Contemporanul » Antologiile Conte » Constantin Abăluţă: Podola (un cor de femei)

Constantin Abăluţă: Podola (un cor de femei)

Pe prispa vechii case bătrâneşti stă Mirel Podolac, întotdeauna înconjurat de femei frumoase, reale ori doar amintiri de altădată. La rândul lor, femeile prezente în carne şi oase, nu se pot opri să vadă în bărbatul cărunt tot pe băiatul frumos de-⁠odinioară şi, confundând timpurile, să proiecteze în prezent cine ştie ce istorie petrecută pe când Mirel era un holtei pândit de-⁠atâtea fete îndrăzneţe şi visat de cele mai timide şi mai urâţele. Reflex bine împământenit, cele două surori Calomfir vin şi azi pe furiş una faţă de alta. E caraghios, fetelor, le spune Mirel Podolac şi Crinei şi Indirei, la vârsta noastră n-⁠ai a te mai ascunde… Ne-⁠am obişnuit aşa, spun ele, şi poate că-⁠i mai bine…

E mai bine ca Indira să fie singură pe prispă cu Mirel, să stea amândoi pe scăunelele cu trei picioare, în jurul măsuţei rotunde, femeia să deslege cuvinte încrucişate, privind gânditoare spărturile de cer iţite nr03-2015-p36-SAM_2973printre crengile nucului, iar câteodată, destul de des, să-⁠şi ridice brusc capul din revistă exclamând victorioasă: scriitor român în şapte litere, de profesie geolog, a scris poemul Vară nestăvilită, îl cunoşti cumva, dragă Mirele? Şi după tăcerea zâmbăreaţă a bărbatului, să întindă mâna şi să-⁠l mângâie uşor pe creştetul capului: Ce zici, merge P O D O L A C ? Mâna femeii părăseşte creştetul argintiu, cele şapte litere încă mai răsună în semiobscuritatea prispei, Mirel se scoală să aducă vişinata care-⁠i place Indirei, frunzele nucului foşnesc desvelind şi acoperind mici porţiuni de cer, femeia transcrie apăsat cu creionul în pătrăţelele careului numele pe care-⁠l cunoaşte de treizeci şi cinci de ani şi pe care, nu-⁠i e ruşine să şi-⁠o mărturisească, uneori încă-⁠l mai visează noaptea.

Atunci când pe scăunel în locul Indirei stă Crina, pe măsuţă nu există nici o revistă rebusistică. Crinei nu-⁠i plac careurile, ba chiar le detestă. Ea croşetează, ca şi odinioară, pulovere, bluze, fulare, toate cu modele ciudate inventate de ea însăşi. Încearcă să le vândă, dar cum costă foarte scump (ştii bine, Mirele, de cât timp lucrez la ele, cum să le dau pe-⁠o nimica toată?), atunci când nu mai are bani de lână, deşiră pe rând splendidele tricotaje: Eu le fac, eu le desfac, spune ea mulţumită că a apucat să le poarte în câteva ocazii, fălindu-⁠se cu ele pe la toate prietenele şi cunoş­tin­ţele cunoştinţelor acestora. Aşa că după câteva ore petrecute alături de Crina, Mirel Podolac trebuie că cureţe bine prispa de capete de lână căci dacă, peste o zi sau două primeşte vizita Indirei, să nu-⁠i dea acesteia ocazia să ricaneze: Ahaa! Iar a trecut pe-⁠aici cooperativa Munca în zadar… ţi-⁠a croşetat vreun pulovăraş, dragule…? Sau l-⁠a probat şi-⁠a constatat că ţi-⁠e larg, ori strâmt, şi s-⁠a grăbit să-⁠l deşire ca să dovedească tuturor că ea şi nimeni alta l-⁠a făcut…? Iar dacă Mirel uită din greşeală revista Rebus pe masă, la rândul ei, Crina ia foc: Ahaa! V-⁠aţi destrăbălat cu careuri! Cu consoane şi vocale alternante: ESENIN, PODOLAC, RĂU, ISANOS, BOC şi câte şi mai câte minunăţii ale pelticilor… De ce i-⁠o fi botezat peltici pe rebusişti, nimeni nu ştie. Şi nimeni nu-⁠ndrăz­neşte s-⁠o întrebe. Eii, Crina… departe de-⁠a fi un crin, şopteşte suav Indira, după care pufneşte de câteva ori ca la o glumă izbutită. Mirel se amuză de-⁠mpunsăturile reciproce ale surorilor la care a ţinut odinioară şi care azi îi bandajează mulţumitor singurătatea.

De altfel, chiar dacă vine ceva mai rar decât cele două surori, Mihaela Răvişteanu, cu pieptul ei de matroană romană şi cu ierbarul doldora de plante-⁠ngălbenite îi oferă lui Mirel câte ceva din fiorul hălăduielilor de altădată pe munţii abrupţi, prin zorii-⁠nceţoşaţi ori prin negurile înserării, pe unde-⁠l ducea atât meseria cât şi zmintita dependenţă de această tânără femeie nurlie care, imediat după momentele de svăpăiată dezlănţuire erotică, se grăbea să smulgă nu ştiu ce plante de prin vecinătate, încredinţată că va înveşnici momentul. Aşa că terfelogul verzuliu pe care în tăcerea tindei îl răsfoieşte proaspăta pensionară Mihaela Răvişteanu ar trebui să cuprindă paginile veşniciei particulare a celor doi amanţi: clipe din Leaota şi din Parâng, zbânţuielile din timpul eclipsei totale de soare la Crucea de pe Caraiman, ori groaznicul avort spontan în munţii Vrancei, atunci când pruncul mort a însângerat pajiştea de lucernă şi ulterior, pe foaia ierbarului – cinic poate fi hazardul – a apărut şi un trifoi cu patru foi. Copilul nostru mort, şopteşte cu glas îndepărtat Mihaela şi arată cu degetul decoloratul trifoi cu patru foi. Ochii îi sunt împăienjeniţi, dar nici o lacrimă nu-⁠i pică. Exact ca atunci, în vârful muntelui, când îl privea pe Mirel cum acoperă cu crengi şi pietre trupul ce nu se răcise complet, şi-⁠şi dădea seama că înăbuşă ceva rupt din propria-⁠i carne, că scormoneşte durerile ei din uter până-⁠n creier, că sorteşte nimicului tot ce-⁠a fost între ei până acum.

Femeia nu i-⁠a spus niciodată că el ar fi fost de vină, dar relaţia lor a pierdut din intensitate şi peste câteva luni s-⁠au despărţit. Bărbatul a acceptat fatalitatea trifoiului însângerat. Mihaela s-⁠a căsătorit la scurt timp cu un aparatcik şi a colindat prin toată lumea. N-⁠a vrut să aibă nici un copil. Soţul ei a dispărut la revoluţie. Crede că trăieşte pe undeva prin America de sud. Ierbarul cu plante din toată lumea nu mai e un ierbar sentimental. Sunt doar frunze şi flori în singurătatea lor miraculoasă. Pământul e plin de solitudinea plantelor. Tristeţea naturală are o puritate pe care Mihaela s-⁠a străduit s-⁠o surprindă. Deseori, admirând nu ştiu ce plantă tropicală din Costa-⁠Rica, Mirel îi dă dreptate prietenei sale şi ochii li se întâlnesc într-⁠un punct în care, măcar pe moment, trecutul nu mai doare. Clipe privilegiate ale amândurora, pe care nimeni nu le mai poate smulge, în umbra tindei foşnetul foilor uscate, pieliţe transparente ale timpului dus, reflexe de care se agaţă respiraţia bărbatului şi-⁠a femeii, nu ştiu niciunul ce va urma dar a nu şti li se pare acum suprema voluptate, libertatea totală spre care se îndreaptă sufletele lor fragile ca nişte sepale încă neculese de mâinile nimănui.

După plecarea Mihaelei Răvişteanu, Mirel Podolac doarme buştean vreo cincisprezece ore. N-⁠aude nici telefon nici sonerie, presupunând că-⁠l caută cineva. Dar apoi, când se scoală pare a fi uitat totul. Îşi spune: Ce dacă mă las încă o dată curtat de fetele de-⁠odinioară? Nu e nici un păcat… Cine ştie cât de curând unul dintre noi va absenta de la întâlnire.

În zilele ploioase Mirel bea ceai din bolurile pe care le are de la Didina şi îşi aduce aminte cum l-⁠a părăsit – credea el – mişeleşte. Cum a venit cu un sul dintre acelea care se pun între ferestre şi-⁠a început să scoată din el, unul câte unul, bolurile de ceai care alcătuiau celebra ei colecţie. Apoi a rearanjat totul în vitrină. A înghesuit piesele moştenite de Mirel de la părinţi, în aşa fel ca pe prima poliţă de cristal să se poată lăfăi cele cincisprezece boluri din toată lumea. E de la sine înţeles că bărbatul n-⁠a putut protesta, căci ochii Didinei scăpărau de plăcere şi de intransigenţă. Cum să curmi bucuria şi elanul unei vechi amante? Didina Goţa, Didi, ori Ceainăria ambulantă cum o numeau, pe drept, surorile Calomfir. Căci nu o dată, plimbându-⁠se cu roşcata mignonă cu faţă de copil bosumflat, cu ochi gri de şoricel şi nas cârn uşor în vânt, Mirel Podolac s-⁠a văzut în postura de a nu-⁠i putea refuza invitaţia la „ceainărie”. La acea vreme totul era pentru Didi un ritual. Se întâlneau la ceas la Universitate. Didi era cea care dădea întotdeauna cu banul. Stema însemna parcul şi valoarea însemna banca pe care vor sta. Când îi ieşea stema, puştoaica alegea de obicei parcul Circului. Avea o slăbiciune pentru tot ce era curb şi rotund: lacul, circul, aleile circulare. Păcat că nu e şi o insulă în mijloc, zicea ea mofluză: acolo ar fi cea mai grozavă ceainărie. În lipsa insulei, îl lăsa pe Mirel să aleagă banca şi se bosumfla dacă n-⁠avea vedere spre lac. Tot ce putea bărbatul să facă pentru a nu se expune complet era să găsească o bancă mai singuratică, să scape măcar de chicotelile vecinilor. Dar de obicei astea erau deja ocupate de perechi care se sărutau de mama focului, aşa că lor nu le mai rămâneau decât clasicele bănci în şir, cu vecini în drepta şi în stânga, ba uneori chiar şi în faţă. Adică zeci de perechi de ochi ce urmăreau cum Didi scoate din geanta ei enormă cele două boluri, primusul de voiaj, sticla de pepsi plină cu apă, cele trei suporturi de ceramică, bricheta, pliculeţele de ceai, câteva bucăţele de zahăr cubic şi, pour la bonne bouche, o eşarfă roşcată exact în nuanţa bretonului ei şugubăţ. Prepararea ceaiului începea întotdeauna cu înnodarea eşarfei la gât, cu fluturatul ei lejer în briza ce venea dinspre lac. Degajarea tinerei femei şi stânjeneala prost mascată a bărbatului dădeau „ceainăriei” un farmec aparte. Plimbăreţii le zâmbeau, copiii îi arătau cu degetul, vreo gospodină se-⁠nchina pe furiş. Câţiva şcolari mai miştocari le aruncau în treacăt: Nu ne invitaţi şi pe noi la ceai? Ori: Localul e de stat ori particular? Lacul sclipea în soare, cupola circului îşi contopea albastrul cu azurul cerului, bolurile rotunde abureau în mâinile celor doi, eşarfa roşcată acoperea şi descoperea chipul destins al lui Didi, zâmbetul forţat al tânărului se pierdea cumva în natura obişnuită cu contrastele.

Mirel îşi aduce azi aminte şi surâde de cât de prost putea să fie, nepricepând că-⁠n miezul ceaiului stă libertatea, că bucuria celui ce soarbe licoarea aromată nu poate fi umbrită de nimeni şi de nimic din afară… Şi n-⁠a priceput nici măcar atunci când Didi a venit cu sulul cu boluri în jurul gâtului. Nici pe când le depunea meticulos, ca pe-⁠o ofrandă, în vitrină n-⁠a priceput. Iar peste o săptămână, când a găsit în cutia poştală o scrisoare de la doamna Vartan, profesoara de pian a lui Didi… a fost prea târziu. Ciudată scrisoare. Prin care-⁠i anunţa moartea elevei sale. Scuzându-⁠se că face asta în locul mamei lui Didi, care n-⁠a putut să îl anunţe căci n-⁠a avut deslegare, Didi punând-⁠o să jure pe Biblie… că n-⁠o să se amestece niciodată în „viaţa şi moartea ei”. Aşa că ea, doamna Vartan, nefiind legată de nici o făgăduială, a găsit de la sine înţeles că este obligată să facă asta.

Lui Mirel nu i-⁠a mai rămas altceva decât să se ducă la cimitirul Bellu şi să depună flori pe mormântul lui Didi. A păstrat scrisoarea doamnei Vartan şi, în clipe de neîmpăcată căinţă, o citeşte iar şi iar. Îi dă dreptate când îşi exprimă mirarea că el, atât de atent şi grijuliu cum ştie că era faţă de eleva ei, nu şi-⁠a dat seama ce înseamnă pentru fată să renunţe la colecţia ei de căni de ceai. Se vede treaba – încheie bătrâna doamnă în chip de consolare – că bărbaţii tineri au mai greu acces la subtilităţile unui limbaj obiectual, simbolul unui „dar ultimativ” rămânându-⁠le necunoscut.

Tot cu întârziere a găsit Mirel, în fundul unei ceşti, şi lapidara scrisoare de adio a fetei. Bea ceai în toate bolurile, pe rând, şi gândeşte-⁠te la mine. Didi. Dorinţă pe care Mirel o respectă cu sfinţenie. Numai că a introdus o inovaţie de ultim moment. Cu de la sine putere: pentru prima dată în relaţia lor. Bea ceai o singură dată dintr-⁠un bol. Apoi îl sparge. Aruncându-⁠l peste umăr. Cum fac ruşii când beau şampanie. Mirel e convins că inovaţia lui i-⁠ar place Didinei. Ea este dovada c-⁠a înţeles, în sfârşit, ce-⁠nseamnă libertatea ceaiului. Libertatea ceaiului, a cuvintelor încrucişate, a puloverelor croşetate, a ierbarului cu mostre exotice şi a celorlalte capricii ori manii care le fac inconfundabile pe iubitele lui de altădată, pe prietenele lui de acum şi, vai, pe cele câteva ce-⁠au devenit amintire…

Sunt zile în care Mirel rămâne singur şi astea-⁠s zilele cele mai grele. Se simte ca un om ce traversează un fluviu pe-⁠o îngustă punte de frânghie. Priveşte îngrozit în hăul de sub el. Ar vrea s-⁠o ia la fugă dar picioarele nu-⁠l duc şi puntea se clatină şi nimeni nu-⁠i nici înainte nici după, dacă i se-⁠ntâmplă ceva n-⁠are cui cere ajutor. Podolac, rândul trei vertical, Vară nestăvilită, într-⁠un pulovăr cu scoici croşetate, prea strâmt sau prea larg, având în faţă două zone circulare lăbărţate şi rărite de parcă ar fi fost purtat înainte de o femeie cu sâni mari… Se vede zăcând pe o plajă, fluxul lejer îl acoperă şi îl descoperă ca un cearşaf străveziu, nici coşmar nici reverie, o scurtă secvenţă care-⁠i întrerupe cursul unor vise şi de care-⁠şi aduce aminte abia a doua zi, în momentele cele mai neaşteptate, în drum spre chioşcul de ziare ori în supermarket, în mână cu o pâine ori o conservă cu care dintr-⁠odată nu mai ştie ce să facă. Podolac, pâine, conservă, ziar, rândul opt orizontal, pe prispa casei bătrâneşti, în mână act acuzator scrisoarea doamnei Vartan, ori o ceaşcă de ceai, ori un îngălbenit trifoi cu patru foi, jelit de ecoul unui cor de femei, încă frumoase dacă îţi concentrezi voinţa şi privirea şi le-⁠ndepărtezi ploaia de riduri în care s-⁠au drapat.

Fragment din Femei răspântii imprevizibile, volum în pregătire
la Editura Cartea Românească

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest