„Un om încă tânăr, fără altă avuţie decât propriile îndoieli şi o operă încă în şantier, obişnuit să trăiască în singurătatea muncii sale sau la adăpostul relaţiilor de prietenie, cum să nu fi aflat cu oarecare panică o sentinţă care îl aduce dintr‑odată, singur şi redus la sine însuşi, în centrul unei lumini crude? Şi cu ce inimă putea primi el această onoare în momentul în care, în Europa, alţi scriitori, dintre cei mai mari, sunt reduşi la tăcere, şi chiar în timpul în care ţara sa natală cunoaşte o nenorocire nesfârşită?”
La Palatul Primăriei din Stockholm, după banchetul ce încheie decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, discursul lui Camus, din care tocmai am citat, nu‑i lasă pe dinafară, la 10 decembrie 1957, pe scriitorii rămaşi după Cortina de Fier. În punctul maxim al celebrităţii, scriitorul francez îşi asuma două infirmităţi: tinereţea şi condiţia privilegiată a scriitorului occidental. Cel din urmă exclude bucuria, de vreme ce vocile din Răsărit sunt stinse cu brutalitate. Camus trăieşte frenezia implicării artistului, chiar dacă arta, spune el, se defineşte ca desfătare solitară. Paradoxul timpului, ca astăzi, acesta este: oricâtă singurătate ai asigura împrejurul scriitorului, el trebuie să‑şi hrănească arta prin ceilalţi. Dar ce înseamnă identificarea cu comunitatea? Un du‑te vino permanent între sinele autorului şi ceilalţi, iar la jumătatea traseului dintre frumuseţe şi comunicare se fixează, fără să judece, creatorul. Astăzi, în 2022, ne găsim în perioada când juriul suedez anunţă câştigătorii. Ce discursuri ştiţi că au rămas în memoria colectivă? Dacă nu vă amintiţi niciunul, e folositoare întoarcerea la anul când Nobelul celebra cu adevărat personalităţi. Revenind la 1957, emblematic îmi pare cum alege Camus să‑şi prezinte viziunea, apelând la Nietzsche. Cine s‑ar fi aşteptat?
Mai precis, de la filosoful german, Camus împrumută judecata despre domnia judecătorului şi începutul domniei creatorului. Publicul larg înţelegea că artistul e în centrul lumii. Dar ce înseamnă
asta? Ne amintim că, în Omul revoltat, Camus trece prin filtre speciale alegoria judecătorului. Lipsit de pudoare conceptuală, Nietzsche implica nihilismul în colonizarea valorilor tradiţionale. Însă morala provoca în continuare; şi‑atunci, neamţul afirmă că nu putem vorbi despre morala adevărată fără luciditate. Mesajul lui Nietzsche era că revoltatul nu devine automat „un dumnezeu” decât renunţând la orice revoltă. Îl acroşează, cred, pe Camus, din discursul germanului, tocmai plusvaloarea formulării. Să o numim aşa. Care priveşte ambiguitatea cuvântului creaţie. Ceea ce va face Camus înseamnă să fie în răspăr. Adică, el nu exaltă egoismul şi radicalitatea creatorului, pentru că, spunea francezul în Omul revoltat, transmutarea valorilor constă numai în înlocuirea judecătorului, cu cea a creatorului, adică pasiunea şi respectul pentru ceea ce este. Prin urmare, divinitatea fără nemurire ar defini chiar libertatea creatorului. Sigur că laureatul care ţine discursul de acceptare nu aminteşte subtilităţile afirmaţiei sale. Preferă să sintetizeze atunci când spune, simplu, că artistul adevărat nu dispreţuieşte şi are obligaţia să înţeleagă în loc să judece.
Stăruind în problema scriitorului, Camus spune ceva ce ar fi dat de gândit epigonilor neomodernişti români: că scriitorul nu poate fi în slujba celor care fac istoria! El trebuie să aparţină de cei care o îndură. Merită să facem un ocol: destui scriitori români, din generaţii diferite, l‑au citit pe Camus cu religiozitate; mulţi i‑au imitat stilul şi temele, alţii, personajele, mai puţini au încercat să priceapă sistemul lui romanesc, aproape deloc pe cel de gândire. Discursul din 1957 la care fac referire apare doar acum, în 2022, în traducere românească, prin grija Marinei Vazaca. Până la primirea Nobelului, scriitorul publicase Străinul, Ciuma şi Căderea. Dintre cărţile de nonficţiune, apăruseră Mitul lui Sisif şi Omul revoltat. Titluri suficiente cât să justifice deplinătatea premiului. Recunoaşterea românească nu întârziase. Prozatorii se întreceau în defilări cu problematici asemănătoare. Preda, de pildă, stilizase, nu tradusese, cum s‑a spus, din Camus… Înşurubat cu totul în camusianism, Octavian Paler n‑a ieşit din hipnoză până la sfârşitul vieţii. Parcă niciodată nu s‑a trecut de autohtonizarea Străinului şi de aforismele sisifice. Poate exagerez, însă limitele receptării lui Camus printre prozatorii noştri s‑au micşorat văzând cu ochii, chiar dacă mulţi pretindeau contrariul. Entuziasmul cititorilor se reduce după 1980, pentru a reveni, cred, la finele anilor nouăzeci. Nu‑mi dau seama cât impact pot avea romanele lui, însă succes de public asigură eseurile, mai ales cele din Moartea lui Sisif şi Omul revoltat.
Revenind la discursul de acceptare, laureatul Nobel insistă asupra singurătăţii scriitorului, care numai exilat transcrie tăcerile dezavantajaţilor şi doar astfel serveşte adevărul şi libertatea. Fireşte că, până în acest moment, publicul primea din partea câştigătorului informaţii oarecum generaliste. Dar despre ce putea comunica?
Un simplu exerciţiu de imaginaţie ne spune acum, la decernarea Premiului Nobel pentru 2022, că Annie Ernaux va sprijini în discursul de acceptare: memoria feminismului, experienţa anxioasă şi declanşarea istoriei la feminin. Găsesc similitudini cu destinul premiantei Louise Glück; în primul rând, traumele copilăriei ce declanşează atitudinea faţă de lume şi dictează singurătăţile. Apoi, celebrarea istoriei prin angoasele autobiografiste. Mascate sau la vedere, ele expun lumea prin memoria lingvistică. Trecând de poezia lui Glück, proza lui Annie Ernaux are în plus experienţa istoriei – de asemenea traumatică, însă fotografiată cu expansiunile sexualităţii şi psihologiei relaţiilor complicate. Pe urmele lui Camus, inconştient sau subînţeles, amândouă nobelizatele ştiu că nu pot minţi. Pentru autoarele amintite, scrisul e calea spre sine, nu spre ceilalţi. Dreptul la dezonoare, cum spunea Camus despre cei care avântau nihilismul în faţa lucidităţii. Ernaux şi Glück sunt celebrate tocmai pentru felul cum îşi afirmă legitimitatea şi dreptul dezonoarei (de altminteri, Ernaux, astăzi octogenară, a fost acuzată, printre altele, de pornografie). Istoria coruptă, tehnologiile nebune, ideologiile extenuate şi înjosirea inteligenţei sunt cauzele cursei nebune în care se găsea umanitatea în 1957, enumerate de Camus. Dar şi astăzi. Discursul nobelizatului e pentru întreaga lume ameninţată cu dezintegrarea în faţa noilor inchizitori. Dincolo de problemele libertăţii şi adevărului, Camus face totodată şi mărturisiri legate de vulnerabilitatea scriitorului.
Ce soluţii rămân dacă libertatea e periculoasă şi adevărul – prea misterios?
Răspunsul îl va da patru zile mai târziu, tot în Suedia, în conferinţa susţinută la Universitatea din Uppsala – şi aceasta, inedită în română. Uşor radicalizat, discursul e dens şi provocator. Pentru început, Camus sugerează că vremurile „interesante” nu‑ţi permit să stai deoparte, pentru că tăcerea e sancţionată. Până nu demult, artistul se afla în tribune; acum – în circul istoriei. Naturaleţea se pierde, jurnaliştii depăşesc ca număr scriitorii, la fel, impresarii – numărul pictorilor. Să‑i dăm epocii ce‑i aparţine, declară provocator Camus. Problema este că artistul se îndoieşte de sine şi de privilegiile sale. Nici vorbă de vechea zicală a lui Emerson: „Un om care se supune propriului geniu reprezintă credinţa prin excelenţă”. Camus spune că nu mai e cazul, din păcate. Prin urmare, să fie arta un „lux mincinos”? După cum se observă, premiantul se lansează, după câteva zile de la Discursul oficial de acceptare, în atacuri adevărate, din interior, privitoare la scriitori. Cei din urmă trebuie să accepte că lumea nu e plină de oameni fericiţi, ci de ocnaşi şi martiri, iar luxul mincinos al artei trebuie asumat; dacă refuză, scriitorul va activa ca simplu divertisment pentru societate. Dacă se izolează, artistul refuză participarea la propriul vis. Aparţine societăţii scriitorul care alege să facă o religie din practica principiilor formale? Nu este arta pentru artă, de fapt, o artă artificială ce aparţine unei societăţi artificiale şi abstracte? Neîncrezător, Camus revendică luciditate în faţa studenţilor, dar şi conştiinţa potrivită: „Cea mai mare celebritate în ziua de azi constă în a fi admirat sau detestat fără să fi fost vreodată citit”. Nu e mai actuală ca oricând sentinţa lui Camus?
În acelaşi timp, scriitorul atestă prevalenţa unei prejudecăţi: că nu poţi fi mare artist decât împotriva societăţii timpului tău. Mitul noului artistul blestemat în secolul trecut, să‑i zicem, tânjea după
asemenea respingere. Prin urmare, ce‑i rămâne intelectualului? Despre el, Camus spune că stă în permanentă încordare, cu gândul doar la mărire. Lipsit de avantaje directe, artistul se iluzionează că, dacă‑şi creează propria regulă, se crede Dumnezeu. Ba, că‑şi poate crea singur realitatea. Departe de societate, Camus nu crede că se poate crea cu vocaţie, cu excepţia abstracţiunilor. Arta realizată astfel nu uneşte, ci dezbină. Prin urmare, da, arta poate fi un lux mincinos. Pesemne că revolta supremă pentru Camus era, la momentul mărturisirilor, faptul că tăcerea sau abţinerea sunt pedepsite de societate. Scos din intimitatea sa, artistul se trezeşte direct în degradarea escaladărilor.
Cu douăzeci de ani înainte, în 1937, Constantin Noica scria (în De caelo) tot despre conştiinţa individuală. Simplificat, filosoful român opta pentru „o conştiinţă de acţiune”, fără de care individul nu‑şi va deştepta propriile puteri, ci le va umfla pe cele gata prestabilite de societate. E înspăimântătoare această lume în care totul se găseşte în manuale, conchidea Noica. De o vreme – tot mai lungă, astăzi –, Premiile Nobel pentru literatură au noima unui asemenea manual. Să ne întoarcem la vremurile când un scriitor tânăr francez proclama întoarcerea la libertatea divină, prin care naturaleţea artistului prelua ceva din frenezia lucidă a lui Mozart.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
