Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Judecăţi şi prejudecăţi

Magda Ursache: Judecăţi şi prejudecăţi

Concluzia îi aparţine lui Marin Mincu: „Important este să nu se abandoneze fondul identitar ce întemeiază patrimoniul nostru cultural prin care participăm (chiar dacă nu ni se recunoaşte acest lucru de către ceilalţi) la afirmarea universalităţii”

Războiul adevăratei elite contra totalitarismului a avut consecinţe tragice pentru rezistenţi, scoşi din viaţa literară pentru „lipsă de răspundere civică”. Sintagma asta vă sună cunoscut? Semianalfabetizaţii din aparatul bolşevic, la fel ca rinocerii lui Eugène Ionesco, au scris cu ură şi cu furie împotriva celor care nu voiau să facă şi ei compromisul. Ce fel de „ironist de subţire” a fost Oscar Lemnaru, semnatarul rubricii Perna cu ace, din „Orizont”, dacă a făcut lista Morţilor la 23 august? Revista a cerut în clar arestarea (15 aprilie ‘45, nr. 11) lui I. Al. Brătescu-⁠Voineşti, Gyr, Ilie Rădulescu, A.C. Cuza, Vaida Voievod, sperând că vor urma alţii pe băncile acuzării. Au urmat.

Al. Piru lupta pentru „purificare” „în Victoria”, turnându-⁠l pe Vasile Militaru ca „vânzător de afişe cu Eroii de la Stalingrad”. Tot Piru polemiza, cu N. Herescu, Gyr, Crainic, Sextil Puşcariu, Ion Marin Sadoveanu, Brătescu-Voineşti, altfel zis îi demola.

Blaga a înţeles repede că, dacă nu se lăsa convins, va fi convins prin forţă de aparatul bolşevic. În 1948, i-⁠a mărturisit discipolului său, I.D. Sîrbu, că şi-⁠ar face autocritica în vreo şedinţă, că şi-⁠ar anunţa „schimbarea la faţă”, dar că îi era frică de cuvânt: „Ce are să zică Limba? Cum mă voi uita în ochii ei? Ce îi voi mai putea cere?” (v. I.D. Sîrbu, Opere II, Corespondenţă, Ed. Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013). Ion D. Sîrbu, care a fost puşcărizat şi a debutat la 52 de ani, a putut nota, la bilanţ. „Personal, am avut parte de o viaţă în care singura mea grijă a fost să îmi salvez sufletul să pot rămâne curat”. Şi încă: „Eu mi-⁠am meritat ţara şi limba”. Cred, ca şi Nicolae Oprea, în Revanşa postumă a lui I.D. Sîrbu, în cărţile lui de sertar (şi au existat: Adio, Europa, Lupul şi catedrala), în jurnalele secrete, clandestine, vânate de Securitate, nu în fonfleurile confraţilor de elogii dejo-⁠ceauşiste, puşi pe rectificat CV-⁠uri. Cei care şi-⁠au păstrat cinstea obrazului au fost marginalizaţi sau desfiinţaţi de-⁠a dreptul, până la sfârşitul dictaturii. Râsete pe Titanicul sovietic care devenise România? Interzise ca grave abateri.

Cine nu ştie cât l-⁠a costat pe Lucian Blaga o glumă. Comentase poezia lui Beniuc: „Pe unde mă întorc, pe unde mă duc/ Lumea vuieşte, şopteşte/ Acesta-⁠i Mihai Beniuc/ ştie şase limbi şi ruseşte”. Dar, a comentat Blaga, dar ruseşte. Desfăşura rar polemici, însă bune. Atâta i-⁠a fost. Dezarmat, poetul a fost ţinta kalaşnikoavelor şi a minelor anti-⁠personalitate, plantate de realişti-⁠socialezi (mulţumesc, Paul Goma!). Mă mir că n-⁠a ajuns în cazincă, beciul de la Piteşti al „reeducării” prin schingiuire, pentru „manifestări de apolitism şi de individualism”, cum perora Beniuc. Pentru toboşarul vremurilor noi, Blaga era un fel de şarpe care trebuia zdrobit sub călcâi proletcult şi care murea până la „apusul burgheziei” (v. „Fapta literară” din 16 iulie, ‘59). Doar Teohari Georgescu, zis Burăh Tescovici, urla: „Criminalii nu vor scăpa nici din gură (sic!) de şarpe”. Cererea de reprimire în Academie i-⁠a fost respinsă, la presiune Beniuc, de Dej, Miron Constantinescu, Ioşca Chişinevshi, adus în ţară de Ana Pauker şi scos din circulaţie abia în ‘59. Jebeleanu, academician RPR şi membru în CC, l-⁠a atacat şi el intens pe Blaga. În ‘48, filiala Cluj a scriitorilor cuprindea pe oricine (Nagy Istvan, Pavel Apostol, Sütö Andras), nu şi pe Blaga. În rechizitoriul semnat Paul Georgescu, autorul Poemelor luminii era acuzat că propagă „cultul morţii”, la fel ca legionarii. Tovarăşii diriguitori n-⁠au scris polemici, au scris rechizitorii. Ca S. Damian, încercând să-⁠i nimicească pe Lucian Blaga şi pe Ion Barbu. Ginerele lui Blaga, Tudor Bugnariu, ilegalist din convingere, a fost scos din funcţie, după ce i-⁠a apărat pe studenţi, în septembrie ‘65. Fusese turnat la Securitate de Pavel Apostol. Violenţa verbală contra nealiniaţilor devenise endemică, iar „scânteiştii” aveau arma la ei, la propriu, cum rememorează chiar scânteistul Nestor Ignat.
Spusa chinezului Sun Tzu: „Nici o ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior” s-⁠a adeverit în RPR.

I. Nădejde a numit „faptă sălbatică” epigrama lui Macedonski contra lui Eminescu. Dar cine s-⁠a opus arestării lui Al.O. Teodoreanu pentru epigrame? Sadoveanu, care fusese vizat? „Sadoveanu, filorus/ Stă cu curul la apus,/ Ca s-⁠arate apusului/ Care-⁠i faţa rusului”. Simţul de clasă intelectuală (atunci, numită pătură) a cam lipsit, s-⁠a manifestat chiar ne-⁠simţul. La Congresul scriitorilor din ‘56, Paul Georgescu (coraportor) a simţit că bate ceva vânt de „liberalism”. S-⁠a opus în forţă la „redarea adevărului integral”.

În momentele cheie, „eliberare” ‘44, reforma ‘48, Cartha Goma ‘77, protestul lui Breban contra Tezelor din ‘71, n-⁠a prea fost o solidarizare a scriitorilor români. Când D. Ţepeneag a protestat contra aceloraşi Teze (era, ca şi Breban, la Paris), volumul Aşteptare, tipărit în ‘71 şi în librării din ‘72, a fost retras din circuit după o săptămână. Şi nu altcineva decât un scriitor, George Macovescu, preşedinte USR între ‘72 şi ‘81, a sărit să-⁠l apere la Congresul XII – momentul Pârvulescu – pe Cârmaci. Contra lui Pârvulescu au mai fost Ion Popescu – Puţuri şi Leonea Răutu. Bratu şi Brătucu vegheau la respectarea liniei PCR. Acel Mircea Brătucu îl demasca, în ‘78, pe Preda pentru Delirul. Cum? Antonescu nu mai era, sub dioptriile lui Preda, „criminal de război”?

Abia în ‘63 s-⁠a putut vorbi de „varietatea stilurilor” (Matei Călinescu, Universul poetic şi varietatea stilurilor, în „Gazeta literară”, nr. 3, 17 ianuarie, ‘63).

Noroc că în focurile polemicii de partid se mai războiau şi între ei. Petru cel Mare (Dumitriu) nu-⁠l scotea din pigmeu pe Beniuc şi din porcmălniceanu pe Croh. Şi mai era o cale de scăpare: vechii agitpropi părăseau corabia. După ce a făcut-⁠o pe cenzorul pentru Breban, în „România literară”, S. Damian a plecat la Heidelberg, ca să conducă o catedră de limbă. Ori de filozofie, ca Nae Tertulian. Tertium non datur.

În lumea răsturnată de comunişti, a înlocuitorilor de valori (A. Toma în loc de Eminescu; ilegalista Ofelia Manole, adjuncta lui Leonte Răutu, şeful secţiei de propagandă CC, exclama: „Ce tot aveţi voi cu Ieminescu ăsta?”, iar T. Neculuţă, poetul cizmar, era lăudat, pesemne, pentru că şi Stalin era fiu de ciubotar), o replică „necorespunzătoare” politicii partidului te trăgea în Tribunalul Poporului, apoi în „Academia de sub pământ” fondată de deţinutul politic Petre Pandrea. Ambele, şi biografia, şi opera, erau împărţite în două: sănătoase şi nesănătoase. Şi cum să aibă drept la opinie bolnavii, nebunii întru adevăr? În ultimul deceniu al lui Ceauşescu, drept la polemică avea doar Eugen Barbu. Şi nu cu floreta a duelat contra lui Ion Caraion sau a postmoderniştilor. Acelaşi Barbu a dus polemica la graniţa cu trivialul, ca şi emulul C.V. Tudor.

Postsocialist, s-⁠au deschis fronturi fără număr. X s-⁠ar fi reconciliat cu Y, nu Y cu X, iar Z a rămas ireconciliabil. Zgomotul polemicilor a devenit ameţitor. Răfuială? Păcat de întrebare, cer alta. Gabriel Liiceanu s-⁠a plâns că N. Breban ar fi fost gata să-⁠l împuşte pe Patapievici. Nici vorbă să-⁠şi asume libertatea de a trage cu puşca; doar că s-⁠a manifestat cu arma cuvântului în contra lui Kierkegaard de Dâmboviţa, care compara inima românilor cu un… (vocabula asta o sar), lucrând la erodarea imaginii de sine a poporului – „fecală”.

Andrei Pleşu a ţinut să facă parte din plutonul „împuşcaţilor”. Când l-⁠a numit pe Zigu Ornea şef la editura Minerva, nu ştia că Ornea dusese manuscrisul lui Noica despre Hegel la Securitate? Mihai Şora ştia, de ce nu l-⁠o fi contactat?

În polemică, arta citatului s-⁠a dus pe pustii: predilect, se citează inexact, trunchiat, tendenţios. Or, cu ghilimelele nu-⁠i de glumit: nefolosite corect, îţi distrug moralitatea ştiinţifică, filosofică, poetică…

În critifricţiune se intră una-⁠două, cu sau fără argumente. „Cine nu muşcă mănâncă degeaba coloane de ziar”, a zis (şi făcut) George Pruteanu. Validând aberaţia asta, a muşcăturii, a fost oribil sfâşiat, şi antum, şi postum, de Alina Mungiu-⁠Pippidi, care a inventat necrologul polemic, plin ochi de ironii neizbutite şi de vorbe proaste. L-⁠a intitulat, ca să n-⁠avem dubii: La moartea unui clovn.

Jubilantă la dispariţia unui fost prieten, Alina Mungiu a purces la autopsiere publicistică, cerând grabnica lichidare a erorii că Pruteanu ar fi lingvist ori profesor universitar. Pruteanu a fost pamfletizat ca minoritar (evreu) xenofob, aţâţând la ură contra maghiarilor şi secuilor, un izolaţionist din cauza căruia nu intrăm în Europa (uite că am intrat). Nimic mai departe, însă, de George Pruteanu decât caracterizări ca bătrân subdezvoltat cum susţine supradezvoltata doamnă, căreia i-⁠au căzut greu la stomah ingredientele folosite de Pruteanu într-⁠o emisiune TV, când sarista a fost satirizată pentru expresia cam neacademică „te freacă grija”, de unde acuza de puritan stupid. Alina Mungiu Pippidi, cu ştiuta-⁠i slăbiciune, cacofonia, n-⁠a făcut deloc faţă terapeutului cacofoniei şi al dezacordului. Dacă a avut parte de mitocănie în disputa cu domnul Minune, cu domnul Guţă, cu domnul Bursuc, asta se întâmplă când accepţi interlocutori aflaţi sub nivelul tău intelectual. Manelistul Bursuc, la Naşu în emisiune, i-⁠a zis-⁠o pe rromaleşte: „Ce prestăm noi n-⁠are rafinament, domnu’? Pleacă din ţară, du-⁠te la Rroma, la Parris, dacă nu-⁠ţi place de noi”. A plecat.

Cum mulţi au făcut sindrom alergic la intervenţia lui Pruteanu în acea emisiune, trebuie spus că George a fost prolificient ca nimeni altul în campania contra stricătorilor de limbă română căzută la grea boală, de vreme ce se cultivă chiar ignorarea exprimării corecte, ca la carte. Ni se induce complexul limbii mici, pusă pe grabnică dispariţie, şi al literaturii minore.

Lidia Vianu teoretiza necesitatea complexului limbii române (?!). De unde năvala de xenisme prost asimilate. „Cu ei in nu poţi să win”, aşa vorbeşte euromâneşte parlamentarul T.R. Ungureanu. Cineva se lăuda recent că scrie pe blog în romgleză şi George nu mai vine să-⁠l ironizeze. Rică Venturiano zice acum achiesez în loc de consimt, vrea feed-⁠back amorezat de la Ziţa. Iar Pruteanu n-⁠a fost necunoscător de limbi străine, de vreme ce s-⁠a încumetat să-⁠l traducă pe Dante. Francezii (ca Orsena) îl pot numi un chevalier du subjonctif.

Avem presari cacolalici, tocşoişti cacolalici, politicieni cacolalici, în top fiind Becali, patronul „Stelei”, reacţionând violent (sportiv?) în limbaj, cum am citit în presă, cu un reporter: „Te bag deontologic în morţii mă-⁠tii”,cu şi fără cratimă. Dar câte insanităţi la adresa ziariştilor n-⁠a comis preşedintele Băsescu.
Pruteanu a fost dispreţuit (şi continuă a fi) pentru proiectul de Lege a limbii române, promulgat în 2004, după câte ştiu. Şi eu i-⁠aş amenda pe candidaţii, rimând cu agramaţii, dând în groape (patent: o vedetă a divertismentului) la Parlament. „Ne păcălim pe noi înşişi”, spunea un ales (prin telefon), Sebastian Burduja, la Antena 3, în 10 febr. 2017. Vorba lui Gabriel Mardare: „Cum e omul e şi idi(omul)”.

Fair-⁠play-⁠ul în polemică e rar. Ironia şi sarcasmul, în haine noi, permit ce hârtia suportă greu. Spaţiul virtual e şi mai îngăduitor cu „morţii mă-⁠tii ş’a lui tap-⁠tu”. Recunosc „creativitatea” în înjurături! On-⁠line, e şi mai largă: „Fu 2 10 (two and ten) gură” e creaţia unui universitar, teatrolog şi tele-⁠formator de imagine. „Eşti un bullshit” cunoaşte multe variante.

Fronturi vechi şi noi? Ţară-⁠exil este unul, iar Paul Goma a constatat că a fost „exilat şi din exil”. E încă desţărat, însă în ţară se recunosc, prin medalii, premii, indemnizaţii, meritele propagandiştilor PCR. Cele mai acute conflicte se duc între naţionalişti şi internaţionalişti (stalinişti şi globalişti), între comunistofobi şi filocomunişti, între tovii liber-⁠pansişti şi credincioşi, între adepţii lui î din a şi adepţii lui î din i (computerişti grăbiţi scriu cu â din ţ).

Basarabenii au fost atacaţi de pe poziţii vest-⁠estice, iar „bătrâncioşii”, în special prozatori, de pe poziţii est-⁠etice. Iconoclaştii s-⁠au repezit la gerontolatri, persuadând cu privire la bătrânii celebri, că-⁠s buni de ars. S-⁠au făcut liste negre cu autori nefrecventabili. Un profesor de la Universitatea „Cuza” a denunţat performanţa eliadescă, noichiană, cioraniană, autoacuzându-⁠se pentru lecturi adolescentine ruşinoase. I-⁠o fi predând studenţilor de la Litere? Şi cum i-⁠o fi predând dacă îi predă? Altă întrebare!

În această dada-⁠democraţie (mulţumesc, Bogdan Ghiu!), au răsunat şi voci curate, una dintre ele fiind a lui Marin Mincu. Ideea centrală a războiului său pentru literatura română: „nimeni nu are voie să-⁠şi denigreze propria cultură. Dacă totuşi cineva o face în mod premeditat, atunci se autoexclude din rândurile ei”. (Polemos. Duelul cu/ în idei, ed. Compania, 2011). Şi nu s-⁠a temut să scrie negativ despre negaţionişti. Încă de la debut, Marin Mincu s-⁠a războit cu „oportunismul cronic” al lui Paul Georgescu, „actantul huliganic”, „politruc înrăit” în 1972, dar şi cu Sorin Bratu (1971) şi cu Crohmălniceanu, de câte ori a avut ocazia. În querella nesfârşită între adepţii specificităţii literaturii române şi negatorii ei, Marin Mincu a preţuit amprenta etnică. Tudorel Urian a văzut în Mincu un „polemist fără teamă şi prihană”, cei doi piloni fiind argumentul bazat pe o bibliografie amplă şi limbajul urban, Mincu fiind nu neapărat cordial, dar, cu siguranţă, civilizat.

Bogdan Creţu are principii critice şi, ce-⁠i mai important, le aplică, de vreme ce a văzut în Marin Mincu, în prefaţa scrisă „pre faţă” la ediţia Polemice, încredinţată lui de însuşi autorele, un spirit polemic de excepţie (şi de idei, şi de cuvinte, adaug eu) care „a tras, vreme de două decenii, literatura contemporană după el” (v. Polemistul Marin Mincu şi mizele teoretice). Or, opinează Mincu, în Câteva notaţii disparate despre civilizaţia polemicii la români, „cei mai importanţi polemişti sunt marii noştri critici (aici îi putem numi deocamdată pe Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu) care au menţinut echilibrul diacronic al creativităţii româneşti”.

Concluzia îi aparţine lui Marin Mincu: „Important este să nu se abandoneze fondul identitar ce întemeiază patrimoniul nostru cultural prin care participăm (chiar dacă nu ni se recunoaşte acest lucru de către ceilalţi) la afirmarea universalităţii”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest