaniţă într-⁠o cafenea, decepţionată de numeroasele audiţii care nu-i aduc rolurile aşteptate (Emma Stone) şi un pianist cu vocaţie de compozitor de jazz care încearcă să-⁠şi depăşească condiţia de entertainer într-⁠un bar (Ryan Gosling). Relaţia celor doi este pusă la început în termenii tematici ai musicalului american clasic (El şi Ea se detest la începutul poveştii şi recunosc, la sfârşitul ei, cât de mult se iubesc). Totuşi, evoluţia nu are etapele rapide şi străbătute în paşi de dans ai filmelor muzicale tradiţionale. Drumul spre succes al celor doi e destul de anevoios şi îndelungat, iar finalul, care proiectează o reîntâlnire după cinci ani, nu-⁠i arată fericiţi împreună, ci mai degrabă separaţi. Evităm spoilerul şi nu povestim exact ce se vede pe ecran, dar remarcăm că pendularea între convenţiile americane ale musical-⁠ului, care converg spre un happy end luminos, şi abaterea de la acesta, în tradiţia melancolică a francezului Jacques Demy, marchează acest final foarte abil montat, cu sugestii despre „cum ar fi putut să fie povestea”. Impecabil decupat şi regizat, filmul lui Chazelle are parte de o scenografie splendidă, de o imagine extrem de profesionistă, care pune în valoare decorul natural al „oraşului stelelor”, Los Angeles, şi de o distribuţie inspirat aleasă, cu Emma Stone în frunte, tânăra remarcată mai ales în Moonlight Magic de Woody Allen şi Omul-⁠pasăre de Alejandro Gonzales Iñarritu, de o sinceritate deconcertantă mai ales în scenele cu audiţiile eroinei şi foarte performantă în numerele cântate şi dansate. Probabil vom asista în curând la victoria actriţei şi a filmului la Gala Premiilor Oscar, unde La La Land a fost nominalizat de 14 ori.

Filmul lui Nae Caranfil nu poate egala un asemenea succes din numeroase motive, printre care cel mai evident este bugetul. Musical-⁠ul presupune cheltuieli importante, dacă ne gândim că îşi concentrează mijloacele de seducţie în principal în numerele cântate şi dansate. De obicei povestea este un fel de pretext pentru inserarea acestor numere şi îşi articulează scheletul pe un set de teme precum facerea unui spectacol, drumul norocos al unei aspirante la glorie, o rivalitate profesională rezolvată cu happy end. 6,9 pe scara Richter acoperă parţial prima variantă tematică, fiind povestea lui Tony (Laurenţiu Bănescu), un actor de aproximativ 40 de ani aflat în repetiţiile finale ale spectacolului muzical care îl poate relansa, dar este împiedicat să se concentreze asupra carierei de apariţia neaşteptată a tatălui aventurier (Teo Corban), de mutarea într-⁠un bloc „cu bulină roşie”şi de crizele de gelozie ale nevestei, Kitty (Maria Obretin). Calităţile de scenarist ale lui Nae Caranfil se impun din nou în acest film aflat desigur sub nivelul reuşitei sale majore Filantropica, dar plin de situaţii amuzante, replici inteligente şi personaje extravagante. Semnătura autorului poate fi recunoscută graţie acestor calităţi, care fac mai puţin artificială introducerea numerelor de musical, asociate în general coşmarurilor eroului obsedat de iminenţa unui cutremur major.

Fanii lui Caranfil, care cunosc pe dinafară replici din filmele lui, găsesc şi în noul film dialoguri savuroase şi redescoperă eroul ghinionistului simpatic, care generează empatie, cultivat mai ales în E pericoloso sporgersi, Asfalt tango şi Filantropica. Momentele cântate şi dansate nu se ridică la nivelul originalităţii scenariului şi nu beneficiază, în mod evident, de resurse umane şi materiale de anvergură. Deşi foarte bine filmate de Vivi Drăgan Vasile, baletele dirijate de coregraful Milan Gromilič amintesc prea insistent de numerele de dans din All That Jazz de Bob Fosse, fără a marca o distanţă parodică. Cel mai bun moment, „Grande Finale”, corespunde încheierii apoteotice a spectacolului din interiorul filmului şi stabileşte interesante paralele între evenimentele din culise cu cele de pe scenă. Descrierea lumii teatrului de revistă are şi ea savoarea ei, dar cea mai fertilă sursă de umor este obsesia cutremurului şi felul în care Nae Caranfil exorcizează această spaimă îl recomandă ca pe autorul de comedii de la care mai sunt multe de aşteptat.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest