Contemporanul » Film » Călin Căliman: The Match şi lecţia filmelor de diplomă

Călin Căliman: The Match şi lecţia filmelor de diplomă

Este vorba despre filme de diplomă care au anunţat şi certificat existenţa unor sigure talente regizorale, filme de diplomă care au inaugurat filmografii de prim rang ale cinematografiei naţionale. Înainte de a detalia acest capitol subiectiv, aş vrea să subliniez câteva cazuri particulare ale lucrărilor de diplomă în istoria filmului românesc

De-⁠a lungul anilor, filmele de diplomă au însemnat, pentru cineaştii înzestraţi, adevărate rampe de lansare în lumea marelui film. În ceea ce mă priveşte, am o listă privilegiată de premiere studenţeşti ale multor generaţii de cineaşti. Este vorba despre filme de diplomă care au anunţat şi certificat existenţa unor sigure talente regizorale, filme de diplomă care au inaugurat filmografii de prim rang ale cinematografiei naţionale. Înainte de a detalia acest capitol subiectiv, aş vrea să subliniez câteva cazuri particulare ale lucrărilor de diplomă în istoria filmului românesc. Şi aş începe cu două filme studenţeşti (de metraj mediu), care au avut şansa înscrierii în circuitul normal al difuzării cinematografice, şi au câştigat, adică, dreptul de a se întâlni cu spectatorii la fel cu orice premieră de lung metraj din repertoriul naţional sau internaţional. Este vorba, întâi, de filmul de diplomă al tandemului regizoral Iulian Mihu Manole Marcus La mere, finalizat la Buftea în anul 1955 (cu premiera pe marile ecrane în iunie 1956), o „povestire după o idee de A.P.Cehov”, difuzată în sălile de proiecţie din toată ţara. Un film-⁠eveniment, care anunţa că în cinematograful românesc se pregătea să intre un „nou val” regizoral. Cei doi tineri regizori – Iulian Mihu avea 29 de ani când a terminat Institutul, iar Manole Marcus numai 27 – pleacă, e drept, de la un text literar clasic, dar scenariul lor nu este o „adaptare”, este o rescriere a tramei, o recompunere, dintr-⁠o perspectivă strict cinematografică; altfel spus, ei „vizualizează” povestirea, urmărind propriile finalităţi artistice: realizarea unui film-⁠parabolă. Sugestia au preluat-⁠o de la Cehov, care, în finalul tristei întâmplări dintr-⁠o livadă cu meri – unde Aniuta şi Andriuşa…” nu dansează decât o vară” –, comentează sec: „Mărul nu le purtă noroc, aşa cum pe vremuri nu purtase noroc Evei şi lui Adam”. Parabola alungării din rai capătă consistenţă pe parcursul derulării poveştii senine de dragoste a filmului în pajiştea livezii cu mere – care preia de la Cehov şi funcţiile livezii cu vişini –, „fructul oprit” anunţă norul care va întuneca ambianţa paradisiacă, stăpânul livezii cu mere pare un Dumnezeu în rubaşcă, sosit în clipele euforice ale poveştii de dragoste pentru a sancţiona păcatul originar. Se rupe ceva în cei doi protagonişti ai dramei – cărora Silvia Popovici şi Nicolae Enache Praida le anunţă, prin puritatea de cristal a chipului lor, destinul tragic: la capătul supliciului, al Patimilor, după confruntarea cu boierul (Sinişa Ivetici) şi sluga lui (Gheorghe Haucă), cei doi îndrăgostiţi par aceiaşi, dar sunt alţii, în ei s-⁠a produs o moarte. O moarte sufletească. Filmul din 1955 al tandemului Iulian Mihu Manole Marcus era una dintre primele tentative experimentaliste ale cinematografiei naţionale. După nici trei ani a urmat filmul de diplomă al regizorului Geo Saizescu Doi vecini, singura ecranizare argheziană din întreaga istorie a cinematografiei naţionale. Filmul din 1958, producţie a Studioului Bucureşti (deşi a pornit ca film de diplomă), reprezintă o reală victorie a regizorului, în primul rând aceea de a-⁠l convinge pe „meşterul cuvintelor potrivite” să se lase ecranizat, apoi pentru că filmul este un adevărat „insectar” de moravuri şi mentalităţi specifice perioadei în care se petrece acţiunea (anul 1928), cu tradiţionalele conflicte ale epocii, printre care şi antagonismul incurabil dintre civili şi militari, două categorii umane pe atunci incompatibile (cum au încercat să o spună şi alţi scriitori ai timpului, de la Anton Bacalbaşa la Gheorghe Brăescu). Rivalitatea vecinilor este reflectată, savuros, pe cinci paliere distincte şi complementare: avocatul şi locotenentul (alias Grigore Vasiliu-⁠Birlic şi Ion Lucian), doamna avocat-⁠doamna locotenent (Carmen Stănescu şi Nineta Gusti), slugile Mariţa şi Dumitru (Mitzura Arghezi şi Aurel Cioranu), Marinică şi Bebe (copiii celor două familii), pisoiul şi căţelul… La ora filmului de diplomă, regizorul Geo Saizescu îşi anunţa, vârtos, temperamentul de comedian.

Lista mea privilegiată de filme studenţeşti de diplomă începe cu filme ale regizorilor din „generaţia ‘70” (care mi-⁠au fost şi studenţi). Şi aş începe cu filmul Cercul de Mircea Veroiu, aparent o joacă, dar, în fond, un film cu un profund subtext filosofic, al unui regizor care îşi anunţa, de pe atunci, nevoia de stil. Acţiunea scurt metrajului Cercul se petrece, toată, pe un acoperiş, unde, la început cineva împuşcă pe altcineva. În secvenţa următoare, criminalul este luat în vizor de altcineva şi aşa mai departe, până cercul crimei se închide şi criminalii devin victime de câteva ori. Nu aş mai menţiona decât faptul că printre criminalii-⁠victime de pe acoperiş se află, dacă nu mă înşeală memoria, şi viitorul regizor Nicolae Mărgineanu. Altfel, filmul nu necesită niciun comentariu suplimentar, poate doar o subliniere: pe lângă încărcătura filosofică de rigoare, filmul are şi un mesaj înţelept, aşadar o generoasă încărcătură morală. Al doilea film de diplomă care mi-⁠a recomandat un alt regizor cu personalitate acaparantă, tot din anul 1970, a fost Viaţa în roz de Dan Piţa, un film care anunţa şi predispoziţiile epice ale regizorului, într-⁠o poveste (şi ea moralizatoare, în sensul bun al cuvântului) cu un şofer de camion, un biciclist şi… un fluture. Referindu-⁠se la Viaţa în roz, regizorul Dan Piţa spunea (într-⁠un substanţial dialog cu Titus Vîjeu): „un film în care avem două personaje, un drum şi o povară pe care o ducem fiecare din noi. Eu am fost pe rând şoferul, biciclistul şi fluturele. Nu puteam să ţin partea vreunuia…”. Imaginea filmului era semnată de Nicolae Mărgineanu şi Leonard Mbugua. Pentru că ne aflăm în anul 1970, să consemnăm un alt film de diplomă cu statut special, ajuns, deasemenea, în circuitul difuzării publice, lucrat în acelaşi an de absolvenţi ai Institutului, regizori, operatori, filmologi, consacrat inundaţiilor grave din primăvara respectivă, lung metrajul Apa ca un bivol negru, semnat, printre alţii, de absolvenţi ai anului respectiv, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Petre Bokor, Youssouf Aidabi, Andrei Cătălin Băleanu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Stere Gulea, Roxana Pană.

Dar să continui lista mea privilegiată de premiere studenţeşti. Sărind peste un deceniu, ajung la filmul de diplomă ale regizorului Ovidiu Bose Paştina şi la acela al lui Laurenţiu Damian. Ovidiu Bose Paştina (care, din păcate, a părăsit meseria de cineast şi ne-⁠a părăsit pe toţi cu totul şi cu totul prematur) a atras atenţia, la absolvire, cu filmul de diplomă de-⁠a dreptul seducător Arta apărării individuale, în care, pe un platou de filmare, un tânăr actor debutant era pus în situaţia delicată pentru el de a-⁠i trage o palmă partenerului de dialog, care, deloc întâmplător, era tocmai Florin Piersic. Laurenţiu Damian a convins prin filmul Ciné-⁠Vérité, cu Ecaterina Nazare şi Magda Catone (ambele sublime), un film care cucerea în 1981 Marele Premiu şi alte câteva premii la Festivalul de la Costineşti (din păcate, nici Laurenţiu Damian nu a pătruns ulterior decât modest în lumea filmului de lung metraj, un singur film – din cele două ale sale –, Rămânerea, intrând în fondul principal de filme al cinematografiei naţionale). La nici doi ani distanţă, intra în lumea filmului Ioan Cărmăzan cu filmul de diplomă realist şi liric deopotrivă, Cântă cucul şi pe ploaie, o promisiune certă din partea unui tânăr absolvent de Institut. Două alte promiţătoare filme de diplomă am reţinut, apoi, din palmaresul anului 1984. Este vorba, întâi, de metrajul mediu Solo pentru sax de Radu Nicoară şi Relu Moraru, o comedie sclipitoare cu sâmbure tragic (regizorul Radu Nicoară a confirmat, ulterior, cu un singur lung metraj, Polul Sud, dar, se pare, după o lungă absenţă, revine pe platouri). Şi este vorba, apoi, despre metrajul mediu Frumos e în septembrie la Veneţia de Nae Caranfil, o ecranizare a unui text cuceritor de Tudor Mazilu, un film care a dobândit, printre alte premii, şi un premiu internaţional, la Tours, în 1985. Sărind, iarăşi, peste ani, ajung la filmul regizorului Cristian Mungiu din 1998, Mâna lui Paulista, un adevărat „certificat de calitate” pentru un regizor care peste nici un deceniu lua un „Palme d’Or” la Cannes. Cam asta ar fi lista mea privilegiată, care reprezintă, de fapt, un şir întreg de „descoperiri”. Desigur, filme de diplomă importante au fost mult mai multe, dar, în ceea ce mă priveşte, nu le-⁠am văzut la vremea lor, pentru că, în principiu, erau filme de „circuit închis”, pe unele le-⁠am văzut ulterior (cum s-⁠a întâmplat cu filmele de diplomă ale lui Radu Gabrea sau Mircea Daneliuc de pildă), când nu mai aveau valoare de descoperire.

Ajung, acum, la o recentă descoperire, care se cuvine, cred, consemnată. Aş vrea să anunţ, cu bucurie, intrarea în lumea filmului a trei cineaşti de viitor: Mihai Pîrcălabu, Adrian Pîrcălabu şi Haşu Drăgan Adrian. Ei figurează pe generricul filmului de diplomă The Match, regizat de Mihai Pîrcălabu, director de imagine fiind un foarte tânăr operator, Haşu Drăgan-⁠Adrian (ca să vă daţi seama de vârsta lui vă spun doar că pe bunicul său îl cheamă Vivi Drăgan Vasile), iar producător fiind fratele regizorului, Adrian Pîrcălabu, absolvent şi el al unei facultăţi cinematografice, dar londoneze. Este vorba despre o producţie U.N.A.T.C. realizată la „Castel Film” (de unde şi aerul de supraproducţie al filmului), cu sprijinul altor case de producţie, Videolink, Cutare Film, Fundaţia Arte Vizuale, Commitet şi Opticflavor. The Match prezintă povestea unui patron de bordel, Luţu, care organizează, împreună cu un mare mafiot din New York, campionatul mondial de box ilegal, la care participă, printre alţii, sportivi din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, fosta Uniune Sovietică, şi…spectaculoasa Liuba, cea mai de preţ prostituată din bordelul lui Luţu, totodată şi luptătoarea României, care îşi umileşte adversarii, schimbând astfel întregul curs al campionatului, alfel perfect pus la punct de organizatorii săi. Tinerii absolvenţi implicaţi în realizarea filmului vădesc un dezvoltat simţ al umorului şi manifestă o adevărată vocaţie parodică, tratând tema cu dezinvoltură şi cu un bine stăpânit ritm cinematografic. Am făcut această descoperire de noi talente către sfârşitul anului trecut, în ospitaliera sală de cinema „Elvira Popesco”, unde cineva, nu ştiu cine (dar, sigur, cu talent de descoperitor), a organizat o seară de premieră publică acestui remarcabil film de diplomă, cu o distribuţie amplă din care reţin, acum, câteva nume: Cosmin Seleşi, Marius Bodochi, George Andreescu-⁠Gojira, Anca Pop…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest