Contemporanul » Eseu » Mircea Moţ: La Dieppe, lângă Stephanne Mallarmé

Mircea Moţ: La Dieppe, lângă Stephanne Mallarmé

Cioran trăieşte experienţa unei renaşteri semnificative. Prin adoptarea limbii franceze, el nu a „trădat” şi nu şi-⁠a renegat limba: pus să aleagă între afectul impus şi ocrotit de limba maternă şi rigoarea expresiei promise de limba franceză, Cioran a pariat pe Artist

Adoptarea limbii franceze nu a însemnat pentru E. M. Cioran deznaţionalizare, ci necesara eliberare a scriitorului, de sine însuşi în primul rând. Optând pentru limba franceză, autorul din rue de l`Odeon evadează simbolic dintr-⁠o limbă care nu a reuşit să-⁠i tempereze lirismul inconsistent al scrisului din Musca-Emil-Ciorantinereţe şi se predă necondiţionat limbii franceze, convins fiind că doar aceasta îi poate struni trăirile altfel greu de controlat. „Nu aparţii unei naţionalităţi – va mărturisi Cioran — ci unei limbi. În afara ei, totul devine abstract şi ireal. Astfel, într-⁠adevăr, o limbă e o patrie, şi eu nu m-⁠am deznaţionalizat. Într-⁠un anumit sens, m-⁠am eliberat, împrejurarea se dovedeşte însă şi una dureroasă. Pentru un poet ar fi o catastrofă” (s.n, Convorbiri cu Cioran, p.147). Trecând simbolic în universul riguros al noii limbi, Cioran se desparte de trecutul său artistic, eliberându-⁠se de formula excesiv lirică sub zodia căreia începuse să scrie. Tocmai de aceea, revine la el metafora „cămăşii de forţă”, ce defineşte limba franceză, subliniind în felul acesta rigoarea unei limbi total străină unui balcanic. Autorul este convins că limba franceză ar putea asigura nişte limite necesare (definitorii) temperamentului său greu de stăpânit în limba maternă. Cioran este conştient de faptul că trebuie să devină un emigrant, trecând mai mult sau mai puţin fraudulos graniţa dintre cele două limbi, pentru a se salva de dictatura simţurilor, dar şi pentru a-⁠şi defini personalitatea artistică, sub semnul stilului în ultimă instanţă. El se eliberează de o limbă în universul căreia nu putea spune că nu s-⁠ar fi simţit confortabil, dimpotrivă. Limba română îi îngăduise tânărului Cioran desfătarea simţurilor, lăsându-⁠l în voia spontaneităţii. În acelaşi timp, renunţând la limba maternă, el are certitudinea că întoarce spatele realităţii, pentru a intra în universul sever al formelor şi al scrisului, de unde realul poate fi privit cu o superioară înţelegere (cum o făcea privind de pe coasta Boacii) şi de unde poate calomnia în voie universul. Toate mărturisirile cioraniene insistă asupra unor motive ce devin repere pentru „textul” existenţei autorului: „Faptul de a scrie într-⁠o limbă străină, mărturiseşte Cioran, reprezintă o eliberare. O eliberare de propriul tău trecut. Limba franceză a acţionat asupra mea ca o cămaşă de forţă. Această limbă are o rigoare care nu se potriveşte unui «balcanic». Cărţile pe care le-⁠am scris în limba română le-⁠am scris spontan, fără să mă gândesc la stil, iar apoi când am început să scriu în franceză, nu mi-⁠am dat seama din capul locului că faptul de a scrie într-⁠o limbă străină reprezintă, ce-⁠i drept, o eliberare, dar, în acelaşi timp, şi o experienţă aproape dureroasă”. (Convorbiri cu Cioran, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.97) Mărturisirea conţine sugestii ce trimit spre o moarte şi o naştere simbolică: moare liricul, spontanul inconsistent, pentru a se naşte autorul, creatorul stilului, recunoscut ca unul dintre marii scriitori ai literaturii franceze.

Cioran părăseşte aşadar limba română, „periculoasă”, după cum însuşi mărturiseşte, pentru faptul că este „prima mea limbă”, în această ipostază limba, îngăduitoare şi predestinându-⁠l la afectivitate, nu-⁠i impunea disciplina severă a scrisului, inerentă condiţiei de scriitor. Nu înseamnă însă că, renunţând la limba maternă, repet, printr-⁠o moarte simbolică, Cioran nu este conştient de faptul că această limbă îl va urmări docilă ca o umbră, încercând să-⁠l recupereze pe cel definitiv pierdut. Insistând asupra ideii că limba română este periculoasă (şi am văzut din ce cauză), Cioran îi mărturiseşte lui Raddatz teama faţă de prima sa limbă, o limbă care „te trage” şi care nu încetează să-⁠l ademenească de undeva, de departe, precum cântecul sirenelor pe cel care s-⁠a legat insensibil de catarg, pentru a fi sigur că va ajunge în spaţiul artei şi al scrisului. „Voi fi terminat ca scriitor”, mărturiseşte Cioran, referindu-⁠se la momentul în care va visa (iarăşi) în româneşte. Scriitorul se gândeşte totuşi la o posibilă întoarcere, de care se teme fără îndoială, dar care se va produce inevitabil „odată cu vârsta”, atunci când raţionalul va începe să cedeze, lăsând loc trăirii afective şi permiţând simţurilor să se bucure din plin de realitate. Când Raddatz îl întreabă dacă ar mai putea vorbi româneşte, Cioran îi răspunde fără nicio ezitare: „Perfect, bineînţeles. Dar româna este foarte periculoasă pentru mine, deoarece este prima mea limbă şi aşa ceva te trage şi, odată cu vârsta, revine, deoarece este prima mea limbă, visez în franceză, dar dacă în viitor voi visa în româneşte voi fi terminat ca scriitor francez”. (Convorbiri cu Cioran, p.174)

Cioran mărturiseşte că i-⁠ar fi plăcut (şi) limba spaniolă, dar devine, totuşi, un scriitor francez în ciuda caracteristicilor limbii, pe care nu uită să le amintească de câte ori are prilejul : „La prima vedere, limba franceză e uşoară, dar e o amăgire, limba asta nu suportă orice. Nu e deloc uşoară. Căci fluenţa asta e înşelătoare. M-⁠am luptat mult cu ea. E o limbă fără viaţă, fără substanţă, deloc lirică”. (Convorbiri cu Cioran, p.281) Mai ales ultimele caracteristici ale limbii franceze îi convin de minune celui care în tinereţe scrisese în româneşte cărţi pline de efluvii lirice, într-⁠un cuvânt dominate de afect şi de trăire nereţinută. Or, pentru a dobândi certitudinea naşterii sale ca autentic scriitor, Cioran tocmai de aceasta are nevoie, de un univers „vid”, lipsit de substanţă şi, în mod semnificativ, „fără viaţă”, în interiorul căruia să-⁠şi dezvolte orgolios propria viaţă şi creaţie. Noua limbă este, aşadar, pentru Cioran un spaţiu generos care-⁠i permite să se afirme şi să creeze, controlându-⁠l însă riguros, sub semnul Expresiei, pe care scriitorul o impune ca reper al propriei creaţii. Cu atât mai mult este dorită de Cioran limba franceză cu cât scriitorul are nevoie de austeritate, dar şi de autoritatea căreia să i se supună: „E o limbă extrem de austeră, i se confesează Cioran lui Bogavac le Comte, care mi-⁠a impus aceeaşi rigurozitate. Ştiam mai bine germana. E cu totul altă lume. Aveţi dreptate când spuneţi că limba impune o mentalitate”. (Convorbiri cu Cioran, p. 282) Precum o oglindă indiferentă, limba franceză îşi asumă realitatea cu acea răceală de care artistul are atâta nevoie şi aceasta îi convine de minune lui Cioran: el îi mărturiseşte interlocutorului că a cunoscut un om în vârstă, un basc, „un mare cunoscător al limbii franceze, un împătimit. Când era vorba de puritatea ei, un purist fanatic. Când se plimba, intra în vorbă cu femei, în special cu cele de moravuri uşoare, pentru a spune câte o porcărioară formulată la modul cel mai rafinat cu putinţă”. (Convorbiri cu Cioran, p. 99) Cioran nu aminteşte întâmplător această secvenţă: limba pentru care a optat rafinează realul, îl transcrie şi îi absoarbe circumstanţele, până când „porcărioarele” contează exclusiv prin rafinamentul expresiei.

Anul 1947 este un an de cumpănă pentru încă tânărul E. M. Cioran, marcând momentul în care el încetează să mai scrie în limba română. „Am scris în româneşte până în anul 1947”, îi mărturiseşte lui Fernando Savater. Până în acel an publicase în limba română câteva cărţi, suficiente să-⁠l impună atenţiei, dar care nu au trezit deplina adeziune a exegeţilor. După debutul cu Pe culmile disperării, urmează Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la faţă a României (acelaşi an), apoi Lacrimi şi sfinţi, în 1937. În a sa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu îl include pe Cioran în capitolul „Noua generaţie. Momentul 1933. Filosofia «neliniştii» şi a «aventurii». Literatura experienţelor”. După G. Călinescu, Cioran îl continuă pe maestrul său Nae Ionescu în „eseuri filosofice vaporoase”, textele ce reţin atenţia fiind „juvenil exerciţiu de seminar”, unele „aforisme cam copilăreşti bizuite pe paradox şi exclamaţie, pastişe după Kierkegaard”. Dincolo de semnele de genialitate, Ion Negoiţescu remarcă în debutul lui Cioran „gestul zgomotos confesiv”. Nicolae Manolescu este mult mai tranşant: „În tot ce face şi scrie Cioran în aceşti ani (în româneşte, n.n.) este o stridentă notă de falsitate”.

Revenind, în anul 1947 Cioran se află într-⁠un moment de cumpănă, într-⁠un loc ce capătă, în contextul vieţii autorului, profunde semnificaţii. „ În acel an mă aflam într-⁠o căsuţă de pe lângă Dieppe şi traduceam Mallarmé în româneşte”. Aşadar, între Mallarmé, semn autoritar al Textului cu severa sa organizare, şi limba română, maternă şi ocrotitoare, a lirismului debordant! Aici, la Dieppe, Cioran se amăgeşte că, prin traducere, va reuşi să concilieze cele două universuri!

Spaţiul cioranian nu este, în general, lipsit de semnificaţii simbolice, începând cu mereu pomenita Coasta Boacii şi terminând cu mansarda din rue de l’Odeon, pe care autorul a făcut-⁠o celebră. Nu face, cred, excepţie, nici localitatea Dieppe de pe ţărmul Atlanticului, unde se afla E. M. Cioran în anul de graţie 1947, încă nehotărât să treacă graniţa dintre limba maternă şi limba franceză, dintre afectul în exces şi condiţia „exclamativă” a scrierilor sale de până atunci şi severitatea formelor cu care îl ispiteşte limba franceză.

Informaţiile deosebit de generoase despre Dieppe, „oraşul celor patru porturi”, situat în nord-⁠estul Franţei, la vărsarea fluviului Arques în Marea Mânecii, sunt la îndemâna oricui. Cu cele patru porturi ale sale, oraşul are o vastă deschidere spre univers; pe de altă parte, aşezarea nu este lipsită de contraste. Deschiderii, prin Marea Nordului, spre lume, îi dă replică oraşul în sine ca organizare riguroasă, ca un cosmos şi ca fericită expresie a actului civilizator. În anul 1947, Cioran se află aşadar între un spaţiu al limitei şi al deschiderii, hotărăt să-⁠l traducă în româneşte pe Mallarmé. Un alt detaliu se încarcă aici de semnificaţii. La Dieppe, un râu se varsă în Marea Nordului. Arques nu este însă fluviul Alfeu, care, traversând marea, îşi regăseşte identitatea pe malul celălalt. Cel puţin din acest unghi, la Dieppe, Cioran moare simbolic, pentru a se naşte in orizontul sever al altei limbi şi al altei condiţii.

La Dieppe, Cioran nu-⁠l va traduce însă pe Mallarmé, iar renunţarea devine semnul unei opţiuni. Ce absurd, pare să exclame încă tânărul Cioran, să-⁠l traduci tocmai pe acela al cărui nume este asociat Textului şi expresiei în limba care i-⁠a găzduit autorului român inconsistenţele lirice, ce rost mai are să-⁠l traduci aşadar pe Mallarmé într-⁠o limbă „pe care n-⁠o mai ştie nimeni”! La Dieppe, acolo unde fluviul se pierde în mare, Cioran trăieşte experienţa unei renaşteri semnificative. Prin adoptarea limbii franceze, el nu a „trădat” şi nu şi-⁠a renegat limba: pus să aleagă între afectul impus şi ocrotit de limba maternă şi rigoarea expresiei promise de limba franceză, Cioran a pariat pe Artist.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest