Preambul la o retraducere
Este James Joyce traductibil?
Întrebarea rămâne deschisă. Aparent, Dubliners (Oameni din Dublin) se poate traduce. Au mai făcut-o până acum doi t
raducători experimentaţi, în România.
Mai este, atunci, nevoie de încă o traducere?
Scriitorii clasici au fost dintotdeauna traduşi şi retraduşi…
Să fie aceasta, oare, din cauză că limbajul de zi cu zi îşi schimbă registrele? Din cauză că unele cuvinte alunecă în uitare şi datează o traducere mai veche?
Traducerea de mai jos, aparţinând Violetei Baroană – tânără anglistă şi cercetător Joyce – demonstrează că traducerea este în primul rând o viziune critică. Traducând textul, ajungi – fără teorie literară ori interpretări savante – la miezul lui. Propunem această traducere spre publicare tocmai datorită aportului ei la cercetarea operelor lui James Joyce. (Lidia Vianu)
Supraveghetoarea îi dăduse voie să plece îndată ce femeile aveau să-şi termine ceaiul, iar Maria aştepta cu nerăbdare seara ei liberă. Bucătăria era curată ca lacrima, iar bucătăreasa zise că puteai să te vezi ca-n oglindă în oalele mari din aramă. Focul era plăcut şi lumina totul în jur, iar pe una dintre mesele de la perete se găseau patru cozonaci foarte mari cu stafide. Nu păreau să fi fost feliaţi, dar dacă te uitai mai atent, vedeai că fuseseră totuşi tăiaţi în lung, în felii mari şi groase, aşteptând să fie serviţi la ceai. Maria cu mâna ei îi tăiase.
Maria era o femeie neaşteptat de scundă, însă avea un nas foarte lung şi o bărbie ascuţită. Vorbea puţin pe nas, şi repeta mereu cu blândeţe: „Da, da” şi „Nu chiar”. De fiecare dată când femeile se luau la ceartă pe albiile de rufe, pe ea o chemau, iar ea reuşea de fiecare dată să le împace. Într-o zi, supraveghetoarea chiar îi spusese:
– Maria, împăciuitoare ca tine mai rar!
Cuvintele de laudă fuseseră auzite şi de ajutoarea supraveghetoarei, şi de două doamne din comitet. Iar Ginger Mooney spunea mereu că dacă n-ar fi Maria, ar fi vai de capul nătângei de la călcătorie. Pe Maria o iubea toată lumea.
La ora şase femeile îşi vor bea ceaiul, iar ea va putea să plece înainte de şapte. De la Ballsbridge la Pillar făcea douăzeci de minute; de la Pillar la Drumcondra, alte douăzeci de minute, şi încă douăzeci pentru târguieli. Avea să ajungă înainte de opt. Îşi scoase portmoneul cu închizătoare de argint şi citi iarăşi cuvintele, Un Cadou din Belfast. Îi era tare drag portmoneul fiindcă i-l adusese Joe cu cinci ani în urmă, când fusese împreună cu Alphy la Belfast, de Rusalii. În portmoneu avea două jumătăţi de coroană şi ceva mărunţiş. Aveau să-i mai rămână cinci şilingi după ce-şi plătea călătoria cu tramvaiul. Ce seară frumoasă aveau să petreacă, cu toţi copiii cântând! Spera doar ca Joe să nu vină băut. Când punea băutură în gură, nu mai era el.
El o rugase adesea să vină să stea la ei, dar ea se temea să nu-i deranjeze (cu toate că soţia lui Joe se purta foarte frumos cu ea), şi, apoi, se obişnuise cu viaţa de la spălătorie. Joe era un om cumsecade. Ea îl crescuse şi pe el şi pe Alphy, iar Joe obişnuia să spună:
– Mama e mama, dar mama mea adevărată e Maria.
După ruptura din familie, băieţii îi găsiseră de lucru la spălătoria Dublin by Lamplight, unde îi plăcea. Înainte nu-i vedea cu ochi buni pe protestanţi, dar acum i se păreau oameni foarte cumsecade, puţin cam tăcuţi şi serioşi, dar tot erau nişte oameni printre care stăteai cu plăcere. Şi pe deasupra, avea plantele ei în seră, de care îi plăcea să aibă grijă. Se mândrea cu ferigile şi florile ei de ceară, iar ori de câte ori cineva îi făcea vreo vizită, îi dădea musafirului câte un lăstar, doi de la ea din seră. Un singur lucru nu-i plăcea, şi anume, versetele din Biblie atârnate pe pereţi. Supraveghetoarea însă era o femeie bine-crescută, cu care îţi făcea plăcere să ai de-a face.
Când bucătăreasa îi spuse că totul e pregătit, Maria se duse în camera femeilor şi se apucă să tragă de clopotul cel mare. În câteva minute, femeile începură să apară câte două, câte trei, ştergându-şi de fuste mâinile din care ieşeau aburi şi coborându-şi mânecile suflecate peste braţele fierbinţi şi înroşite. Se aşezară în faţa unor căni mari, pe care bucătăreasa şi nătânga le umpleau cu ceai fierbinte, amestecat deja cu lapte şi zahăr, în cazane din cositor. Maria supraveghea tăierea cozonacilor cu stafide, având grijă ca fiecare femeie să-şi capete cele patru felii. În timpul mesei se râse şi se glumi mult. Lizzy Fleming spuse că inelul o să fie precis în felia Mariei şi, deşi Fleming mereu spunea acest lucru de Ziua Morţilor, Maria se amuza de fiecare dată şi răspundea că nu-i trebuie ei nici inel şi nici bărbat. Atunci când râdea, ochii ei gri-verzui sclipeau timid şi neîncrezător, iar vârful nasului mai că-i atingea vârful bărbiei. Atunci Ginger Mooney îşi înălţă cana cu ceai şi închină în cinstea Mariei, şi toate celelalte femei ciocniră cu cănile în masă, iar Ginger Mooney spuse că-i pare rău că n-are un strop de bere, ca să dea noroc. Maria râse iar: vârful nasului mai că-i atinse vârful bărbiei. Trupul ei mărunţel se scutura de râs, pentru că ştia că Mooney nu e o fată rea, dar, fireşte, gândea ca o femeie simplă.
Şi cum se mai bucură Maria când femeile îşi terminară ceaiul, iar bucătăreasa şi nătânga începură să strângă masa! Merse în cămăruţa ei şi, amintindu-şi că dimineaţa următoare avea să fie slujbă, mută limba deşteptătorului de la şapte la şase. Apoi, îşi dădu jos fusta de lucru şi încălţările de casă, îşi întinse fusta cea bună pe pat, şi îşi aşeză la piciorul patului încălţările de oraş, care erau foarte mici, pe măsura ei. Îşi schimbă şi bluza, şi, cu ochii la oglindă, îşi aminti cum se îmbrăca pentru slujba de duminică dimineaţa, pe vremea când era încă tânără, şi contemplă cu nostalgie trupul mărunţel pe care îl îmbrăcase frumos de atâtea ori în viaţa ei. În ciuda vârstei, trupul acela mic încă arăta bine şi chiar tânăr.
Ploua zdravăn, şi apa şiroia pe străzi, aşa că se bucură că îmbrăcase vechiul fulgarin cafeniu. Tramvaiul era ticsit, iar ea trebui să se aşeze pe scaunul mai mic din capăt, cu faţa către ceilalţi călători, dar şi acolo picioarele abia dacă-i atingeau podeaua. Îşi repetă în minte tot ce avea de făcut şi se gândi ce bine că acum era pe picioarele ei şi avea banii ei în buzunar. Spera că vor petrece o seară frumoasă. Era sigură că aşa avea să fie, dar n-avea cum să nu-i pară rău că Alphy şi Joe nu-şi vorbeau. Acum se certau mereu, dar în copilărie fuseseră cei mai buni prieteni. Ce să-i faci, asta-i viaţa!
Coborî la Pillar şi-şi croi iute drum prin mulţime. Intră în cofetăria Downes, dar cum era aglomerat, dură o veşnicie până să fie servită. Cumpără vreo zece prăjituri de un penny asortate, şi în cele din urmă, ieşi din cofetărie cu un pachet mare. Apoi se gândi ce să mai cumpere: ceva cu totul special. În mod sigur le prisoseau merele şi nucile. Îi era greu să-şi dea seama ce să aleagă, aşa că le luă prăjituri. Hotărî să ia prăjitură cu prune, dar cea de la Downes nu avea destul marţipan, aşa că merse la o altă cofetărie, pe Henry Street. Aici dură multă vreme până să aleagă, iar tânăra gătită din spatele tejghelei, vizibil iritată, o întrebă dacă doreşte să cumpere un tort de nuntă. Întrebarea o făcu pe Maria să roşească şi să-i zâmbească tinerei, însă aceasta îi tăie o felie groasă de prăjitură cu prune, i-o împachetă şi-i zise scurt:
– Doi şilingi şi patru penny, vă rog.
Crezu că va trebui să stea în picioare în tramvaiul care mergea spre Drumcondra, deoarece nici un tânăr dintre cei aşezaţi nu păru să o observe, însă un domn mai în vârstă îi făcu loc. Era solid şi purta pălărie tare, cafenie. Avea faţa pătrată şi roşie, iar mustaţa îi încărunţea. Mariei i se păru că are aer de colonel şi se gândi cât de politicos fusese, spre deosebire de tinerii care se prefăcuseră că nu o văd. Bărbatul intră în vorbă cu ea: întâi Ziua Morţilor, apoi ploaia. O întrebă dacă a cumpărat dulciuri pentru cei mici, şi zise că e bine să le facă bucurii cât încă mai sunt copii. Maria îl aprobă serioasă, dând din cap: „Da, da”… Se purtă foarte frumos cu ea şi, când coborî la Canal Bridge, Maria îi mulţumi şi făcu o plecăciune, iar el îi răspunse în acelaşi mod, îşi scoase pălăria şi îi zâmbi curtenitor. În timp ce urca dealul, înfruntând ploaia cu capul ei mic aplecat înainte, se gândi că un domn e un domn, chiar şi atunci când e puţin ameţit.
Când ajunse acasă la Joe, spuseră cu toţii în cor: „A venit Maria!”. Era şi Joe acasă, se întorsese de la slujbă, şi toţi copiii erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Veniseră şi două fete mai mari, din vecini, iar joaca era în toi. Maria îi dădu pachetul cu prăjituri lui Alphy, băiatul cel mai mare, să le împartă. Doamna Donnelly îi mulţumi foarte mult că a adus aşa de multe prăjituri şi-i puse pe copii să spună:
– Mulţumim, Maria!
Dar Maria spuse că pentru cei mari a adus ceva special, ceva ce cu siguranţă avea să le placă, şi se apucă să caute prăjitura cu prune. Se uită în pachetul de la Downes, apoi în buzunarele fulgarinului şi după aceea, la cuierul de la intrare, dar nici urmă de prăjitură. Apoi întrebă fiecare copil în parte dacă nu cumva o mâncase vreunul – din greşeală, bineînţeles – dar copiii răspunseră toţi că nu, cu aerul că mai bine nu mănâncă decât să fie învinuiţi că au luat ceva ce nu e al lor. Îşi dădură toţi cu părerea, iar doamna Donnelly spuse că era evident că Maria a uitat prăjitura în tramvai. Amintindu-şi cum o năucise domnul cu mustaţa aproape căruntă, Maria se îmbujoră de ruşine, necaz şi dezamăgire. Mai că-i dădură lacrimile la gândul că mica ei surpriză s-a dus pe apa sâmbetei şi că a aruncat de pomană doi şilingi şi patru penny.
Dar Joe zise că n-are nimic şi îi făcu loc să se aşeze lângă foc. Se vedea grija pentru ea. Îi povesti tot ce se întâmplă la el la birou şi îi repetă răspunsul inteligent pe care i-l dăduse el şefului. Maria nu pricepu de ce pe Joe îl amuza atât de mult răspunsul pe care-l dăduse, dar spuse că precis şeful era un om autoritar. Joe răspunse că nu era chiar aşa de rău dacă ştiai cum să-l iei, că era un om de treabă atâta vreme cât nu-l călcai pe coadă. Doamna Donnelly le cântă copiilor la pian, iar ei dansară şi cântară. Apoi, cele două fete din vecini puseră nucile pe masă. Nimeni nu fu în stare să găsească spărgătorul de nuci, iar Joe fu cât pe ce să-şi piardă cumpătul. Îi întrebă cum voiau să spargă Maria nucile fără spărgător. Dar Maria zise că nu-i plac nucile, şi să nu-şi bată capul din cauza ei. Apoi Joe o întrebă dacă dorea să bea o sticlă de bere brună, iar doamna Donnelly spuse că dacă-i place mai mult, au şi vin de Porto. Maria răspunse că ar prefera să nu i se servească nimic, dar Joe insistă.
Aşa că Maria îi făcu pe plac şi şezură lângă foc, povestind despre vremurile de odinioară, iar ea se gândi să pună o vorbă bună pentru Alphy. Însă Joe strigă la ea că să-l trăsnească Dumnezeu dacă vreodată avea să mai schimbe el vreo vorbă cu frate-său, iar Maria îşi ceru scuze că a adus vorba despre el. Doamna Donnelly îi spuse soţului său că era mai mare ruşinea să vorbească aşa de fratele lui, dar Joe zise că Alphy nu e frate cu el şi fu gata-gata să se pornească o ceartă. Însă tot el zise că n-avea să-şi iasă din fire într-o seară ca asta, şi îşi rugă soţia să mai desfacă o sticlă de bere. Cele două fete din vecini pregătiseră câteva jocuri tradiţionale şi în curând spiritele se înveseliră iarăşi. Maria era încântată să-i vadă pe copii aşa de fericiţi, iar pe Joe şi soţia lui aşa de bine-dispuşi. Fetele din vecini puseră câteva farfurioare pe masă şi îi conduseră pe copiii legaţi la ochi, până aproape de ele. Unul se alese cu cartea de rugăciuni, iar ceilalţi trei cu apă; şi, când una dintre fetele din vecini nimeri inelul, doamna Donnelly o mustră cu degetul pe fata îmbujorată, spunându-i parcă: „Las’ că ştiu eu mai bine”. Insistară apoi să o lege şi pe Maria la ochi şi să o ducă la masă ca să vadă cu ce se alegea, iar în timp ce-o legau, Maria râdea fără încetare, până ce vârful nasului mai că-i atingea vârful bărbiei.
O conduseră la masă printre râsete şi glume, iar ea întinse mâna înainte, după cum i se spusese să facă. Bâjbâi încoace şi-ncolo cu mâna în aer şi apoi o coborî pe una dintre farfurioare. Atinse cu degetele ceva moale şi umed şi fu uimită că nimeni nu vorbea şi nu o dezlega la ochi. Preţ de câteva clipe, nimeni nu scoase o vorbă, după care ceilalţi se foiră, şuşotind. Cineva pomeni ceva despre grădină şi, în cele din urmă, doamna Donnelly o mustră aspru pe una dintre fetele din vecini şi îi spuse să arunce imediat ce era în farfurioară; cu aşa ceva nu era de joacă. Maria pricepu că dăduse greş şi că trebuia să o ia de la capăt, iar de data asta nimeri cartea cu rugăciuni.
Apoi, doamna Donnelly le cântă copiilor la pian „Dansul domnişoarei McCloud”, iar Joe o convinse pe Maria să bea un pahar de vin. Curând îi cuprinse iarăşi voia bună şi doamna Donnelly spuse că înainte să se sfârşească anul, Maria avea să intre la mănăstire, pentru că se alesese cu cartea de rugăciuni. Niciodată nu-l văzuse Maria pe Joe să fie aşa de atent cu ea ca în seara aceea, aşa de plăcut la vorbă şi la depănat amintiri. Le spuse că erau cu toţii foarte buni cu ea.
Într-un târziu, copiii obosiră şi li se făcu somn, iar Joe o întrebă pe Maria dacă nu voia să le cânte vreun cântecel înainte să plece, un cântec vechi. Doamna Donnelly insistă şi ea, „Da, Maria, te rugăm!”, aşa că Maria trebui să se ridice şi să se ducă lângă pian. Doamna Donnelly îi rugă pe copii să facă linişte şi să asculte cântecul Mariei. Apoi cântă preludiul şi îi spuse, „Acum, Maria!”, iar Maria, roşind peste poate, începu să cânte cu o voce subţire şi tremurătoare. Cânta „Visam că eram”, iar când ajunse la strofa a doua cântă iarăşi:
„Visam că-n palate de marmur’ eram,
Cu slugi şi vasali peste-o mie,
Şi celor mulţi din palat le eram
Vie nădejde şi mândrie.
Bogăţii aveam peste poate, mă făleam
Cu un nume ce de stirpe era,
Şi făr’ de preţ mi-era fericirea, visam
Că iubirea-ţi pururi dăinuia.”
Dar nimeni nu încercă să-i arate greşeala, iar când îşi sfârşi cântecul, Joe fu profund mişcat. Spuse că nimic nu se compară cu vremurile apuse, şi pentru el nu era muzică mai bună decât cea a bietului Balfe, de demult, indiferent ce ar fi zis alţii, iar ochii îi erau plini de lacrimi şi nu reuşea să găsească ce căuta, drept care, într-un final trebui să-şi întrebe soţia unde e tirbuşonul.
■ James Joyce, Lut
(din volumul Oameni din Dublin)
Traducere de Violeta Baroană
