Contemporanul » (Con)texte » The European Journal: revizuiri iluministe

The European Journal: revizuiri iluministe

A reprezentat deismul un progres faţă de obscurantismul medieval, sau o ameninţare, concretizată în satanicele forţe politice ateiste de mai târziu şi în sărăcirea psihicului uman, după cum observa de atunci Jacobi, de componenta senzorial-⁠afectivă prin reducţie la o raţionalitate abstractă, îngheţată? Omul redus la raţiune e… animal, conchide Gulliver în Ţara Cailor Albi.

Am ştiut că fusese ultimul meu curs în Pitar Moş în momentul în care, coborând la catedră, l-⁠am văzut aşezat de cealaltă parte a mesei, învârtind nişte hârtii. Nu se schimbase aproape deloc din ziua în care, din fotoliul biroului Decanului, de la celălalt capăt al culoarului, mă avertizase să nu protestez a doua zi, când urma să aibă loc repartiţia studenţilor, şi când altcineva – fiica şefei de cadre din Ministerul Învăţământului – avea să fie oprită la o catedră. Cum tatăl meu era preot, deşi intrasem prima la facultate şi absolvisem ca şefă de promoţie cu zece, nu puteam urma o carieră universitară. Pe acea colegă am reîntâlnit-⁠o două decenii mai târziu, la Biblioteca Britanică, unde îşi aduna materiale pentru doctorat… Numele meu fusese deja inclus în Dicţionarul Scriitorilor Români (Zaciu, Papahagi, Sasu). Am revenit după Revoluţie, am ajuns încă o dată în vârf în domeniul studiilor şi teoriei literare, dacă asta înseamnă să publici la edituri, inclusiv străine, de cTupan-Vincenzo-Merollearte academică, dar se vede că Universitatea Bucureşti nu-⁠mi poartă noroc. D.C. a revenit cu duhul acelei lumi pe dos pentru a scrie istoria anilor de după Revoluţie, în care a fost ţinut departe, o istorie care va pretinde cititorului multe „local knowledge” (loco Scala-⁠Patria), dacă acesta va dori să ştie despre cine se face vorbire.

Se poate totuşi să nu mai fie vorba de nenoroc, ci de ceva mai adânc şi mai general, sugerat de opţiunea conducerii Universităţii pentru foşti pucişti care au epurat generaţia lui G. Călinescu. De la ei trebuie să-⁠şi fi însuşit obiceiul de a-⁠l da afară pe cel mai bun. Diferenţa este că atunci se ştia că e vorba de ostracizări politice, în vreme ce acum o intelectualitate deprofesionalizată chiar nu mai e capabilă de evaluări corecte. De exemplu, acest site al „trustului” observatorcultural.ro/Conexiuni-Apostrof-Dile­ma-veche-Ex-⁠Ponto, care îmi reproşează în limbaj de Stâna de Vale (poate fi şi de Deal): „Numele vine, fireşte, de la rizom, noţiune metaforizată de către Deleuze şi Guattari pentru o nouă polaritate între reprezentările cu valoare cognitivă ale Vestului şi non-⁠Vestului. Nu altcineva decât soţia scriitorului – am numit-⁠o pe Ana Maria Tupan – notează în Discursul postmodern că celui dintâi‚ i-⁠ar fi caracteristică imaginea arborelui […]. Estului i-⁠ar fi caracteristice reţeaua, vegetaţia rizomatică, proliferând arborescent”. Bravo! Iată o mostră de gândire atât de „rizomatică”, încât i se pierd iţele. Nu ştim de unde până unde rizomul deleuzian are legătură cu reprezentări geo-⁠culturale, dar cum reuşeste oare Ana-⁠Maria Tupan să opună arborele (care caracterizează de fapt gândirea modernă, nu vestică, în Mille plateaux a lui Deleuze-⁠Guattari) unei vegetaţii „proliferind arborescent”?

Cu această ocazie am constatat că literaţi reputaţi nu au auzit de dihotomia Orient labirintic/ Occident geometrizat, despre care eu citisem din studenţie în The Stubborn Structure a lui Frye, un antropolog al anilor ’50-⁠’60, cu mult înainte de a o reîntâlni în Mille Plateaux de Deleuze şi Guattari. Preopinenţii nu au citit din acest clasic al postmodernităţii nici măcar Introducerea (aprox. p. 19: „modelul rhizomatic oriental” versus „arborele occidental”, genealogic şi ierarhic).

Este remarcabilă fidelitatea revenirii românilor în punctul de origine, de care uneori nici măcar nu se depărtează, precum consătenii mei care pleacă să culeagă ghebe după ploaie conform tipicului din Paleolitic. În romanele lui Thomas Hardy, această structură circulară, această revenire a protagoniştilor la scena primară a naraţiunii e un simptom al incapacităţii de redresare morală. Energia necesară pentru a porni iar şi iar de la zero într-⁠o societate brutală e însă mai curând un test de valoare. Să pornesc din nou la drum… De unde? Poate din acest entresol al vorbirilor europene, deasupra subsolului în care agenţi obscuri cotrobăie după mizerii de împroşcat academicienii şi sperând să nu mă acopere larma festinului semidoct de la etajul menţinut de diverse grupări de putere „în activitate”…

Într-⁠un entresol de la Versaille au început în secolul al optsprezecelea revizuirile radicale pe care le asociem criticismului iluminist. Alejo Carpentier vede în arhitectura acestui palat şi a Escorialului emblema Vechiului Regim, hegemonic, autarhic al Europei feudale. Mezaninul, aşadar, e o metaforă potrivită pentru rolul jucat de filosofii iluminişti, acela de mediatori între protipendadă şi comunarzi în perioada anterioară Revoluţiei, conform unei lecturi revizioniste publicate de F.L. van Holtoon în The European Journal XV, nr. 1/Iunie 2014 (Director: Vincenzo Merolle): The Networking of the Enlightenment. Acest prototip al Internetului avea atunci ca suport corespondenţa, abundenţa de scrisori adresate de philosophes mai-⁠marilor vremii, dar care acroşau un circuit ce includea cluburi, saloane, cafenele, locuri de socializare, unde se discuta despre religie, justiţie, umanitate. Prin adresanţii miilor de scrisori ale sale, Voltaire reprezenta „un oponent formidabil”.

Un alt campion al culturii epistolare, Melchior Grimm, venit în Parisul mijlocului de secol de la Universitatea din Regensburg, a notat şi transmis informaţii despre evenimentele şi efervescenţa ideilor din capitala iluminismului curţilor princiare din Germania şi Suedia, arhiducelui Toscaniei şi Împărătesei Ecaterina a Rusiei. Am adăuga în acelaşi context corespondenţa lui Leibniz cu Clarke, subvenţionată şi intermediată de Caroline, Prinţesă de Wales, a cărei educaţie ştiinţifică îi îngăduia acesteia să intre în controverse cu Clarke. Acest schimb epistolar, având ca subiect o controversă între Leibniz şi Newton, a intrat în istorie.

Principii nu vedeau nimic subversiv la adresa statutului lor, scrie autorul eseului. Mai primejdios era însuşi entuziasmul lor pentru această gândire nouă, căci dovedea faptul că abandonaseră vechile dogme ale statului şi bisericii, chiar dacă le susţineau public în continuare. În saloanele prezidate în general de amfitrioane, precum Mme Geoffrin, Mme Necker, Mme Guérin, Marquise du Deffand, Ducesa de Luxembourg, dar şi de naturalistul ateist Holbach sau de celebrul economist Quesnay, lua naştere un nou regim de cunoaştere beneficiind de democraţia participativă, deopotrivă a nobililor şi simplilor cetăţeni, care se îngrijeau să ocolească un singur subiect pentru a menţine atmosfera amiabilă: politica. Momentul politizării, legat, desigur, de izbucnirea Revoluţiei, a însemnat sfârşitul saloanelor.

Medalioane inserate în paginile revistei pun în lumină ideile principale din acest ultim număr al unei reviste dedicate celor specializaţi în studii europene. În spiritul tolerant al saloanelor, semnatarii lansează invitaţii la meditaţie asupra concepţiilor despre iluminism resimţite ca fiind învechite. Nu ar trebui revizuit oare însuşi numele dat unui secol care, mai ales în jurul Revoluţiei Franceze, a acumulat mult întuneric, la adăpostul căruia au avut loc masacre, epurări, Tupan-artexilări? A reprezentat deismul un progres faţă de obscurantismul medieval, sau o ameninţare, concretizată în satanicele forţe politice ateiste de mai târziu şi în sărăcirea psihicului uman, după cum observa de atunci Jacobi, de componenta senzorial-⁠afectivă prin reducţie la o raţionalitate abstractă, îngheţată? Omul redus la raţiune e… animal, conchide Gulliver în Ţara Cailor Albi.

Iluminismul a fost, într-⁠adevăr, urmat de „sălbăticia Revoluţiei Franceze, iar, un secol mai târziu, de autodistrugerea Europei istorice în cel mai sângeros război din istoria omenirii” (Desmond Fennell). Cu toate acestea, secolul al optsprezecelea a fost martorul naşterii tuturor instituţiilor societăţii civile, ale instalării regimului constituţional şi ale emergenţei spaţiului libertăţii noastre comune: sfera discursului public. Ce a făcut posibil acest miracol? Poate tocmai această conlucrare între puterea politică şi apolitica elită intelectuală. Plecând de la zero în lupta contra absolutismului puterii feudale şi descurajat, poate, de ineficienţa încercării lui Erasmus de a-⁠l „umaniza” pe Filip cel Frumos, Éttiene de la Boétie scria aceste rânduri, neîntrecute în teribilismul lor de lamentaţia unui Cioran ajuns în secolul blestemat „pe culmile disperării”: „Doctorii au, fără îndoială, dreptate, atunci când ne avertizează să nu atingem rănile incurabile; iar eu presupun că mă hazardez predicând unui popor care şi-⁠a pierdut orice urmă de sensibilitate şi care nu mai e conştient de infirmitatea sa, suferind pur şi simplu de o boală mortală. Să încercăm, de aceea, să pricepem în mod logic, dacă putem, cum se întâmplă că obstinata dorinţă de supunere a devenit atât de adânc înrădăcinată, încât dragostea de libertate să nu mai pară naturală”.

Prin comparaţie, succesul filosofilor iluminşti, răsfăţaţi în saloanele nobiliare şi burgheze, pare acum dependent în bună măsură de educaţia amfitrionilor până la punctul în care, deşi simţeau poate că acele libertăţi nu le priau, nici saloane plicticoase în lipsa oamenilor de spirit nu le mai doreau. Criza de valori a lumii contemporane, despre care am urmărit o emisiune a Vaticanului anul trecut la Roma, e poate şi un efect al intruziunii banditismului în politica la vârf a unor state din inima civilizaţiei. „Trebuie să aspirăm la o situaţie controlată global, dacă e ca omenirea să supravieţuiască” insistă F.L. van Holthoon. Dacă e să supravieţuiască şi cum au cunoscut-⁠o filosofii, eliminarea armelor nu e suficientă. Într-⁠un remake al Planetei maimuţelor, protagoniştii nu mai ajung în final în faţa Statuii Libertăţii, acel dar al Franţei luminilor pentru coloniile recent eliberate ale Ameriicii, ci sub asediul unor poliţişti supradotaţi tehnologic, care, în loc să protejeze, atacă oamenii. Sigur că nu ideile filosofilor, inclusiv cele care au călăuzit Revoluţia din Paris, au generat statele poliţieneşti totalitariste ale ultimului secol, ci coruperea lor. De educaţia elitelor politice care „controlează global” şi de dispoziţia lor de socializare cu autenticele elite ale spriritului depinde în mare măsură şansa umanităţii noastre goetheene de a primi la cumpăna dintre viaţă şi moarte „mai multă lumină”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest