Contemporanul » Eseu » Vasile Muscă: Naşterea filosofiei greceşti

Vasile Muscă: Naşterea filosofiei greceşti

Cercetarea mai nouă a nuanţat punctele de vedere în disputa privitor la naşterea gândirii greceşti. Victoria Raţiunii asupra Mitului a fost privită, în mod eronat, ca una totală, în urma căreia mitul a fost alungat definitiv din spaţiul vieţii spirituale a omenirii

În concepţia mitică atributul existenţei nu este distribuit diferitelor existenţe din cuprinsul realităţii în mod egal: unele existenţe pot avea mai multă cantitate de a fi decât altele, la fel ca în fizică calitativistă de tip aristotelic. Domeniile cele mai înalte sunt cele ale originii sau ale începuturilor, ontologic mai bogat înzestrate, situate în ierarhia realităţii în superioritate faţă de ceea ce le urmează. Cu cât ceva se îndepărtează de origini sau de începuturi devine tot mai sărac existenţial. Această situaţie este cea care motivează imperativul mitic al întoarcerii ad fontes, al revigorării ontologice a realităţii. „Viaţa – scrie Mircea Eliade – nu poate fi reparată, ci numai creată din nou, printr-⁠o reîntoarcere la izvoare, iar izvorul, prin excelenţă, e ţâşnirea prodigioasă de energie, de viaţă şi de fertilitate care a avut loc odată cu facerea lumii.” În cadrul mentalităţii mitice, cosmogeneza, facerea lumii, înseamnă actul creator prin excelenţă, fundamental, modelul arhetipal, pe care la scara care-⁠i este proprie îl imită apoi orice creaţie omenească. „Cosmogonia e modelul exemplar al unei serii întregi de faceri.” Prin faptul că trimite la origini sau începuturi, adică implică chiar actul facerii lumii, realitatea pe care o vizează mitul la fel ca şi povestea despre ea relatată în mit au un statut total privilegiat.

***

Orice construcţie mitică solicită colaborarea unui factor subiectiv, propriu-⁠zis străin de mit ca atare, prin care acesta se înrudeşte cu religia şi credinţa. Cu tot prestigiul de care este încărcată, povestea sau relatarea mitică, pentru a fi acceptată drept una care a fost mai întâi reală, aceasta necesită intervenţia credinţei. „În imaginaţia mitică – scrie Cassirer – este implicat întotdeauna un act de credinţă. Fără credinţă, în realitatea obiectivul său, mitul şi-⁠ar pierde temeiul”. Trebuie să crezi în mit pentru a admite că povestea pe care o relatează a fost reală. În acest sens, Fedru, în dialogul platonician care-⁠i poartă numele, îl interpelează pe Socrate – „Spune-⁠mi Socrate, nu de aici undeva, de pe malul râului Ilisos, se zice că Boreas ar fi răpit-⁠o pe Oreithyia? Sau de pe colina lui Ares? Legenda pomeneşte parcă şi de acel loc, spunând că nu de aici a fost răpită”. Şi Socrate intervine – „Într-⁠adevăr, aşa spune legenda”. Dar Fedru nu se mulţumeşte cu aceasta, continuând şirul întrebărilor sale ce avansează către o îndoială crescândă – „Însă, pe Zeus, spune-⁠mi Socrate, tu dai crezare acestei poveşti?” La această întrebare răspunsul lui Socrate sună decisiv – „De nu i-⁠aş da crezare, aşa cum nu-⁠i dau cărturarii, nu aş fi omul care sunt. Eu unul, Fedru, cred că astfel de dezlegări au farmecul lor. Însă pentru atare isprăvi e nevoie de tare multă iscusinţă şi trudă.” (Fedru 239b-⁠d).

În studiul său, Sprache und Mythos, făcând trimitere la acest text, Ernst Cassirer comentează pe scurt – „dacă el considera ca adevărată această poveste, acest Mythologem, Socrate răspunde că, şi dacă n-⁠ar crede întocmai aceasta, nu ar ajunge într-⁠un impas.” Mitul, cum atestă textul platonician, ţine de însăşi natura omului – fără el, spune Socrate, „nu aş fi omul care sunt”. Pentru Socrate nu mai prezintă nici o importanţă dacă ceea ce el relatează s-⁠a petrecut „aici” sau „acolo” sau în orice altă parte. Ceea ce este de reţinut ca un element important este credinţa în realitatea povestirii mitice. „Mitul – remarcă Acad. Al. Boboc – vine astfel din tradiţie ca o poveste căreia trebuie să-⁠i dăm crezare, între altele, pentru farmecul ei, nu neapărat pentru adevărul ei.” Povestea constituindu-⁠se ca o înşiruire de cuvinte, mitul nu poate fi despărţit de limba care îl exprimă. E. Cassirer a arătat cu pătrundere că, în cazul mitului, la vraja tabloului (Bildzauber) se adaugă şi „vraja cuvântului şi a numelui” (Wortzauber), astfel că, „chestiunea privind originea limbii, se împleteşte indisolubil cu cea privind originea mitului.”

Cuvintele constituie tărâmul ultim spre care se duc miturile spre a putea renaşte povestea cosmică pe care o redau. Peste veacuri, ferite de imixtiunile istoriei, multe cuvinte, mai ales cele care formează materia poeziei, cu încărcătură poetică, „poartă în diversă măsură o sarcină mitică”. În transfigurarea sa poetică, încorporat în substanţa poeziei, cuvintele se transformă în metafore; încărcătura mitică dobândită pe această cale este cea care face din împerecherea şi succesiunea unor anumite cuvinte poezie. Reluarea întâmplărilor mitice în planul povestirii datorită cuvintelor face din creaţia lumii o epopee fără sfârşit: când lumea istorică în substanţa sa metafizică este în pragul prăbuşirii sale în neantul iniţial din care s-⁠a ridicat, intervenţia cuvintelor prin invocarea poveştii mitice determină repetarea creaţiei, astfel încât lumea reînnoită o poate lua de la capăt, proaspătă, plină de vigoare. În cele din urmă, prin şirul acestor reluări, cele două, originea lumii şi mitul care o narează, povestea originii lumii şi limba care o narează, ajung să se confunde.

Să trecem acum, după acest excurs asupra mitului şi la celălalt personaj implicat în discuţia noastră: Raţiunea. Cum am văzut în formula sa tradiţională, devenită clasică, naşterea filosofiei a fost considerată ca un triumf al raţiunii asupra mitului. Cu aceasta, cea care i-⁠a născut ar fi fost Raţiunea însăşi. Pornind de aici s-⁠au petrecut câteva identificări greşite, păgubitoare, pentru întreaga istorie culturală a omenirii. Prima este aceea că raţiunea omenească, Raţiunea ca atare, a fost identificată cu prima înfăţişare istorică, raţiunea geacă. A doua, poate şi mai păgubitoare, a fost identificarea Raţiunii cu Filosofia însăşi, ca prima născută, care a avut drept consecinţă încercările repetate ale filosofiei de a se instala durabil în centrul sistemului Raţiunii. Aceasta a reuşit parţial până la apariţia ştiinţei moderne în secolele al XVI-⁠lea şi al XVII-⁠lea, care a reuşit să scoată filosofia din locul ei central în sistemul cunoaşterii. Faptul a provocat o lungă rivalitate între filosofie şi ştiinţe, care s-⁠a prelungit până astăzi. Indiferent de acest sistem de rivalităţi în care au fost implicate mitul, religia, arta, ştiinţa, filosofia a deschis în istoria spirituală a Europei o nouă eră, cea a raţionalităţii de tip occidental.

Cercetarea mai nouă a nuanţat punctele de vedere în disputa privitor la naşterea gândirii greceşti. Victoria Raţiunii asupra Mitului a fost privită, în mod eronat, ca una totală, în urma căreia mitul a fost alungat definitiv din spaţiul vieţii spirituale a omenirii. Mai cu seamă J.-⁠P. Vernant şi şcoala sa, prin rezultatele cercetărilor lor, au amendat, în câteva din datele sale esenţiale această imagine. Mitul şi logosul formează, într-⁠adevăr, cei doi poli opuşi ai vieţii spirituale a omenii, dar raportul lor nu este unul de strictă succesiune liniară – o epocă aflată sub dominaţia mitului urmată, imediat, de una care stă sub incidenţa Raţiunii. Ele sunt date concomitent, ca două permanenţe ce însoţesc întreaga viaţă spirituală a omenirii; în orice vârstă intelectuală, mitul şi logosul sunt deopotrivă prezenţi şi îşi dispută rolul de factor spiritual dominant.

Şcoala formată în jurul lui J.-⁠P. Vernant aduce un important corectiv la concepţiile tradiţionale privitoare la mit şi la logos, precum şi la relaţia dintre ele. În Grecia antică, în perioada secolelor VII şi VI î. Hr., precizează aceştia, nu s-⁠a născut Raţiunea omenească ca atare, ci numai o formă istorică a acesteia, determinată social-politic. Condiţiile social-⁠politice determinante, în cadrul cărora s-⁠a născut Raţiunea, sunt, în mod concret, cele oferite de cetatea greacă şi această împrejurare face să avem raţiunea greacă şi nu Raţiunea omenească în general. Nu putem vorbi de Raţiunea omenească, ci suntem obligaţi să ne limităm doar la raţiunea greacă. Desigur, este cu totul altceva că această raţiune greacă în calitatea sa de primă ipostază istorică a Raţiunii omeneşti relevă câteva dintre trăsăturile eterne ale Raţiunii, natura şi mecanismele sale de funcţionare fundamentale.

În concepţia şcolii de cercetare condusă de J.-⁠P. Vernant, relaţia dintre raţiune şi mit este una mai complexă care nu poate fi redusă doar la una de excludere reciprocă. Raţiunea şi mitul se opun, dar se şi presupun. Aceasta înseamnă că raţiunea este prezentă în mit, cu alte cuvinte mitul îşi are propria sa raţiune – în literatura închinată mitului se vorbeşte chiar despre logica mitului – dar şi mitul constituie o prezenţă activă în zona controlată de raţiune. Ceea ce echivalează cu a spune că raţiunea prezintă o bogată căptuşeală mitică. Intuiţii profunde, de factură mitică, stau la baza şi hrănesc mai multe din dezvoltările raţiunii. „Fapt este – notează Lucian Blaga – că oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare de mituri, ca de un balast inutil, el a continuat fără să-⁠şi dea seama, să trăiască pasionat într-⁠o permanentă atmosferă mitică.” Filosofia, şi după înfrângerea suferită de mit din partea raţiunii, şi-⁠a cultivat cu grijă propriile sale „mituri”, fapt confirmat de întreaga evoluţie a gândirii omeneşti. Spre ilustrare avem la îndemână întreaga producţie mitică a gândirii lui Platon până la mitul nietzschean al lui Zarathustra sau al supraomului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

vasile.musca@contemporanul.ro'
Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest