Contemporanul » Românii de pretutindeni » Dana Oprica: O traducere colectivă

Dana Oprica: O traducere colectivă

● Petre Ispirescu, Cuentos populares rumanos/ Basme populare româneşti, Traducere coordonată de Dana Oprica, Madrid, Editura Ediciones Crusoe, 2013. Nuria Sánchez Madrid (Universidad Complutense de Madrid). Această publicaţie este rodul unui proiect de traducere colectivă a unei selecţii de poveşti cuprinse în preţioasa culegere pe care a realizat-⁠o folcloristul român Petre Ispirescu în secolul al-⁠XIX-⁠lea. Exerciţiul de traducere a fost realizat sub îndrumarea riguroasă a profesoarei Dana Oprica de la Institutul Cultural Român (ICR) din Madrid, iar la acesta au participat persoane care studiază limba şi literatura română, ceea ce ne face să lăudăm ideea încorporării acestui gen de activităţi în cadrul studiului obişnuit al unei limbi.

Ca experienţă de traducere şi de apropiere între culturi, este de apreciat efortul membrilor echipei care a pus la dispoziţia publicului spaniol, în cele mai bune condiţii lingvistice, trei poveşti reprezentative pentru contribuţia litera-turii populare româneşti la istoria literaturii universale. Nu este vorba de o lucrare care apare cu o vocaţie exhaustivă ci, din contră, oferă cu mare grijă acele poveşti care, pe de o parte, prezintăPetre-Ispirescu-Cuentos-populares-rumanos-Basme-populare-romanesti puternice influenţe ale folclorului româ-nesc şi, pe de altă parte, sunt cele mai potrivite pentru o comparaţie cu alte tradiţii literare europene. Astfel, publicaţia, care cuprinde şi un dicţionar de personaje, reuşeşte să apropie cititorul spaniol de tezaurul literar popular românesc, destul de puţin cunoscut de către noi, şi, în acelaşi timp, să contribuie la preţuirea figurii admirabile a lui Petre Ispirescu, susţinător principal al miturilor fundamentale ale societăţii româneşti şi al limbajului oral, dominante în transmiterea nucleului de simţire şi a lait-motivelor prezente în astfel de scrieri. Ispirescu a insistat în a identifica, culege şi sistematiza formele narative plecând de la cultura populară românească şi făcând apoi cunoscut din plin rezultatul investigaţiei sale. Efortul său divul-gativ este demn de toată preţuirea, cu atât mai mult cu cât, în acest fel, a contribuit la formarea unităţii spirituale a naţiunii, sarcină care era în consonanţă cu peripeţiile politice din Europa secolului al-⁠XIX-⁠lea. În fond, elaborarea acestei apreciabile arhive scrise de patrimoniu oral posedă clare conexiuni cu ideologia politică, istorică şi socială a epocii, cu alte cuvinte, cu ideea că doar amintirea şi conservarea imaginilor şi temelor formative ale unui popor oferă date de simţire perene şi fiabile pentru a-⁠şi conduce evoluţia. Personajele precum Greuceanu, Făt-Frumos şi Prâslea cel voinic definesc sufletul românesc, cu complexa sa legătură cu limitele vieţii şi ale morţii, ale libertăţii şi ale destinului şi, în plus, marchează canale de comunicare între neliniştile sufleteşti din toate timpurile. Ne vom opri succint asupra unor aspecte literare care se bucură de o excelentă şi proaspătă traducere oferită de această publicaţie.

După o primă lectură a celor trei poveşti traduse de către echipa de traducători care a lucrat într-⁠o manieră coezivă sub îndrumarea subsemnatei, răsare în mintea cititorului atent o idee şi anume invitaţia pe care o fac aceste scrieri de a fi supuse unui examen structuralist clasic făcut cunoscut de către specialistul rus Vladimir Propp în cartea sa Morfologia basmului (Madrid, Akal,1985). Într-⁠adevăr, fiecare din aceste poveşti furnizează abundente indicii de repetări sau variaţii de moduri şi funcţii în jurul cărora se structurează întreaga uneltire. În toate poveştile se regăseşte o evidentă luptă între bine (eroi, prinţese şi zâne) şi rău (zmei, Ghionoaia şi Scorpia) care îşi dispută puterea asupra fiinţelor şi asupra lumii în care locuiesc. În acest fel, poveştile ne prezintă personaje care sunt în căutarea unei direcţii şi a unui ghid, aşa cum sunt regii unor regate anonime – oricare ar fi ele –, a căror întâlnire cu personaje ca Greuceanu şi Prâslea le permite să-⁠şi reorganizeze regatele şi vieţile. Eroii poveştilor, poate cu excepţia lui Făt-⁠Frumos din a doua poveste, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, se dovedesc a fi autentici intermediari care readuc lumea care îi înconjoară la o ierarhie pierdută şi considerată ca model ideal. Lumea revine la esenţa ei mulţumită magistralei intervenţii a celor doi eroi. Există multe modele repetate de-⁠a lungul poveştilor. În două dintre ele – Greuceanu şi Prâslea cel voinic – predomină modelul furtului şi al restituirii, în timp ce în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se evidenţiază ideea căutării unei valori promise, dar dificil de obţinut. Poveştile bazate pe restituire – a soarelui şi a lunii furate de către zmei şi a merelor de aur sustrase tot de către zmei – adoptă forma unei călătorii orizontale şi, respectiv, a unei catábasis – sau călătorie verticală – care, în ambele cazuri, nu-⁠i transformă atât de mult pe eroii principali cât pe cei care îi înconjoară. Greuceanu se arată ca un erou tipic de poveste populară, cu aspecte aproape nietzscheene, dat fiind că este neînfricat, fără ruşine sau timiditate în faţa dificultăţilor pe care le prezintă întreprinderea pe care o are de parcurs. Arta metamoforzării învăţată în timpul convieţuirii sale cu Faurul Pământului, o specie de vrăjitor, îi permite eroului să eschiveze ameninţările provocate de către zmei şi să iasă neatins la final. De asemenea, strategia de luptă cu fiinţele monstruoase care reprezintă forţele răului în poveste este, de obicei, aceeaşi, comună cu aventurile lui Prâslea. Ca întotdeauna, aventurile lui Greuceanu eliberează şi ele o lume vrăjită şi subjugată de către zmei, care împiedică frumuseţea şi justiţia să se împrăştie pe toată suprafaţa pământului. Stirpea negativă a zmeilor este surprinsă în fiecare din metamorfozele ei – perele aurite, florile de locus amoenus – prin sagacitatea şi perspicacitatea eroului, care ştie să recunoască unde se găsesc binele şi răul în fiecare moment. În cele din urmă, masca forjată la foc lent de către fierar face să moară şi ultima zmeoaică ce îndrăzneşte să-⁠i dispute lui Greu-ceanu protagonismul în această aventură; acesta recuperează sabia pe care o furase diavolul după ce lovise o stânca enormă. În timpul acestei lupte între principii opuse, ne atrage atenţia modul cum energiile malefice se reciclează şi se trans-formă de către cele bune în instrumente utile, ca şi când nimic în univers n-⁠ar putea rămâne în afara ierarhiei între virtute şi viciu.

Prâslea cel voinic oferă o variantă a aventurilor lui Greuceanu, deoarece, aici, un tânăr, cel mai mic dintre cei trei fraţi şi fiul unui rege slab şi dubitativ, îşi oferă ajutorul tatălui său, capturând hoţii merelor de aur care se aflau în grădina regală, acţiune pe care o duce la capăt cu îndrăzneală şi succes. Povestea aminteşte de istoria lui ţarevici Ivan şi furtul merelor de aur de către pasărea de foc sau de clasica grădină a Hesperidelor, însă acum este vorba despre un neam de zmei care se fac responsabili de delict. Cu scopul de a îndeplini sarcina, Prâslea nu se teme în momentul în care e nevoit să se afunde în secretele unei temute prăpastii, simbol al necunoscutului incontrolabil, unde – aşa cum se întâmpla în povestea anterioară – eliberează din captivitate pe cele trei surori care proveneau din regatul său, le dă bestiilor ceea ce meritau şi suferă dureroasa trădare din partea fraţilor săi, invidioşi din cauza succesului lui. În sfârşit, disponibilitatea lui Prâslea pentru a face binele şi de a lega relaţii de prietenie cu alte fiinţe, chiar şi cu alte specii de animale, potenţată de prover-biala sa virtute, îl determină să câstige ajutorul unei puternice Ghionoaie care îi permite să se întoarcă la casa lui şi să repună lucrurile pe făgaşul lor normal. Astfel, Prâslea se căsătoreşte cu cea mai mică dintre prinţese, în acord cu statutul lui de frate mai mic şi decide să fie instanţa divina – în locul lui însuşi – cea care să le dea fraţilor lui ceea ce meritau. Totul se recompune deci în regatul din care eroul este originar: de la furt se trece la restituire şi de la trădare se trece la justiţie. Este de remarcat absenţa aspectelor creştine din poveştile pe care le comentăm. Prezenţa divinului este indiscu-tabilă, însă nu este vorba de o putere logică, cu care fiinţa umană comunică efectiv, ci de o putere numinoasă de la care se aşteaptă varii rezultate şi nu toate avantajoase pentru individ. Convie-ţuiesc în poveşti, fără nicio îndoială, elemente mitice şi păgâne cu cele efectiv medievale, ceea ce confirmă natura istorică stratificată a materia-lelor care o compun. Solidaritatea între funcţiile desfăşurate de către personaje şi acţiunile lor explică această combinaţie de elemente care dau origine unor etape diverse ale dezvoltării spiri-tului român.

Cea de-⁠a doua poveste posedă o privire mai taciturnă şi melancolică, în comparaţie cu celelalte. Prezintă istoria unui Făt-⁠Frumos a cărui obsesie a imortalităţii îl conduce către Palatul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte şi, la fel cum Euridice nu ascultă indicaţiile lui Orfeu, întâmplarea lui de a fi pătruns în Valea Plângerii îl împiedică pe prinţ ca posesia acestui lucru aşa de singular să poată să devină stabilă. Asistăm aici la evoluţia tragică a unui erou care nu cunoaşte modul cum trebuie obţinută fericirea, neascultând, din neatenţie, sfaturile pe care stăpânele palatului i le dau, experimentând, la sfârşit, precum un Oedip al tradiţiei orale româneşti, greutatea destinului care îi aşteaptă pe cei care nu sunt capabili de a înţelege că viaţa eternă este conectată cu renunţarea la o viaţă demnă de a fi trăită. Tonul omniprezent în poveste este cel al tragediei clasice, ceea ce presupune din nou un interesant amestec de genuri în interiorul naraţiunii, îmbogăţind-⁠o. Cu toate astea, combinaţia literară este efectiv cea care explică identificarea pe care cititorul o experimentează cu orbirea şi nerozia personajului principal, un antierou în toată regula. Cine nu a dorit vreodată imposibilul măcar o dată în viaţa sa? Această lipsă de abilităţi practice, de prudenţă în dirijarea propriei vieţi, îl apropie pe Făt-⁠Frumos de fiecare dintre noi, făcându-⁠l mult mai uman decât robuştii, dar mult mai puţin emotivii Greuceanu şi Prâslea. Aceasta este virtualitatea pe care o scoate în evidenţă această poveste în comparaţie cu celelalte, şi anume, capacitatea sa de a emoţiona pe cel care o citeşte şi nu doar de a reflecta ideologia populară expresivă a temerilor şi dorinţelor unui popor. Melancolia, dorinţele şi erorile fiinţei umane îşi dau întâlnire în acest trist episod intermediar, atât de îngrijit tradus în limba spaniolă, ca şi restul poveştilor.

În sfârşit, ne-⁠ar face plăcere să încheiem aceste comentarii cu câteva observaţii în legătură cu limbajul folosit în poveştile selecţionate, care străluceşte prin familiaritatea sa şi, aşa cum înşişi traducătorii subliniază – o semnalam şi noi mai înainte – prin dependenţa sa de registrul oral. Nu degeaba ne aflăm în faţa unor piese care dau întâietate comunicării mai directe, cu scopul de a sugera sentimente şi, mai ales, cu scopul de a transmite o ideologie cu o anumită determinare. Intriga se bazează pe distincţii simple şi elemen-tare (bine/rău; normal/anormal; erou/ ticălos), dar cu structura sa inflexibilă pretinde să configureze sufletul ascultătorului şi al cititorului, dotându-⁠i cu o întreagă arhivă de întâmplări legendare la care pot apela atunci când judecata practică o necesită. Nu există abstracţiuni în aceste poveşti, ci o concreteţe estetică şi practică, căci nu este teoria, ci raţiunea, facultatea care delimitează nivelul discursiv în care se mişcă autorul său comunitar, cu alte cuvinte, bunul simţ comun al poporului. Îmi rămâne doar sarcina de a felicita traducătorii pentru efortul de a fi ales acele expresii în spaniolă care se ajustează cel mai bine sensului, în vederea transmiterii efective a originalului românesc, apropiind un pic mai mult ambele culturi, un efort ce este susţinut printre noi şi încurajat de instituţii atât de prestigioase ca Institutul Cultural Român. Fie ca această fericită iniţiativă să aibă parte de recidive cât mai repede. r

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest