Recentele evenimente cinematografice, Premiile anuale Gopo şi celebrarea centenarului Gopo, au readus în atenţie figura primului cineast român care a câştigat un Premiu Palme d’Or la Cannes (1957, cu Scurtă istorie). Imaginea sa oarecum umbrită de celebritatea noilor VIP‑uri excesiv mediatizate, care participă mai ales la primul eveniment, începe să se clarifice graţie evenimentelor din acest an (la care am luat şi eu parte prin publicarea monografiei Gopo 100 la Editura UCIN, la care nu mă voi referi). Să o luăm metodic, începând cu primul eveniment, Premiile Gopo, care folosesc figura Omuleţului din scurtmetrajul premiat la Cannes drept inspiraţie pentru statuetele aurite (realizate de Adrian Ilfoveanu), care aduc aminte deliberat de mai celebrul Oscar. Iniţiate de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc, premiile sunt votate, pe categorii, de aproximativ 600 de profesionişti din domeniul cinematografic, pornind de la nominalizările stabilite de un juriu format din critici şi cineaşti cu diverse specializări (regizori, scenarişti, operatori, etc.) Toate ingredientele bifate de evenimente asemănătoare din lumea filmului (de la Oscar la Premiile britanice BAFTA, de la spaniolele Goya la italienele David di Donatello) sunt preluate: covor roşu, ţinute obligatorii, party post – ceremonie, fotografii în vecinătatea Omuleţului aurit şi mărit şi, nu în ultimul rând, punerea în ramă a unor actori sau regizori citind palmaresul sau a sponsorilor.
Să remarcăm, în primul rând, privind ediţia din acest an, numărul mare al lungmetrajelor de ficţiune sau documentare înscrise, care au avut premiera mai ales în săli de cinema, în repertoriu sau festivaluri, unele dintre ele mutate destul de repede pe platforma de streaming Netflix. A iscat polemici introducerea Premiului publicului pe baza numărului de bilete vândute (evident, campionul de încasări Teambuilding de Matei Dima, Cosmin Nedelcu, Alex Coteţ), fără vreun vot prealabil al publicului. A fost mult discutată şi absenţa unui titlu major al premierelor 2022, lungmetrajul lui Cristian Mungiu, R.M.N., prezent în selecţia 2022 de la Cannes. Deşi nepremiat anul acesta, Mungiu rămâne primul – şi deocamdată singurul – român câştigător al unui Palme d’Or (2007, pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi o emblemă a Noului cinema românesc.
De altfel, absenţa sa a marcat şi o schimbare în opţiunile principale ale votanţilor, care au favorizat Oameni de treabă la principalele categorii (Cel mai bun film, Cea mai bună regie – Paul Negoescu, Cel mai bun scenariu – Radu Romaniuc, Oana Tudor, Cel mai bun rol principal masculin – Iulian Postelnicu şi Cel mai bun rol secundar masculin – Vasile Muraru). Acelaşi lungmetraj a mai câştigat Premiul pentru cel mai bun montaj (Eugen Kelemen). Trebuie să observăm că filmul aliază abil convenţii de gen (comedie, thriller) cu descrierea realistă a lumii rurale şi a corupţiei de aici (cum demonstrăm în cronica publicată în Contemporanul. Ideea Europeană nr. 1/2023) şi indică o mai atentă calibrare a filmelor înspre aşteptările publicului. De altfel, Negoescu revine în curând cu un film ce va avea avanpremiera la Festivalul Transilvania, comedia Încă două lozuri, urmare a succesului de public al primului Două lozuri, adaptare liberă după Caragiale. Este vorba despre o producţie independentă, adică fără susţinere de la CNC, după cum declara Paul Negoescu într‑un interviu acordat lui Mihai Fulger, care intensifică aşteptările noastre: „Tot timpul când au venit discuţiile astea, punctul meu de vedere a fost acelaşi: să nu aplicăm, pentru că Două lozuri a funcţionat, cred eu, mai ales fiindcă a fost un film independent. Condiţiile ne‑au limitat într‑atât, încât ne‑au stimulat să fim creativi în alte moduri. Dacă am avea luxul să facem ce vrem, n‑am mai fi la fel de stimulaţi să găsim tot felul de – să zicem – mici bijuterii. Evident, e mai bine când ai bani şi îţi permiţi să faci o scenă foarte complicată, dar Două lozuri nu era genul ăsta de film. El a fost întotdeauna un film mic, cu situaţii mici, care nu necesitau foarte mulţi bani”. (revista Film nr. 1/2023)
Dintre lungmetrajele de ficţiune ale ediţiei au mai rămas în palmares Metronom de Alexandru Belc, care, în ciuda Premiului de regie al secţiunii Un certain regard obţinut la Cannes şi a numeroaselor nominalizări, a cucerit mai ales premii „tehnice” la Gopo (Cea mai bună imagine – Vladimir Panduru, Cele mai bune decoruri – Bogdan Ionescu, Cele mai bune costume – Ioana Covalciuc, Cel mai bun machiaj – Irina Ianciuş, Marie‑Pierre Hatabi). Cel mai bun film de debut a fost ales Imaculat de Monica Stan şi George Chiper‑Lillemark.
Dacă Oameni de treabă a fost lungmetrajul cu actori ai ediţiei, Spioni de ocazie a fost echivalentul său în documentar de lungmetraj (premiat pentru filmul regizat de Oana Bujgoji Giurgiu şi sunet – Sebastian Zsemlye). La categoria Scurtmetraj a fost votat Vreau să sparg sera de Teona Galgoţiu, iar la categoria Cea mai bună speranţă a fost declarată învingătoare actriţa protagonistă din Crai nou de Alina Grigore, foarte promiţătoarea Ioana Chiţu.
Introdusă, în fine, după multe reproşuri că Premiile Gopo nu premiază animaţia, categoria specializată a prezentat trei filme nominalizate, din care a fost ales Viaţă de clovn de Ioachim Stroe, deşi contracandidatele Sasha de Serghei Chiviriga şi Degete de sticlă de Alina Gheorghe au calităţi superioare, ultimul menţionat fiind selectat la cel mai important festival internaţional specializat, cel de la Annecy. Palmaresul Premiilor Gopo 2023 a fost completat cu premii pentru întreaga carieră oferite actorului Mircea Andreescu (Pas în doi, Moromeţii, Cardinalul etc.), actriţa Ioana Crăciunescu (Ion, La capătul liniei, Sieranevada) şi monteurii ale căror nume se află pe genericul celor mai relevante lungmetraje româneşti dinainte şi după 1989: Melania Oproiu, Mircea Ciocîltei şi Nita Chivulescu.
Despre Gopo, la centenar, n‑am aflat nimic nou la Gala care‑i poartă numele, textul citit de Medeea Marinescu (prezentă în distribuţia filmelor lui Maria Mirabela sau O zi la Bucureşti) fiind cam abstract. Mai multe despre cel mai internaţional cineast român până în noul mileniu am aflat din unele manifestări iniţiate de Cinemateca Română sau de Fundaţia Gopo a Ancăi Moscu. Până la apariţia cărţii ce reuneşte benzi desenate ale maestrului, publicate în perioada 1939‑1989, revelând contribuţia lui importantă în domeniu, proiectarea filmelor sale remasterizate a pus într‑o nouă lumină capacitatea creatorului român de a se reinventa în creaţia de filme de animaţie şi meritele sale în lungmetrajul cu actori, unde face figură de deschizător de drumuri (mai ales în S.F. şi fantasy) sau de cineast inovator în adaptările după surse literare clasice (mai ales după Ion Creangă şi Goethe). Peliculele sale revăzute azi ne reconfirmă statutul său de cineast în avans asupra vremii. Numai dacă ne uităm la Comedie fantastică (1975) avem surpriza de a descoperi abordări ale celor mai actuale teme: criza energetică, robotizarea, problemele de etică generate de inteligenţa artificială, educarea copiilor cu ecranele omniprezente. O agendă de o actualitate care ne face să tresărim.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
