Povestea începe aşa. A fost odată… De fapt, este… E vară. Iulie. Ca în unele poeme blagiene, e jarişte. E vremea Marilor Amiezi. Dulceaţa urcă în fructe şi lumina în oameni. Stoluri de miresme se resimt pretutindeni. Adie a împlinire în fructe şi oameni. Suntem adunaţi sau, mai degrabă, convocaţi de un mare violonist în ceva… indistinct, ce promite un soi de boare, o posibilă sărbătoare, o împlinire de zile mari. În raza a ceea ce am numit boare, în urma discuţiei cu acest muzician şi interpret unic, mă gândesc la felul în care a atins performanţa de a îmblânzi fermecata vioară Stradivarius, la ritualul lui zilnic de curăţare sufletească, la bucuriile dăruite de sonatele sau partiturile pentru vioară ale lui Johann Sebastian Bach, în care vede un compozitor spiritualizat, la care recurge dimineaţă de dimineaţă, aproape.
Aflându‑se la finalul unei suite de concerte spaniole, Alexandru Tomescu îmi aduce la cunoştinţă, bucuros, faptul că se pregăteşte pentru un turneu românesc, pe care îl începe peste circa două săptămâni, umăr la umăr cu un alt mare muzician: pianistul spaniol Josu De Solaun (care e legat de România, de fapt, mai întâi, de Radu Lupu, învins de tot, apoi, de magia Sonatei nr. 1 pentru pian de George Enescu – o capodoperă unică, considerată la circa două decenii de la prima audiţie enigmatic‑neobosită, care îl face să înceapă o serie de demersuri ce‑i schimbă, încetul cu încetul, viaţa, încât la Concursul internaţional de pian „George Enescu” din Bucureşti acest pianist de marcă oferă o interpretare atipică – mistică, îmi spune Oana Rădulescu Velcovici – a lui Enescu. Cei doi mari interpreţi – Alexandru Tomescu şi Josu De Solaun – alcătuiesc un parteneriat spiritual de excepţie).
Mânat de dorinţa de a fi exact şi fidel originalului, Alexandru Tomescu caută o versiune românească a poemului schillerian Odă bucuriei, scris la 1875 şi preluat, după cum se ştie, de Beethoven în Simfonia a IX‑a. Dezarmat sau, mai exact, îmboldit de uimirea de a nu găsi o versiune exactă, completă, a celebrei ode schilleriene, Alexandru apelează la subsemnata. Încep căutările, discuţiile, telefoanele. Profesionişti de gradul zero, Christian W. Schenk – poet, traducător, un ambasador viu şi extrem de activ al literelor româneşti în Germania – şi Simion Dănilă – un erudit, profesor, traducător, care s‑a înzidit în traducerea şi promovarea în spaţiul naţional românesc a operei nietzscheene – fac un dar culturii noastre: două versiuni ale Odei bucuriei. Prima e publicată în nr. 8/ 2021 al revistei Contemporanul. Cea de‑a doua versiune a capodoperei schilleriene vede lumina tiparului în nr. 9/ 2021 al aceleiaşi foi de cultură. Traducerea aceasta e făcută după versiunea timpurie (1785) a poemului prietenului de neegalat al lui Goethe şi e alcătuită, precizează Simion Dănilă, din 9 strofe, fiecare de 8 versuri, urmate de un refren de 4 versuri drept Cor şi se regăseşte în Caietul 2 din „Thalia”, la librarul Georg Göschen (Leipzig), Mai 1885, în operele lui Schiller, textul fiind revizuit de Heinrich Kurz, Leipzig, Verlag des Bibliographischen Instituts, Erster Band, Seite 81‑83, iar stilizarea alfabetului gotic aparţinând tot lui Simion Dănilă (Simi, îi spunem noi), care făcea acest travaliu fericit în timp ce… un ochi îi lăcrima pentru cineva foarte apropiat, condus la drepţii Săi de Dumnezeu.
Le mulţumesc prietenilor mei Alexandru Tomescu, Simion Dănilă, Christian W. Schenk pentru darul de a aşeza în matca limbii române acest superb poem schillerian, care încununează Simfonia a IX‑a. Să ne bucurăm, aşadar, prieteni! „Bucuria cea divină,/ Fată din Elysium,/ O petrecem în surdină/ Prin cerescul tău parfum./ Vraja ta repar‑anume/ Tot ce moda a stricat;/ Oameni fraţi vor fi pe lume/ Unde‑arίpa ţi‑a lucrat.” (Traducere de Simion Dănilă) „Bucurie, stea divină/ Fiică tu din Elizeu,/ Noi intrăm beţi de lumină/ Pe cerescu‑ţi sfânt traseu./ Farmecele îmbinară/ Tot ce moda a stricat;/ Fraţi vor fi oamenii iară/ Unde aripa ţi‑a stat.” (Traducere de Christian W. Schenk)
20 Iulie 2021
Aura Christi
