În Eminescu incorect politic, Theodor Codreanu ajunge la performanţe certe, remarcabile. Bunăoară, este elocventă respingerea la care el supune postularea, din considerente de oportunism politic, a unei opoziţii între „corectul politic” Caragiale şi „incorectul” Eminescu, arătând că cei doi sunt uniţi în stigmatizarea demagogiei şi că opera dramaturgului este „cea dintâi creaţie majoră a eminescianismului” (p.23). Mai plastic spus, „atât Caragiale, cât şi Eminescu au văzut, unul dezastrul şi celălalt comicul grotesc, din optimismul lui Caţavencu”.
Volumul Eminescu incorect politic (Scara Print, Bucureşti, 2014, 390 p.), oferă incursiunea temeinic elaborată în opera lui Eminescu, ocazionată de o chestiune recurentă: în ce măsură a face faţă timpului este altceva decât oportunismul drapat de political correctness? Autorul, Theodor Codreanu, a fost determinat la reacţie de manifestările iconoclaste ale unui curent care – pe fondul schimbărilor istorice din Europa Centrală şi Răsăriteană din jurul lui 1989 şi al modernizărilor sub semnul neoliberalismului – a văzut în adeziunea la acesta nu numai un fel de obligaţie pentru contemporani, ci şi un criteriu de evaluare. „Ideologia corectitudinii politice, urmaşa marxismului cultural – scrie Theodor Codreanu – este utilizată copios în ultimii ani, în aşa zisele campanii de demitizare a valorilor naţionale, începând cu istoria şi terminând cu literatura… Schimbarea care a intervenit, între timp, este stângismul de dreapta: stimulanţii «anticomunişti», descinşi din familia foştilor doctrinari cominternişti, se erijează azi în campioni ai «dreptei», asigurându-ne că sunt «neoconservatori» şi, în consecinţă, îşi revendică legitimitatea de a judeca şi conservatorismul lui Eminescu” (p.187). Vindicativii inşi „de dreapta” au convertit servirea unui regim politic într-o abordare plină de cezuri a societăţii, istoriei şi culturii, ce afectează, desigur, valori naţionale larg recunoscute. Theodor Codreanu ia ca teren al apărării valorilor opera lui Eminescu, privit, analog cu Goethe pentru cultura germană, sau Shakesperare, pentru cea engleză, ca un fel de „canon literar” al culturii naţionale. El se distanţează explicit de Nicolae Manolescu, care, în recenta Istorie critică a literaturii române, a procedat la recunoaşterea diversităţii „singularităţilor” tutelare ale literaturii române. Eminescu joacă, în opinia lui Theodor Codreanu, un rol analog cu cel al lui Rimbaud şi Mallarmé în poezia franceză. „Pur şi simplu este vorba la Eminescu de o altă direcţie întru modernitate, ale cărei virtualităţi s-au regăsit la toţi marii noştri scriitori din ultima sută de ani, ca semn al originalităţii unei culturi. E timpul să ne eliberăm de eroarea că românii îl «fetişizează» pe Eminescu dintr-un complex retardatar” (p.186). Aceasta este teza pe care autorul volumului Eminescu incorect politic o apără legitim, sub multiple aspecte.
În faţa cosmopolitismului de conjunctură, dizolvant pentru valorile naţiunilor, al exponenţilor noii ideologii, Theodor Codreanu şi-a articulat repere proprii: „Naţiunile – ne spune el – nu sunt creaţii artificiale ale modernităţii, de la romantism încoace, cum acreditează ideologii postmodernităţii. Posibilităţile de apariţie ale diversităţii etno-lingvistice sunt arheale, în planul creator al logosului divin… Nu a cunoscut antichitatea sentimentul naţional? Dimpotrivă, patria a fost o valoare fundamentală a vechii Europe (şi nu numai) de vreme ce i s-au dedicat epopei de măreţia Odiseei sau a Eneidei. Ithaca este simbolul iubirii de patrie, care nu se stinge nici după zeci de ani. Ovidiu a simţit nostalgia Romei până la moarte, iar Dante a tânjit, din exil, după Florenţa sa dragă. În atare privinţă ce
i vechi ne erau superiori, cu atât mai mult cu cât iubeau fără ideologia patriei. Abia în timpurile moderne, când sentimentul patriotic a decăzut la rangul de ideologie naţionalistă, fiinţa naţională s-a văzut în mare primejdie. Din acest punct de vedere, Eminescu era un «antinaţionalist», căci mărturisea că iubeşte patria sans frases, naţionalitatea vorbită iar nu trăită fiind apanajul demagogilor fulgeraţi în Scrisoarea III şi în articole. Fidel gândirii antitetice, de esenţă transmodernă, Eminescu sublinia necesitatea echilibrului, în marginile adevărului, dintre naţional şi cosmopolit, pretenţia celui din urmă de a suprima ceea ce e naţional însemnând imposibilitatea de existenţă a cosmopolitismului însuşi” (p.67). Spre lauda sa, Theodor Codreanu merge până la capăt cu explicitarea asumţiilor sale, preluând „contradicţia” lui Hegel (p.21) şi, mai ales, viziunea lui Stefan Lupaşcu (p.17). El aspiră să depăşească modernitatea printr-o viziune „transmodernă”, apelând la „doctrina echilibrului între antiteze, a lui Ioan Eliade Rădulescu, preluată şi îmbogăţită de Eminescu, apoi continuată în secolul al XX-lea, de Mircea Eliade şi Stefan Lupaşcu, creator nu atât al logicii dinamice a contradictoriului…, ci al antiteticii (Basarab Nicolescu), şi tocmai de aceea considerat un filosof pentru mileniul al treilea. Lupaşcu a avut marele avantaj că a îmbinat organic marea tradiţie mitică a Europei cu descoperirile majore ale ştiinţei secolului al XX-lea, între care şi principiul complementarităţii al lui Niels Bohr” (p.22). „Antitetica” este nucleul viziunii pe care Theodor Codreanu o îmbrăţişează.
În optica „antiteticii”, Theodor Codreanu procedează la înţelegerea operelor literaturii şi la denunţarea efectelor procustiene ale „corectitudinii politice”. Cartea Eminescu incorect politic, conţine articole, studii şi eseuri de istorie şi critică literară scrise cu preocupare conceptuală şi stilistică, în care se contracarează interpretări şi se promovează alternative. El pune în lucru cu virtuozitate cunoscuta, dar, din păcate, prea puţin respectata, definiţie a inteligenţei drept capacitate de a distinge unghiurile de vedere, pe care ne-a lăsat-o Mihai Ralea (1935). Theodor Codreanu găseşte în exegezele eminescologice ce provin din curentul „corectitudinii politice” erori ce constau în fond în „confuzia punctelor de vedere”, dacă nu în predispoziţia la a ceda „legendelor negre” (p.206).
În Eminescu incorect politic, Theodor Codreanu ajunge la performanţe certe, remarcabile. Bunăoară, este elocventă respingerea la care el supune postularea, din considerente de oportunism politic, a unei opoziţii între „corectul politic” Caragiale şi „incorectul” Eminescu, arătând că cei doi sunt uniţi în stigmatizarea demagogiei şi că opera dramaturgului este „cea dintâi creaţie majoră a eminescianismului” (p.23). Mai plastic spus, „atât Caragiale, cât şi Eminescu au văzut, unul dezastrul şi celălalt comicul grotesc, din optimismul lui Caţavencu” (p.58).
Este memorabilă respingerea tezei organicismului concepţiei lui Eminescu asupra societăţii, cu argumentul, sprijinit pe texte, că „poetul nu se arată nicidecum partizan al statului natural, recte al conservatorilor” (p.56). Edificatoare este şi lămurirea caracterului „reacţionar” al concepţiei asupra societăţii a lui Eminescu, ca atitudine asumată conştient de gazetar, în raport cu liberalii timpului (p.58), din „poziţia de marginalizat, împreună cu poporul român, ignorat şi dispreţuit de o pătură minoritară, numită de poet «pătură superpusă»” (p.64).
Este un bun câştigat apărarea canonicităţii lui Eminescu, ce aduce în prim plan trei argumente. Exegeţi mai noi, în loc să dea ei înşişi opera sau să invoce opere cu adevărat reprezentative, caută să obţină lauri lucrând la dislocarea tardivă a canonicităţii poetului. Superficiali destul, aceştia nu realizează că „forţa extrordinară a spiritului eminescian este catalitică, nicidecum modelatoare” (p.98). În plus, pe fondul noului conformism politic, s-a încercat propulsarea în prim plan a unor scrieri şi a unor autori ce nu au nicidecum anvergura pe care o pretind insolent (p.121).
Este mai mult decât interesantă delimitarea înţelegerii eminesciene a „frumuseţii” de antropologia homomensurei şi conceperea ei ca „încercare” în raport cu harta nesfârşită a lumii (p.129). Este fructuoasă ipoteza filiaţiei dinspre Eminescu spre Bacovia în poezie şi, mai ales, Brâncuşi în sculptură: „În realitate nu este un mai fidel continuator al viziunii arheice eminesciene decât Constantin Brâncuşi” (p.178). Este plauzibilă ideea unei divergenţe între psihiatria cartesiană a timpului şi fiinţa umană a lui Eminescu, asemenea altor personalităţi care înfruntă în posteritate examene mereu reluate privind cauzele suferinţelor lor finale (pp.228-232). Este îndrăzneaţă îmbrăţişarea unei alte ipoteze – cea a unui Eminescu marcat definitiv de criticile kantiene, dar înclinat, precum mai târziu Heidegger, să deschidă interogaţia ontologică şi să-i dea un răspuns inspirat de antropologie (p.259).
Găsim în cartea Eminescu incorect politic aproape toate piesele posterităţii „dosarului Eminescu”. Theodor Codreanu ajunge la acest rezultat – ceea ce nu este deloc pu
ţin lucru. Apelul său este să fim dispuşi, atunci când vrem să-l evaluăm pe Eminescu – poetul, gazetarul, autorul unor manuscrise ce mai trebuiesc explorate – să renunţăm la conformismul primelor impresii şi la conformismul evaluărilor ideologizate, în egală măsură. „Păcatul mare – menţionează el în treacăt – e că şi apologeţii de ocazie îl exaltă pe Eminescu tot reducţionist, ceea ce dă din abundenţă apă la moara dilematicilor” (p.387). Theodor Codreanu caută să suprindă într-o formulă consacrată gândirea efectivă a lui Eminescu şi ajunge la o soluţie pe care o redăm în propriile-i cuvinte: „Kant abandonase antinomiile găsind soluţia în raţiunea pură, iar Hegel s-a iluzionat că poate rezolva antitezele prin sinteză. Eminescu a avut geniul să transceandă ambele ipostaze, vorbind de antiteze împăcate, pe care el le opune «antitezelor monstruoase». Este ceea ce Lucian Blaga va numi transfigurarea antitezelor” (p.386). Cu această formulare venim, însă, aparent paradoxal, pe pământ. Despre ce este vorba?
Indiscutabil, Theodor Codreanu aparţine istoricilor şi criticilor literari care îşi expun cu claritate ideile şi argumentele, care sunt gata să accepte, la nevoie, failibilitatea tezelor şi desfăşoară până la nivelul asumţiilor filosofice interpretările proprii. Aceşti istorici şi critici literari sunt rari, la noi. Din nefericire, prea rari. Chiar şi la cei mai proeminenţi, aflăm stângăcii în formularea considerentelor filosofice, care lasă loc obiecţiilor, atunci când lucrurile se iau în serios.
Se ştie, fireşte, că hermeneuticile şi formulările tehnice ale filosofilor par prozaice multor literaţi. Adesea, ei preferă frazări intuitive, mai calde, chiar dacă acestea riscă să trădeze ideile. Orice credem, însă, filosofia trebuie luată ca atare. Iată un exemplu.
Nu insist asupra faptului că la Kant nu avem „abandonarea” antinomiilor, cum se scrie în Eminescu incorect politic, ci asumarea lor şi o năzuinţă, repede inhibată (cum ne spune Heidegger), de a ieşi spre sfera întrebării „ce este omul?” făcând temă din „subiectivitatea subiectivităţii”. Nu mă opresc nici asupra faptului că la Hegel, de fapt, în edificiul teoriei, „sinteza” a reuşit, iar filosoful, potrivit unei relatări, a putut spune oarecum emfatic: este păcat pentru istorie dacă nu izbuteşte să facă „sinteza”! Aş sublinia că dacă Eminescu a izbutit să „transceandă” ambele ipostaze, Kant şi Hegel – cum scrie Theodor Codreanu – eventualitate ce nu poate fi exclusă, acest fapt trebuie argumentat pe texte, în termeni filosofici. Vrem-nu vrem, filosofia are, la rândul ei, reguli de construcţie, încât intuiţia unei posibilităţi nu ajunge şi este superfluu să o invocăm. Câtă vreme este vorba de filosofie elaborată! La drept vorbind, pe un plan mai larg, Eminescu nu este cu nimic mai puţin canonic dacă îi depăşeşte sau nu pe Kant şi Hegel, încât nu aici este miza.
Sunt, însă, şi alte chestiuni ce ar fi de rezolvat diferit, într-o scriere altfel binevenită despre efectele corsetului „corectitudinii politice”, cum este volumul lui Theodor Codreanu. Din capul locului, formula „stângism de dreapta”, oricine ar apăra-o, este, de fapt, o eroare. La o analiza istorică precisă, se poate vedea că a avut trecere multă vreme în secolul anterior „corectitudinea politică” rezultată din filosofia dialectică a istoriei, în mod exact, din marxismul sovietic, ca să preiau titlul cunoscutei cărţi a lui Marcuse. Dar „corectitudinea politică” cu care ne întâlnim după prăbuşirea autorităţii intelectuale a marxismului, din 1989, are altă provenienţă. Ea vine acum din iniţiativele neoliberalismului stimulat de reuşitele globalizării. În orice caz, va trebui cunoscută istoria de după 1989, care nu este doar o prelungire a ceea ce a fost anterior, cum se crede grăbit la noi. Va trebui ieşit din obiceiul reconstituirii istorice vagi, cu largi aproximări ale situaţiilor, dar cu concluzii apodictice, prin lecturi ale faptelor înainte de orice alt considerent. Pozitivismul a eşuat ca filosofie cuprinzătoare, dar nu ca metodologie ce ne cere să plecăm în generalizări de la interogarea faptelor.
Peste toate, nu se pot lua ca sursă sigură de informare doar scrierile traduse în româneşte până la această oră, căci ele dau, prin puţinătatea şi tendinţa lor explicabilă, o imagine parţială a evoluţiei intelectuale din lumea de astăzi. Nu fac aici un inventar, dar nu putem să nu observăm că la noi s-a tradus Ernst Nolte, dar nu şi Martin Broszat sau Hans Mommsen, s-a tradus Mein Kampf-ul lui Hitler, dar nu şi, de pildă, volumul ce conţine intervenţiile la „Vocea Americii” ale lui Thomas Mann, ca să rămânem la o personalitate literară de vârf, sau măcar la controversa istoricilor germani („Historikerstreit”) din 1984 şi anii ce au urmat.
Îmi dau seama că Theodor Codreanu are de partea sa un fapt istoric, încă insuficient explicat. Acela că descendenţi ai foştilor cominternişti au devenit campionii deplasării spre „dreapta”, iar unii, cum se vede uşor în reviste literare, presează cititorii ţinându-i în dreptul a ceea ce a fost, cu foiletoane ce nu explică, la propriu, nimic. Trecutul nu este abordat de aceştia pentru a-l lămuri, ci invocat obsesiv, ca şi cum lupta celor care trăiesc acum ar fi doar cu trecutul, nu şi cu ramificaţiile unui regim ce a irosit o decadă. Dar din contiguităţi biografice nu se poate deduce, decât cu preţul unui sofism regretabil, că noua „corectitudine politică” ţine tot de trecut. Iar dacă cineva îşi propune să demaşte corsetul „corectitudinii politice”, atunci operaţia trebuie dusă consecvent mai departe, gândind complet ceea ce este.
Nu sunt singurele amendamente de adus la referinţele volumului Eminescu incorect politic. De pildă, comentariul consacrat „Şcolii de la Frankfurt” (pp.13-15) este făcut de Theodor Codreanu după surse foiletonistice, de mâna a patra, care stau prea departe de subiect. Puţine şcoli filosofice s-au opus „corectitudinii politice”, de orice provenienţă, precum celebra şcoală din metropola de pe Main, dar de aceasta îţi dai seama citindu-i scrierile, sau cel puţin monografiile de referinţă ce i se consacră an de an, în diferite ţări. Apoi, un alt exemplu, Nietzsche este preluat după un folclor infirmat de multă vreme: cine citeşte scrierile filosofului ştie că formula „Dumnezeu a murit” era la origine un reproş la adresa epocii, nu o exprimare „cu satisfacţie a filosofului german” (p.90). Nietzsche era un filosof cu cea mai largă respiraţie, nu un speculant cinic al împrejurărilor. În sfârşit, să nu mai vorbim de gratuitatea ce constă în a-i imputa lui Ioan Petru Culianu o „involuţie de la creştinism la iudaism” (p33). Formula nu se mai foloseşte – deja de la declaraţia de la Seelisberg (1947) a bisericilor, inclusiv ortodoxă, şi după numeroase hotărâri ale conferinţelor episcopale şi conciliare – din moment ce se recunoaşte fără distorsiuni faptul istoric al ascendenţei iudaice a creştinismului. Nu se mai poate vorbi, la propriu, de creştinism în afara luării în seamă a cercetării lui Isus sub aspect istoric, desfăşurată cu succes incontestabil de la Reimarus, la contemporanii noştri Sanders sau Klaus Berger. Din nefericire, la noi nu s-a întreprins încă o cercetare proprie şi nu există traduceri de monografii de referinţă (dincoace de Hegel, Renan şi von Harnack) în domeniul lui „Isus istoric” (cu singulara excepţie a traducerii, aflate încă în curs, a „metamonografiei” lui Joseph Ratzinger!), care îl complementează astăzi pe „Isus eschatologic” al Evangheliilor sinoptice. Nu se poate accepta, însă, scoaterea din ecuaţie a acestei literaturi atunci când este vorba de evaluări pretenţioase.
Dar dincolo de alunecări de felul celor semnalate, cartea Eminescu incorect politic rămâne una dintre apărările bine argumentate ale canonicităţii lui Eminescu, în pofida conformismului ideologic ce a proliferat din nou în ultima decadă. Theodor Codreanu este condus de intuiţia sănătoasă că în spaţiul cultural al ultimei decade s-a profilat „corectul politic”, îndeobşte steril, dar virulent, de care este cazul să ne delimităm. El adresează un apel binevenit de revenire, împotriva conformismului, la gândire cu capul pe umeri. Sunt de părere că problema este acum ca ceea ce numim, la propriu, gândirea – în conotaţia lui Kant, Hegel, Eminescu sau Heidegger, dacă vrem să ne luăm repere printre numele reprezentative – să fie dusă până la capăt, dincoace de orice clişeu, inclusiv de clişeele pe care viaţa le generează sub ochii noştri.
