Contemporanul » Carte străină » Un martor incomod: Alexandr Soljeniţîn de Livia Cotorcea

Un martor incomod: Alexandr Soljeniţîn de Livia Cotorcea

„O literatură care nu este aerul societăţii contemporane ei, care nu îndrăzneşte să comunice societăţii propriile suferinţe şi propriile aspiraţii, o literatură care nu este capabilă să vadă la timp pericolele sociale şi morale care-⁠i pândesc pe contemporanii ei, acea literatură nu-⁠şi merită numele”.

„Am putea avea oare curajul de a pretinde că nu suntem
responsabili de relele pe care le cunoaşte astăzi lumea?”
 (Discursul Nobel)

După Lev Nikolaievici Tolstoi, pare să nu mai fi existat o voce venită din spaţiul rusesc care să aibă o largă audienţă şi autoritate în toată lumea încă din timpul vieţii purtătorului ei. Şi totuşi, există o asemenea vocAlexandr-Soljenitin-fotoe: este vocea lui Alexandr Soljeniţîn. Curajul de a spune şi de a apăra adevărul cu orice risc modulează cele două voci deopotrivă în tonalitatea unei dureroase sensibilităţi la rău şi la nedreptate, dar şi a încrederii în posibilitatea supravieţuirii adevărului şi a umanităţii din om indiferent de condiţiile în care s-⁠ar afla acesta. A mai existat, însă, în secolul al XIX-⁠lea un scriitor rus, cu care A. Soljeniţîn intră în consonanţă, tot atât de atent la relele şi la păcatele lumii şi la fel de dornic să citească în semnele timpului sensul vieţii şi al existenţei umane. Şi acesta nu e nimeni altul decât Fiodor Mihailovici Dostoievski, un creator devenit emblematic, în special, pentru gândirea şi creaţia din cea de a doua jumătate a secolului XX, când, după ororile celui de al Doilea Război Mondial şi după relevarea adevăratului chip al comunismului, omenirea trăieşte la modul tragic sentimentul unui sfârşit iminent al omului şi al lumii, printr-⁠o nemaivăzută până acum degradare şi uitare de sine.

În această din urmă consonanţă, însă, la nivel ideatic, nu a contat atât de mult, pe cât ne-⁠am fi putut aştepta, experienţa carcerală, comună lui Dostoievski şi lui Soljeniţîn, şi nici modul de evocare a acestei experienţe în prima mare carte din literatura rusă concepută de primul ca o cronică a vieţii în detenţie. Impresia noastră este că, deşi poetica marilor romane dostoievskiene a marcat decisiv arta literară a lui Soljeniţîn, acesta şi-⁠a scris opera într-⁠un spirit mai apropiat de „ecumenismul” şi de echilibrul tolstoian. O impresie susţinută şi de faptul că, spre sfârşitul vieţii, copleşit de spectacolul Rusiei haotice şi vulgar materialiste pe care a găsit-⁠o la întoarcerea din exilul apusean în 1993, la nivel ideatic, autorul Arhipelagului Gulag pare a privilegia, comuniunea cu autorul Jurnalului de scriitor şi cu încrederea acestuia în puterea regeneratoare a ortodoxiei ruse, fără, însă, a resuscita ideile dostoievskiene ale panslavismului.

Oricum ar sta lucrurile, însă, citind opera lui Soljeniţîn şi parcurgând traseul existenţial al autorului, nu mai puţin semnificativ decât aceasta, ne convingem că, fără nici un fel de îndoială, scriitorul din secolul XX aparţine, împreună cu cei doi mari clasici ai secolului al XIX-⁠lea, unui trio profetic, denunţător al slăbiciunii umane în faţa istoriei şi în faţa datoriei ompavilionul-cancerosilor-a-soljenitinului de a trăi în adevăr şi de a fi ceea ce este, iar nu ceea ce vrea timpul şi trufia câtorva dintre cei ce se cred creatori de istorie. Cu o deosebire, însă, pe care i-⁠a impus-⁠o lui Soljeniţîn realitatea instalată de Revoluţia rusă, de neimaginat, totuşi, pentru cei doi predecesori: constatarea că omul nu vrea să audă adevărul, că îşi propune chiar să-⁠l uite cu bună ştiinţă, în ciuda tuturor evidenţelor care i-⁠l arată permanent şi-⁠l împuţinează de el însuşi printr-⁠o constantă şi prea evidentă umilire a naturii umane şi chiar a lumii, în totalitatea ei.

 Cu acest sentiment, autorul Primului cerc a perseverat în a spune adevărul, în a înfrunta ostilitatea totalitarismului, dar şi a democraţiei occidentale şi, mai ales, a continuat să-⁠şi scrie opera-⁠mărturie, căreia i-⁠a dat un chip în care să se vadă perfect noul duh al veacului al XX-⁠lea, nu numai ateu şi haotic, dar şi profund îndreptat împotriva omului şi a vieţii. Acest nou chip s-⁠a construit printr-⁠o strategie poetică ce conferă creaţiei soljeniţiene o originalitate ce nu favorizează nici un moment „artisticul”, aceasta cultivând, cu fervoare, dar şi cu o disciplină asumată pe deplin, prozaismul, firescul şi documentul. Şi autorul nu face aceasta pentru a-⁠şi convinge cititorul contemporan privind un adevăr trăit de el şi ascuns cu grijă de oficialităţi, căci el are deja convingerea că pentru a înţelege lucrurile despre care vorbeşte e nevoie nu numai de distanţă în timp, ci şi de o detaşare psihologică ce se obţine în câteva generaţii. Gândul lui Soljeniţîn, exprimat de mai multe ori în scrierile literare sau în articole, eseuri, declaraţii şi interviuri, este de a surprinde, pentru un timp când nu va mai domni uitarea şi minciuna, „urmele” trecerii prin viaţă şi ale glăsuirii miilor de existenţe aduse la „muţenie” de atrocităţile unor vremuri în care omul a uitat de îndemnul evanghelic „Nu vă fie teamă”, consimţind la frica ce înrobeşte în atâtea şi atâtea moduri, lăsând drum liber instalării Răului.

Despre aceste moduri în care se produce declinul curajului, nu numai în Lumea Sovietelor, pe continentul Gulag, prin violenţă fizică şi psihologică, dar şi în aşa-⁠zisa „lume liberă”, sufocată de „apariţia unui spirit gregar” şi pusă în primejdie de triumful mediocrităţii „sub masca restricţiilor democratice”, a vorbit scriitorul rus în faţa zecilor de mii de ascultători în America, la Universitatea Harvard, în 1978, în Franţa, la Vendeea, în 1993, ca şi în Discursul Nobel din 1970.

Manifestarea cea mai evidentă a acestor realităţi, ce par că diferă între ele, dar în realitate, la o privire mai atentă şi în timp, îşi dezvăluie esenţa lor comună, se vădeşte pentru Soljeniţîn a fi laşitatea ca duplicitate şi dedublare, scriitorul neezitând să denunţe puterea de dezintegrare asupra fiinţei umane a acestor psihologii în scrieri de o mare diversitate ce-⁠şi asumă fiecare limbajul specific. Un specific ce nu diminuează impresia de participare a tuturor acestora la o unitate perfectă ce vine nu numai din comunitatea tematică, dar şi din miraculoasa lor capacitate de a se întreţese într-⁠o structură supratextuală susţinută de un suflu unic – vocea unui om care, între cele două adevăruri ale înţelepciunii umane – „o conştiinţă are omul” şi „o viaţă are omul” – l-⁠a ales pe primul dintre ele. Şi, făcând aceasta, Soljeniţîn nu s-⁠a temut să ne împărtăşească şi nouă cu câtă dificultate a putut alege acest adevăr şi cu cât efort l-⁠a putut respecta el însuşi. Dar, mai ales, a insistat să ne facă atenţi că această opţiune, şi nu vreo dispoziţie socială, oricât de generoasă ar fi sau s-⁠ar crede ea, poate instala adevărata fraternitate între oameni, care este de ordin spiritual şi se dovedeşte a fi singura în măsură să instaureze Binele.

E de înţeles, atunci, că, relatându-⁠ne propria viaţă de locuitor al Gulag-⁠ului, laolaltă cu povestea altor vieţi din acelaşi teritoriu proiectat într-⁠un spaţiu metafizic, supraspaţial, Soljeniţîn n-⁠a urmărit doar să ne lase o sumă de documente despre realitatea secolului al XX-⁠lea pe care a trăit-⁠o şi a putut-⁠o înregistra datorită unei perseverenţe aproape foto-nr-01-05-2014supraumane. Cu o clară conştiinţă a unei datorii înalte, despre care vorbeşte în mod repetat, scriitorul s-⁠a dorit participant la ceea ce el numeşte în Discursul Harvard „lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice”, care „nu se află undeva într-⁠un viitor îndepărtat”, care „a început deja”, căci „Forţele Răului au declanşat ofensiva lor decisivă”. În acest spirit se aşteaptă şi cere el să i se citească opera, dar e suficient să parcurgem Procesul verbal de la întâlnirea din 22 septembrie 1967 a autorului povestirii O zi din viaţa lui Ivan Denisovici cu Secretariatul Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică pentru a vedea cât de departe era încă receptorul de această lectură şi, mai ales, cât de diferită era limba acestui autor de cea a confraţilor cu care se confruntă ca într-⁠o sală de judecată. Dialogul pe care-⁠l reţine stenograma acestei întâlniri, cu excepţia intervenţiilor lui A.Tvardovski şi, în parte, ale lui K. Simonov, ţine de domeniul absurdului. Absurdă este reacţia „juriului” de a amenda „antiumanismul”şi „duritatea” textului soljeniţian, intenţiile lui de „ofensă”, „ameninţare” şi „răzbunare”. Absurdă este obsesia raportării cuvântului lui Soljeniţîn la o presupusă incitare a „duşmanului din afară”. Nu mai puţin absurdă este consecinţa directă pe care o are o întâlnire între scriitori asupra dreptului operei unuia dintre ei de a fi publicată în propria ţară, care este şi cea a celor transformaţi în judecători. Obişnuit cu zidul, cel judecat va opune acestui absurd convingerea clară asupra rosturilor literaturii, care, în opinia lui, este prima chemată să prevadă şi să împiedice „declinul curajului” despre care atât de inspirat şi curajos a vorbit în Discursul Nobel: „O literatură care nu este aerul societăţii contemporane ei, care nu îndrăzneşte să comunice societăţii propriile suferinţe şi propriile aspiraţii, o literatură care nu este capabilă să vadă la timp pericolele sociale şi morale care-⁠i pândesc pe contemporanii ei, acea literatură nu-⁠şi merită numele”.

Cum se poate vedea, dezavuând literatura angajată în spiritul căreia i se cere să scrie, Soljeniţîn nu se gândeşte deloc la o literatură autoreferenţială sau ludică. El se recunoaşte a fi tot un scriitor angajat, dar solicitat de alte repere decât adepţii realismului socialist: „Sarcina scriitorului este de a trata subiecte universale şi eterne: misterele inimii şi ale conştiinţei umane”. Şi unde se vădesc mai intens aceste mistere dacă nu în condiţiile-⁠limită ale vieţii, printre care se numără recluziunea şi iminenţa morţii pe care le evocă Soljeniţîn? Nu de puţine ori, literatura lumii a imaginat asemenea situaţii-⁠limită, dar i-⁠a fost dat acestui scriitor ca, printre nu mulţi autori ai ei, să reconstituie documentar, autobiografic şi publicistic situaţiile respective în scrieri care se plasează la „frontiera” creaţiei literare, anunţând, de fapt, un nou tip de literatură. În viziunea lui Soljeniţîn, acestui nou tip de literatură, pe care el o numeşte literatura rusă viitoare, îi aparţin deopotrivă operele pe care autori necunoscuţi le scriu încă în lagăre, precum şi creaţiile literare postomoderniste din subteranele Rusiei „libere”, interzise, nepublicate sau circulând în samizdat şi chiar în anonimat. Creaţii de care este interesat şi de care se simte apropiat nu numai pentru că ele ţintesc un adevăr mai presus de realitate care este şi al lui, dar şi pentru că regăseşte în ele impulsul propriu de a construi, pe factualitatea socială şi culturală, liber de canoane şi de forme, ba chiar în răspăr cu acestea.

De acest tip de literatură se ocupă cartea Ceciliei Maticiuc, pornind de la scrierile lui Soljeniţîn anterioare exilului său occidental, carte la care vom reveni.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest