Contemporanul » (Con)texte » Maria-⁠Ana Tupan: Critica literară, între teorie şi sociologie

Maria-⁠Ana Tupan: Critica literară, între teorie şi sociologie

Motivul e simplu: am urmărit, prin şederea mea în Biblioteca americană şi britanică, felul în care s-⁠au limpezit şi s-⁠au standardizat metodele critice prin care tânărul e abilitat acum să abordeze textul literar ca un profesionist încă din perioada doctoratului. Felul cum le aplică materialului empiric, textelor propriu-⁠zise, dau măsura inteligenţei şi talentului lor

În celebrul său răspuns la întrebarea lansată în dezbatere publică în 1784, „Ce este iluminismul?”, Immanuel Kant îl asimilează spiritului critic: capacitatea de a-⁠ţi folosi propria judecată, independent de opiniile altora. Contrazice cumva acest spirit guvernarea teoriei, sau,  mai bine zis, a teoriilor critice canonizate de mai bine de o jumătate de secol prin grila cărora sunt citite operele literare? Am spune că nu. Spre deosebire de poetica normativă clasică şi neoclasică, teoriile nu sunt scop în sine, ci mijloace de a citi literatura din perspective noi, de a da acestei lecturi, menită, nu doar să descrie, ci să explice un text, un caracter metodic şi consensual în cadrul unei comunităţi academice care întrebuinţează o terminologie şi un câmp de referinţă comune. Momentul schimbării a fost semnalat de Martin Heidgger în „Die Zeit der Weltbild” („Epoca reprezentării”), un eseu publicat în 1938. Contaminat de tonul fatidic al lui Nietzsche, care decretase diverse morţi, anunţă şi Heidgger moartea cărturarului de tip enciclopedic, înzestrat cu o bibliotecă, şi substituirea lui de către cercetătorul care este angajat într-⁠un proiect, împărtăşit cu restul comunităţii academice, dezbătut la congrese, scris cel mai adesea la comanda unei edituri care are un plan tematic dictat de subiectele de interes ale momentului. Noţiuni de genul gust literar, valoare artistică sau efect estetic ţin, aşadar, de secolul al XVIII-⁠lea. Le găsim însă din belşug în volumul Actele colocviilor de critică ale Filialei Bucreşti, coordonat de Radu Voinescu (Editura MLR, 2016), caracterizat printr-⁠o  eterogenitate  ce contrastează puternic cu  unitatea tematică, metodologică şi terminologică a volumelor de comunicări la conferinţe, fie ele naţionale sau internaţionale. Deşi epatând el însuşi prin mulţimea referinţelor docte, Gheorghe Grigurcu îşi manifesta totuşi într-⁠un comentariu dezaprobarea faţă de acest „clasicism corupt” al postmodernităţii. În spiritul lui Kant, prin analogie cu situaţia funcţionarului public,  ar trebui să ne supunem normelor şi convenţiilor de discurs ale momentului, ceea ce nu înseamnă renunţarea la examinarea lor critică în vederea unor schimbări, care pot fi adoptate doar în momentul în care se bucură de consens. Astfel se explică atât existenţa unei ordini de discurs a timpului, cât şi schimbarea ei.

Importanţa organizării acestor colocvii şi a publicării unui volum colectiv nu poate fi îndeajuns apreciată. Pe de o parte, munca istoricului literar interesat de fenomenologia receptării în al doilea deceniu al secolului este mult uşurată, pe de alta, criticii actuali îşi pot face o idee despre propria identitate în interiorul breslei, pot să-⁠şi apropie punctele de vedere, ajungându-⁠se în timp la configurarea unei şcoli naţionale de hermeneutică.

Paradoxală ni se pare coexistenţa libertăţii metodologice aproape totale cu exerciţiul de putere. Tema primului colocviu, recenzia sau cronica literară, angajează, nu dezbateri generice, ci consideraţii despre critica „de întâmpinare” şi „de direcţie”, prin care se înţeleg evaluări şi verdicte, stabilirea de ierarhii, de genul, „primii zece poeţi contemporani”, care, culmea, nu sunt aceiaşi în toate revistele. Chestiuni de interrelaţionări sociale, de statut autoritar şi de ierarhii într-⁠o vreme când acestea sunt total dezavuate. Se discută cazurile unor critici care s-⁠au folosit de celebritatea literară pentru a-⁠şi asigura posturi bine plătite, ca suport de avansare socială. Acest model, specific României, pare să fi fost inspirat de modelul hegemonic al politicii totalitariste, având în vârful ierarhiei cuplul prezidenţial: „Sunt critici ferm convinţi că oficiul lor le asigură un fel de putere simbolică asupra scriitorilor. Că aceştia depind de cronicile lor, pentru a exista în literatură sau a avansa în ierarhiile culturale.” (Daniel Cristea-⁠Enache). Autoritatea se măsoară şi în capacitatea de a lansa câte un concept original, gen fracturism, neoexpresionism, neomodernism, transmodernism… Alte struţo-⁠cămile se nasc din combinarea teoriei contextuale cu autonomismul formaliştilor, printr-⁠o suprapunere de stări contrarii realizate alternativ: „Cronica este rezistentă prin înşurubarea decisivă în contextul socio-⁠cultural în care a fost scrisă, iar apoi, prin relevanţa ei critică, necontextuală şi verificabilă în orice context”. Oare scriem în acelaşi fel de două ori despre o carte pentru a justifica un asemenea universalim critic?

La polul opus, Cornel Ungureanu scrie un eseu despre estetica receptării care nu poate fi decât a unui timp (anii ’50), a unui loc (în provincie, în Banat) şi a unei problematici specifice acestui cronotop (personalităţi, polemici). În aceeaşi secţiune, Radu Voinescu, practicant dezinvolt al interdisciplinarităţii, include un doct comentariu despre motivele care determină această viziune istoristă. Ele ţin de regimul de cunoaştere care guvernează practicile semnificante. Chiar şi în cazul aceleiaşi discipline, demonstrează criticul („Cum citeşte un critic?”), se produc metamorfoze stilistice justificate de mutaţiii disciplinare. Alegerea sa este justificată, psihologia fiind la science maitresse a secolului trecut şi a începutului noului mileniu. Evoluţia psihologiei de la Gestaltism la hermeneutică, de aici la modele cognitive şi, în final, contextul epistemologic al nonlinearităţii, fractalului, imposibilitatea de a detecta figurile (Gestalt) sau structurile (patterns) pe care se bizuie cognitivismul, pot fi corelate cu strategii şi structuri narative succesive: literatura psihologică, metaliteratura, rescrierile ca variaţiuni ale unor structuri de discurs, literatura postumanismului, a haosului şi indeterminării („viscerală”, se spune undeva). Dacă în interiorul unei singure discipline se petrec modificări de paradigmă atât de spectaculoase, cu atât mai mult ne aşteptăm ca  apelul la alte discipline – sociologie, ştiinţă, filosofie – să influenţeze grila de lectură şi, ca în experimentul cuantic, rezultatele interpretării.

Tipologiile propuse de majoritatea referenţilor nu sunt însă de natură epistemologică, ci biologică. Scriitorii sunt împărţiţi în şaizecişti, optzecişti, etc., principiului generaţional asociindu-⁠se şi unul valoric. Sună aiuritor, de exemplu, următorul pasaj din comunicarea lui Paul Cernat: „Mai departe, era în firea lucrurilor ca, în anii ’8o, noua generaţie de scriitori să delegitimeze prin tehnici ale deriziunii, prin cultivarea contingenţei, ironiei şi a relativismului generalizat, optimismul auroral şaizecist, denunţat, pe drept sau pe nedrept, ca formă de legitimare a Puterii ceauşiste, atât pe latura internaţionalistă a umanismului simtomatic, cât şi pe aceea a neo-⁠naţionalismului mitologizant şi folclorizant”. („Revizionisme vechi şii noi”). Ce este „folclorizant”: tropii textuali din Cartea de la Metopolis, cu Dicomesia la scara unu pe unu a paginii tipărite, epura unui spaţiu ignorant în materie de valori, ce este optimist, hohotul de râs pe care îl bănuieşti în spatele lui Constantin I, geniul incult care reinventează logaritmii, grotescul grobian al unei societăţi care eliminase elitele, valorile, din romanele lui Nicolae Breban, experimentele narative sincrone cu cele din proza internaţională din romanele lui D.R. Popescu, umanitatea gregară a societăţii totalitariste din romanele lui realist-⁠magice, poezia ludică a lui Sorescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag?

Acest narcisism este deosebit de păgubos, deoarece văduveşte literatura română de un profil prestigios în concertul literaturilor lumii. Romanele publicate în perioada postdecembristă sunt ca piesele recuperate ale unui domino ce conţine în avanpremieră speculaţiii asupra trecerii de la statul-⁠naţiune la comunitatea imaginară, transfrontalieră (Rusoaica), tehnici realist-magice (Biserica neagră), subversiunea şi deconstrucţia structurilor hegemonice (Dumnezeu s-⁠a născut în exil). Practicile promoţionale de gaşcă lasă în umbră opere literare deschise unor teme noi şi de prim plan în literatura contemporană (ontologia comunicaţională şi postumanismul la Alexandru Ecovoiu, criza identitară a subiectului diasporic la Aura Christi, probabilismul şi multiplicitatea traiectoriilor epice la D.R. Popescu, Horia Bădescu, Gabriel Chifu), proza speculativă (Florin Manolescu,  Nichita Danilov, Octavian Soviany), suprapunerea realist-fantastic (D.R. Popescu, Petru Cimpoeşu).

Publicul este produsul educaţiei, fără îndoială, dar nu putem fi de acord cu Adrian G. Romilă că manualele şcolare nu trebuie să includă capodopere, ci literatură accesibilă, care să exerseze sensibilitatea şi simţul moral al copiilor. Ne putem gândi la o lecţie intuitivă de ingratitudine mai persuasivă decât Regele Lear? De recunoaştere (anagnorisis), târzie şi inutilă, a unui întreg comportament eronat, văduvit de criteriu etic, ca în Moara cu noroc?  Despre conflictul tragic dintre imaginaţie şi simţul realităţii ca în Don Quijote?

Interesantă discuţia lui Lucian Chişu în jurul criticii tinere, care nu mai are nevoie să aştepte, precum cărturarul de altă dată, acumularea de lecturi. Motivul e simplu: am urmărit, prin şederea mea în Biblioteca americană şi britanică, felul în care s-⁠au limpezit şi s-⁠au standardizat metodele critice prin care tânărul e abilitat acum să abordeze textul literar ca un profesionist încă din perioada doctoratului. Felul cum le aplică materialului empiric, textelor propriu-⁠zise, dau măsura inteligenţei şi talentului lor.

Colocviile Secţiei de ciritcă a USR apar ca un spaţiu democratic al exprimării libere, necenzurate. Dezacordul nostru cu unele puncte de vedere nu înseamnă nicidecum invalidarea principiului etic suprem definit de Emmanuel Levinas ca respectul pentru alte opinii, acceptarea dialogului, recunoaşterea figurii ireductibile a Celuilalt.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest