Investiţia fraţilor Capşa
Vă invit într‑o călătorie prin istoria recentă, a unui secol XX şi a cotidianului său aflat încă în desfăşurare. Prima călătorie, despre cafenelele „Micului Paris”, ne este oferită de o autoare foarte apreciată de iubitorii de Bucureşti, şi anume Maria‑Magdalena Ioniţă. (Prin cafenelele din Micul Paris, Editura Corint Books, Colecţia Istorii urbane, Bucureşti, 2020) Acest foarte frumos volum este cel de‑al patrulea din colecţia „Istorii urbane”, pe care o coordonez la Editura Corint, de anul trecut. Este o lectură savuroasă, reconfortantă în vremuri trăite în tensiune şi un adevărat ghid de călătorie pe traseele cafenelelor de acum o sută de ani. Străzile şi bulevardele le mai avem, însă unele dintre clădirile care au găzduit cafenele au dispărut între timp.
Povestea cafenelelor este aproape la fel de veche cu aceea a oraşului Bucureşti. Potrivit unei legende, primul român care ar fi cunoscut cafeaua, undeva la începutul secolului al XVI‑lea, a fost logofătul Tăutu, trimis de Bogdan cel Orb la sultan cu o solie. Tăutu a fost servit cu o băutură fierbinte, pe care, neştiind cum s‑o bea, a dat‑o peste cap şi şi‑a opărit limba. Dar nu a trecut prea multă vreme până când valahii au putut bea deja cafeaua mult dorită, prin zona Băncii Naţionale de azi, unde s‑a aflat prima cafenea atestată documentar pentru anul 1667. Ea a fost deschisă de un fost ienicer pe nume Kara Hamie, în vremea lui Radu Leon, iar prăvălia lui a existat în preajma Hanului Şerban Vodă şi implicit a Curţii Domneşti.
Numele de cafenea vine din cuvântul turcesc kahvehane, care înseamnă local public, „în care se poate bea cafea după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun, în schimbul unui preţ relativ mic”, cum descrie George Potra. Ei bine, iată cum un obicei oriental a supravieţuit în reperele sale generale până astăzi, deoarece cafeneaua contemporană respectă tradiţia: cafeaua este asezonată întotdeauna cu tutunul şi adesea cu unele jocuri de societate.
Cafeneaua îşi schimbă fizionomia şi demografia consumatorilor în cursul secolului al XIX‑lea, pe măsură ce Europa recuperează şi integrează cultural spaţiul ţărilor române. De la mijlocul secolului al XIX‑lea au apărut cafenele celebre, multe dintre ele dispărând în ultimii cincizeci de ani.
Cafeneaua restaurantului Capşa, de pildă, devenise către 1860‑1870 „cea mai mare cofetărie din Bucureşti, consacrată în tot sud‑estul Eruopei”. A fost o cafenea exclusiv a protipendadei. Boema literară a pătruns aici abia după Primul Război Mondial. Au trecut pragul cafenelei personalităţi celebre precum: Sarah Bernhardt, Enrico Caruso, Ysaye, prinţii Urusoff şi Gorceacov, marele duce la Rusiei, Nicolae, împăratul Franz Joseph, tenorul Josef Schmidt, dansatoarea Josephine Baker etc.
Renumită a fost şi cafeneaua „Corso”, aflată până la 1939 în faţa restaurantului „Cina” de azi. Era al doilea loc de întâlnire al boemei bucureştene după Capşa, fiind cultivată de intelectuali variaţi, de la muzicieni şi gazetari de faimă până la nu mai puţin faimoşii escroci internaţionali, dar şi multe femei interesante, dornice să fie văzute în compania protipendadei vremii. În vecinătate se afla cafeneaua „Kübler”, la parterul hotelului „Imperial”, foarte apreciată şi ea de boema literară, care‑şi avea aici încropit cenaclul Literatorul.
Să nu uităm de „vestita cafenea Riegler” existentă până la 1940 la parterul hotelului „Hugues”, aflat vis‑à‑vis de fostul Teatru Naţional; cafeneaua a fost condusă de francezul Georges Riegler. În toamna anului 1936, la parterul hotelului „Luvru” (astăzi „Capitol”), belgianul Haitz a deschis o altă cafenea renumită curând de clientela ei, „Café Royal”. A fost desfiinţată în 1945. Deosebit de faimoasă pentru boema mijlocie alcătuită din pictori, actori şi scriitori cu pungi mai modeste a fost „Café de la Paix”, aflată alături de fostul restaurant „Simplon” de pe Calea Victoriei. A dispărut şi ea către 1948 sub pala îngheţată a sărăciei.
Contemporană cu investiţia fraţilor Capşa a fost cofetăria şi cafeneaua polonezului Fialkovsky, care a rezistat între 1853‑1898 la parterul casei „Török”, pe locul căreia se află astăzi blocul „Adriatica”, lângă „Novotel”. Am putea încheia scurtul nostru periplu cu renumita cafenea „Nestor”, dispărută în urma cutremurului din 1977 şi pe locul căreia se află astăzi hotelul „Bucureşti”.
Bucureştiul „american”
Un Bucureşti „american” nu este uşor de surprins înainte de 1914. Oricum, prezenţa culturală americană în Europa vechilor imperii era destul de firavă, cauza fiind şi politica americană de neimplicare în viaţa Europei. O neutralitate binevoitoare sub foarte multe aspecte.
Primul Război Modial a schimbat însă foarte multe. Trupe americane de menţinere a păcii se aflau şi la Istanbul, aducând într‑un spaţiu cultural teribil de conservator un fragment de cotidian american, asemenea unui decupaj care începea să absoarbă cu rapiditate preocupările localnicilor.
Aşa a fost şi la Bucureşti, dar fără să fie necesară prezenţa unei tabere militare. Investiţiile americane s‑au îndreptat cu rapiditate către extracţia şi prelucrarea hidrocarburilor, România fiind în vremea aceea al treilea producător de petrol din lume. Abia după război limba engleză a fost cultivată de primele generaţii şi părea atât de stranie generaţiilor mai vârstnice şi franţuzite! Deşi, înainte de 1914, guvernantele venite din Anglia erau printre cele mai preţuite, iar ele priveau în jur ca şi cum ar fi fost într‑o ţară de „white niggers”, după cum afirma Petru Dumitriu.
Americanismul în limbaj explodează cu precădere la mijlocul perioadei interbelice, venit mai ales pe filiera „jazz‑bandului”, a foxtrotului, foarte cultivate în teatre de varieteu şi cabareturile bucureştene. Apar liber profesionişti care deschid afaceri la Bucureşti, dar şi antreprenori în construcţii. Arhitectura a fost cuprinsă şi ea de influenţa americană, după cum se poate observa pe bulevardul Magheru. Această influenţă a fost deschisă prin inaugurarea la 24 aprilie 1934 a Palatului Telefoanelor. Construcţia a fost începută în toamna anului 1931, pe locul fostei terase Oteteleşanu, după planurile americanilor Louis Weeks şi Walter Froy, ajutaţi de Edmond van Saanen Algi. Blocul de 52 de metri a fost asociat cu zgârie-norii americani; amplasarea lui în preajma Teatrului Naţional, pe care îl domina, a stârnit numeroase proteste. A fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti până la ridicarea hotelului „Intercontinental”.
Construcţia hotelului „Intercontinental” s‑a făcut în cooperare cu societatea Inter‑Continental Hotels Corporation din SUA, proiectul fiind realizat de partea română, cu asistenţă tehnică din partea societăţii americane. Lucrările au durat între 1969‑1970. Hotelul a fost inaugurat la 14 mai 1971, iar primul client a fost un cetăţean american, „un anume Dortmann”.
În Bucureştiul postbelic, undeva între 1945‑1950, circulau cântece ca: „Nu mai vreau să fiu Bebi,/ nu mai vreau cu păpuşa,/ vreau să fiu malagambist!” Sergiu Malagamba, potrivit lui Constantin Olariu, îşi înjghebase „o excelentă orchestră de jazz dublată de una de viori, cu instrumentişti de elită, care executau bucăţi celebre la vremea aceea, de la tangouri argentiniene până la îndrăgitele Solitude, Sophisticated Lady şi Black and Tan Fantasy ale celebrului Duke Ellington. Moda malagambistă, în vestimentaţie şi repertoriu, dispare odată cu protagonistul, dincolo de graniţe, curând după 1950.
A urmat apoi o lungă perioadă de interdicţii după 1948, iar la începutul ei, limba rusă era singura limbă străină acceptată în şcoli. Bucureştiul american, precum cel francez sau oriental a apărut ca urmare a influenţelor culturale venite prin filierele deschise şi alimentate, în primul rând, de investitori.
Monografia cercetătoarei Mariana Neţ (Au fost odată două oraşe, New York şi Bucureşti la 1900, Editura Corint, Bucureşti, 2021) ne oferă o lectură despre două oraşe explorate sincron la 1900, cu detalieri ale unor evoluţii până în prezent. Deşi aparţin unor lumi, culturi şi realităţi culturale diferite, cele două oraşe, Bucureşti şi New York, au apărut în urma unor circumstanţe economice şi comerciale, care le‑au determinat istoria şi le‑au modelat evoluţia. Sunt foarte rare perspectivele oglindite sincron dintre Bucureşti şi un alt mare oraş, iar cotidianul cartografiat de Mariana Neţ, de la arhitectură la mirosuri şi gastronomie, de la străzi şi trafic la urbanism şi profesii, ne relevă două lumi, care, la un moment dat, şi‑au dat mâna, întâlnindu‑se, iar această întâlnire, susţinută şi de capitalul american, a însemnat şi ridicarea primului zgârie-nori din Bucureşti în anii 1930. Decalajul dintre cele două oraşe creşte accelerat după intrarea Bucureştiului în zona Cortinei de Fier şi a unei ideologii care i‑au frânat dezvoltarea şi a anulat cosmopolitismul antebelic. Cosmopolitism extrem de viu, care încearcă cu greu să se refacă prin tinerele generaţii născute după 1990.
Cititorii pot citi, aşadar, în acest început de vară şi de vacanţă, două lucrări atractive, incitante prin subiectele discutate.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
