Contemporanul » Polemice » Gabriel Andreescu: Etica, politica memoriei şi „legea anti-legionară”

Gabriel Andreescu: Etica, politica memoriei şi „legea anti-legionară”

Alexandru Florian, persoana care conduce politica Institutului „Elie Wiesel” a promovat în regimul anterior ideile lui Lenin, a alimentat cultul lui Nicolae Ceauşescu şi a fost un activ susţinător al ideologiei comuniste, al PCR şi al regimului condus de acesta. În întunecaţii ani 1980, directorul Alexandru Florian făcea propagandă „înţeleptelor” teze ale lui Nicolae Ceauşescu, citate sistematic în publicaţiile sale

Etica şi politica memoriei

Etica şi politica memoriei au fost elaborate luând ca principal reper crimele nazismului. În ciuda varietăţii istorice şi geografice a referinţelor (incluzând România lui Ceauşescu), volumul clasic al lui Avishai Margalit, The ethics of memory (2) reflectă trauma Holocaustului. Contextul normativ al politicilorrev-drepturile-omului-nr-04-2016 memoriei are şi el un reper, adoptarea Convenţiei internaţionale de prevenire şi pedepsire a crimei de genocid care, la 9 decembrie 1948, a introdus „genocidul” ca şi „crimă a crimelor” în raport cu care Organizaţia Naţiunilor Unite are îndatoriri speciale de disuasiune.

Dreptul internaţional al crimei genocidare statuează gravitatea extremă a distrugerii (parţiale sau totale) a unei categorii de populaţie. Înainte de Holocaust au mai existat acte având ca scop anihilarea unor grupuri: etnice, precum armenii din Turcia, sau clase şi opozanţi politici în URSS, unde intenţia de eliminare a duşmanilor ideologici fusese nu doar clar exprimată, ci şi aplicată odată cu revoluţia bolşevică. Raportându-⁠se la această istorie, proiectul Convenţiei privitoare la crima de genocid vizase protejarea atât a comunităţilor etnoculturale, cât şi a celor politice. Totuşi, datorită presiunii URSS şi a aliaţilor, Convenţia şi-⁠a restrâns garanţiile la grupurile etnice, rasiale, naţionale şi religioase. Ca urmare, dreptul internaţional a introdus o asimetrie, fundal al unei filosofii privind realităţile şi valorile în tratarea trecutului criminal. Opţiunea din 1948 a fost convergentă cu dezvoltarea teoriei unicităţii Holocaustului, nu doar o teorie asupra interpretării de ordin etic a istoriei, ci o cvasinormă în care s-⁠a investit substanţial.

La începutul studiilor despre Holocaust, „unicitatea” a fost susţinută cu argumentul că niciciodată nu au fost ucişi, premeditat, atât de mulţi oameni. Inventarierea crimelor de care s-⁠au făcut responsabile regimurile fac acest considerent caduc. S-⁠au adăugat drept argumente caracterul incomprehensibil al fenomenului, universalitatea intenţiei genocidare, ponderea elementului identitar în raport cu alţi factori, imposibilitatea de a te salva în faţa unei apartenenţe etno-⁠rasiale, rolul unic al ideologiei care susţine ideile abstracte printr-⁠o crimă absolută, caracterul implacabil al proiectului istoric sau metoda şi condiţiile exterminării.

Consideraţiile amintite dau elementului identitar o relevanţă dominantă. Există fenomene de reverberaţie ale acestei abordări, printre care justificarea colaboraţionismului pe considerente etnice. Într-⁠o prefaţă scrisă pentru un volum de documente privind evreii, Liviu Rotman consideră „exagerate şi răuvoitoare unele comentarii prezentate la Europa Liberă”, întrucât îl apreciau pe Moses Rosen drept agent al puterii (3). Contra-⁠ar­gumentul lui Rotman este că rabinul ar fi făcut „totul pentru a menţine viaţa evreiască în România […] în paralel cu sprijinirea regimului comunist şi cu introducerea unui stil dictatorial în forurile comunitare evreieşti”.

Un alt fenomen de reverberaţie este condamnarea pe criteriu etnic a naţiunilor ori comunităţilor locale implicate în Holocaust. Ion Holander face din identitatea naţională ori locală a opresorilor o explicaţie cauzală: „Era o parte a populaţiei vieneze care i-⁠a pus, apoi, pe evrei să spele caldarâmul cu periuţele de dinţi, deşi nimeni nu le-⁠a cerut. Aşa ceva nu s-⁠a întâmplat niciunde. […] Dar ura aceasta e ceva specific austriac, sau, mai exact, vienez. Aşa ceva nu s-⁠ar fi putut întâmpla la Innsbruck, de pildă”(4).

Raportul final elaborat de Comisia „Elie Wiesel” evaluează Holocaustul din Transnistria drept crescând direct din antisemitism, însoţitor constant de-⁠a lungul istoriei româneşti şi chiar o adevărată identitate naţională antisemită, expresie a rădăcinilor româneşti profunde:

Antisemitismul PNC-⁠ului şi a Gărzii de Fier, regimul genocidal […] se bazează clar pe fundaţiile unui secol de antisemitism propovăduit la cele mai înalte nivele ale vieţii politice şi intelectuale româneşti. Separarea, exproprierea, deportarea şi uciderea evreilor nu erau teme noi în anii 1930 şi 1940. Holocaustul a avut rădăcini româneşti profunde [subl.n.] şi el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei României (5).

Intrinsecă asumării identitare a unicităţii Holocaustului este tratarea comparaţiilor cu alte tragedii colective nu ca eventuală expresie a unei erori intelectuale, ci ca dovadă implicită sau explicită de antisemitism care merită întâmpinată cu indignare. Relevantă a fost ostilitatea cu care a fost întâmpinat volumul coordonat de Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului care face printre altele această comparaţie: „Înfometarea deliberată a unui copil de kulak ucrainian ca rezultat al foametei cauzată de regimul lui Stalin este egală cu înfometarea unui copil de evreu din ghetoul din Varşovia ca rezultat al foametei determinată de regimul nazist”. În Le Monde, Annette Wieviorka denunţa faptul că Stéphane Courtois propune pur şi simplu să substituim în memoria populară crimele naziste prin crimele comuniste.

Numărul unor astfel de tratări severe a comparaţiei crime naziste-⁠crime comuniste este considerabil. Amintim două luări de poziţie „natale”. Insistând că nu vrea să facă nici o paralelă între anii nazismului şi cei ai comunismului, fostul director al Operei din Viena, Ioan Holander asumă: „Mi se pare suspectă orice persoană care face o paralelă în acest sens (6). În mai multe scrieri ale sale, Leon Volovici califică tranşant pe cei care fac o paralelă între Holocaust şi Gulag drept «antisemiţi»”(7).

Teoria incomparabilităţii are de avut în vedere specificul acţiunilor genocidare în fiecare ţară. Holocaustul este un fenomen integral, cu o dimensiune internaţională, dar are şi o dimensiune naţională. Dacă centrală este preocuparea pentru victime, atunci „Cinstirea memoriei celor 75.000 de evrei deportaţi din Franţa nu trebuie deci să facă să uităm zecile de mii de sacrificaţi, printre care […] 90.000 de soldaţi şi ofiţeri dispăruţi în timpul campaniei din mai-⁠iunie 1940, 60.000 de victime civile ale bombardamentelor germane sau ale trupelor aliate, 29.000 de împuşcaţi (ostatici sau făcând parte din Rezistenţă), 50.000 de deportaţi politici, 47.000 de persoane din Alsacia şi Lorena înrolate cu forţa şi dispărute pe frontul de Est, 58.000 de victime ucise din rândurile armatei care au eliberat teritoriul naţional”(8).

Holocaustul transnistrean impresionează prin proporţiile lui: peste 250.000 de victime. Pot fi regăsite toate „formele de manifestare naziste, exceptând lagarele de exterminare şi camerele de gazare. Mai mult, majoritatea documentelor arată că autorităţile româneşti au transformat o întreagă zonă de la est de Nistru, aflată în administraţia lor, într-⁠un imens lagăr de concentrare, destinat exterminarii evreilor”(9). Totuşi, refuzul deportării evreilor din Regat şi chiar permiterea unor refugiaţi evrei să tranziteze România distinge Holocautul din teritoriile aflate sub jurisdicţie română şi „modelul nazist”. Acest element ridică întrebarea cum se mai aplică criteriile teoriei „unicităţii Holocaustului” din teritoriile româneşti la comparaţia cu tragedia comunistă ce a urmat anilor 1945.

Suntem în faţa unei abordări etnice a eticii memoriei care are consecinţe asupra politicilor memoriei, cu consecinţe directe asupra abordării negaţionismului, în particular prin norme tip OUG nr. 31/2002 şi Legea nr. 217/2015. Căci dacă Holocaustul „nu este unic” în dimensiunea de Rău care trebuie condamnat peste timpuri, atunci sancţionarea negării Holocaustului, dar nu şi a altor tragedii colective precum democidul comunist este contradictorie şi injustă.

O etică umanistă a memoriei

Contestarea unicităţii Holocaustului ori refuzul comparării crimelor comuniste cu cele naziste nu înseamnă prin ele însele „etnicizare a eticii şi politicii memoriei”. Devin însă o deteriorare a eticii memoriei atunci când resorturile de adâncime ale contestaţiei sunt motivate naţionalist, etnic, rasial, religios. De altfel, se poate vorbi şi despre o „ideologizare a eticii memoriei”. Ar fi cazul respingerii vehemente a Rezoluţiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de condamnare a totalitarismului de tip comunist (2006) de către partidele comuniste şi comuniştii fervenţi. Vehemenţa lui Mikis Teodorakis, artist dar şi militant al Partidului Comunist din Grecia răspunde unei sensibilităţi ideologice, nu pro-⁠se­mite: „Consiliul Europei a decis să schimbe Istoria. Să o distorsioneze echivalând victimele cu agresorii, eroii cu criminalii, eliberatorii cu cuceritorii şi comuniştii cu naziştii. […] Nu am decât un cuvânt să adresez acestor «domni»: RUŞINE!”(10).

Etnicizării şi ideologizării eticii şi politicii memoriei i se opune o etică şi politică umanistă a memoriei. Atributul „umanist” înseamnă în acest context recunoaşterea dreptului la demnitate umană a oricărei fiinţe, care înseamnă şi empatia pentru suferinţa ei, reverenţa făcută condiţiei ei de victimă, când există o astfel de situaţie, dreptul ei la reparaţie efectivă sau simbolică. A te afla în „tabăra rea” sau în „tabăra bună” a istoriei nu anulează statutul de fiinţă umană. […]

Onorabilitatea şi legitimitatea etică în construcţia unei etici a memoriei

Orice construcţie de natura eticii memoriei ridică o problemă de legitimitate. Sensibilitatea opiniei publice faţă de relaţia discursului etic cu ţinuta autorului este confirmată de aducerea în discuţie a faptului că legea a fost susţinută vehement de oameni precum deputatul PSD Ciprian Nica, unul dintre vicepreşedinţii Comisiei Juridice a Camerei, fost informator al Securităţii10. Colaborarea acestuia cu Securitatea fusese confirmată cu puţin timp înainte de adoptarea Legii nr. 217/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (11). Exemplele CNSAS privitoare la notele sale, compromiţătoare, stabileau un „profil moral” aflat în contradicţie cu statutul de persoană care dă lecţii altora. Demnitari cu o asemenea istorie cad şi sub prezumţia că deciziile lor sunt menite să legitimeze propria lor condiţie, de oameni care au servit instituţii, precum Securitatea, motivând activitatea represivă a acestora, între altele, împotriva legionarilor.

Actorii cheie ai iniţierii şi promovării Legii nr. 217/2015 sunt cercetători şi militanţi agajaţi în lupta împotriva antisemitismului, implicaţi în activităţile Institutului „Elie Wiesel”. La întrevederea desfăşurată la Palatul Cotroceni, pe 27 mai 2015, dintre directorul general al Institutului „Elie Wiesel”, delegaţia Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington şi Preşedintele Klaus Iohannis, s-⁠a făcut referire la „rolul luptei împotriva antisemitismului şi xenofobiei, printr-⁠o serie de măsuri legislative şi prin supravegherea permanentă a situaţiilor în care se încearcă reabilitarea persoanelor care au susţinut regimul legionar şi atrocităţile comise împotriva populaţiei evreieşti”. Trimiterea la proiectul care urma să fie adoptat de Parlament şi apoi ratificat de Preşedintele României este evidentă.

Iniţierea de proiecte, mobilizarea oamenilor şi instituţiilor în promovarea prin lege a unor programe ţine de natura vieţii politice, cu atât mai de aşteptat când mizele sunt valori şi reguli de natură civică şi etică, dar nepopulare. În plus, prin Hotărârea nr. 1066/2014 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 902/2005 privind înfiinţarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, instituţiei i-⁠a fost acordată posibilitatea de a iniţia proiecte de acte normative legate de domeniul propriu de activitate, prin Secretariatul General al Guvernului, sau de a le aviza (art. 2, k).

De ce Institutul „Elie Wiesel” nu a exercitat această competenţă, propunând el, prin intermediul Secretariatului General al Guvernului, proiectul Legii nr. 217/2015? Consiliul ştiinţific al instituţiei a încercat să nege evidenţa implicării Institutului, dar declaraţia este contrazisă de celelalte informaţii avute la dispoziţie şi de altfel, nu oferă niciun argument contrariu. Un motiv este sugerat de opinia Guvernului, care a dorit amendarea substanţială a textului iniţial. Membrii Institutului „Elie Wiesel” par să fi insistat asupra prevederilor dorite, iar preluarea acestora de un număr de parlamentari a fost o soluţie simplă.

O persoană cheie al politicilor Institutului „Elie Wiesel” este Radu Ioanid. Încă de la începutul anilor 1990, Radu Ioanid a intoxicat lumea academică internaţională punând eticheta de antisemit pe adversarii regimului anti-⁠democratic de la Bucureşti. Va continua să discrediteze disidenţa din anii 1970-⁠1980 prin texte care distorsionau faptele. Manipularea de către el a opiniei publice prin prezentarea disidentului Mihai Botez drept colaborator al Securităţii afectează credibilitatea Consiliului ştiinţific al Institutului

Marea problema de legitimitate constă în cine sunt reperele şi actorii Institutului „Elie Wiesel”. Colegiul de onoare al Institutului include personalităţi precum Sorin Iulian, Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Sorin Iulian a fost ofiţer de securitate, a ieşit la pensie cu gradul de colonel (12). Timp de decenii a fost secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti şi, o perioadă, preşedintele ei (13).

Poziţia ocupată de Ion Iliescu în fruntea Partidului Comunist şi gravele lui responsabilităţi după 1990 pentru incitările etnice şi mineriade sunt prea binecunoscute pentru a aduce aici detalii. Fostul preşedinte Traian Băsescu a ocupat de asemenea funcţii speciale în vechiul regim, precum poziţia de reprezentant al Navrom la Anvers. Prezenţa a doi membri ai sistemului represiv al regimului comunist în Colegiul de onoare al Institutului „Elie Wiesel”, includerea unui al treilea om politic, puţin credibil, nu sunt compatibile cu standardele de onorabilitate şi legitimitate pe care le presupune etica memoriei. Este o surpriză faptul că statutul lor în cadrul institutului nu a fost considerat de către opinia publlică românească drept un afront.

O persoană cheie a politicilor Institutului „Elie Wiesel” este Radu Ioanid. Încă de la începutul anilor 1990, Radu Ioanid a intoxicat lumea academică internaţională punând eticheta de antisemit pe adversarii regimului anti-⁠democratic de la Bucureşti (14). Va continua să discrediteze disidenţa din anii 1970-⁠1980 prin texte care distorsionau faptele. Manipularea de către el a opiniei publice prin prezentarea disidentului Mihai Botez drept colaborator al Securităţii afectează credibilitatea Consiliului ştiinţific al Institutului (15).

În sfârşit, Alexandru Florian, persoana care conduce politica Institutului „Elie Wiesel” a promovat în regimul anterior ideile lui Lenin (16), a alimentat cultul lui Nicolae Ceauşescu şi a fost un activ susţinător al ideologiei comuniste, al PCR şi al regimului condus de acesta. În întunecaţii ani 1980, directorul Alexandru Florian făcea propagandă „înţeleptelor” teze ale lui Nicolae Ceauşescu, citate sistematic în publicaţiile sale (17). Găsim în scrierile acestuia toate poncifele regimului, tratate ca îndreptar de gândire şi acţiune, exprimate în frazeologia binecunoscută a activiştilor, gen: „Programul Partidului Comunist Român, plecând de la principalele procese care caracterizează ţara noastră, indică modalităţile de accelerare şi dirijare a acestor procese, stabileşte relaţiile de determinare între subsisteme care să permită dinamica accelerată, lipsită de contradicţii conflictuale, a societăţii noastre în vederea realizării scopului propus”(18); „documentele partidului nostru” subliniază necesitatea elaborării „unui program amplu de activitate teoretică, ideologică, de analiză, în spiritul concepţiei materialist-dialectice, a tuturor fenomenelor interne şi internaţionale, pentru a putea trage toate concluziile corespunzătoare pentru activitatea viitoare”(19).

Una din principalele teze ale celor două cărţi pe care Alexandru Florian le-⁠a publicat înainte de anul 1989 este superioritatea societăţii în care trăiam asupra democraţiilor. În timp ce „Unitatea structurală a capitalismului este limitată de caracterul antagonic al contradicţiilor a căror dinamică duce, în cele din urmă, la ruperea unităţii, desfiinţarea sistemului…”(20), în socialism „integrarea politică se manifestă prin unitatea de acţiune a claselor şi grupurilor sociale. Unitatea este caracterizată de rolul conducător al clasei muncitoare aflată sub conducerea partidului comunist”(21). În capitalism, „Omul devine din agent economic alienat, cu posibilităţi sociale de exprimare limitate, o forţă activă, conştientă a vieţii economice, social-⁠politice şi culturale”(22). Noi avem de urmat programul P.C.R. care arată superioritatea democraţiei socialiste şi „numai pe această cale se creează condiţii pentru ca oamenii muncii să poată beneficia cu adevărat de roadele muncii lor, de cuceririle progresului şi civilizaţiei şi totodată să se poată manifesta liber în sfera vieţii sociale, să-⁠şi valorifice energia şi forţa creatoare în interesul lor şi al societăţii, să se bucure de libertăţi şi drepturi garantate material. Democraţia socialistă asigură în fapt posibilităţile poporului de a participa la conducerea societăţii, de a-⁠şi hotărî în mod suveran destinele, de a-⁠şi fauri viitorul aşa cum doreşte”(23).

Regăsim la un moment dat, punctată, şi tema fascismului, subiect de interes major astăzi al directorului Institutului „Elie Wiesel”. Iată însă termenii: „Partidul Comunist Român a fost singura forţă politică în stare să ofere o alternativă democratică, socială şi politică regimului de dictatură antonesciană. Clasa muncitoare, organizată şi condusă de partidul comunist, a militat neobosit împotriva dictaturii fasciste şi pentru desprinderea României de Axă…”(24).

Fragment,
Noua revistă de Drepturile omului,
nr. 4/ 2015

Note:

1. Avishai Margalit, The ethics of memory, Harvard University Press, London, 2002.
2. Vezi referirea la doc. 219, Liviu Rotman, „Evreii în România – final de istorie”, în Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga, Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Evreii în România 1919-⁠1956, Editura CRDE, Cluj, 2003.
3. Ion Holander, „Patria mea e Timişoara”, Interviu realizat de Adriana Babeţi, Orizont, 16 decembrie 2002.
4. Raportul final, p. 42.
5. Ioan Holander, „Patria mea e Timişoara”, Interviu realizat de Adriana Babeţi, Orizont, 16 decembrie 2002.
6. Leon Volovici, “Antisemitism in Post-⁠Communist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?”, The Hebrew University (Jerusalem), The Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism), “ACTA”, 1994, no. 5.
7. Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 303. Iată şi observaţia lui Pierre Nora (p. 302) reprodusă în volum: „Dacă politica antisemită este o dimensiune a regimului de la Vichy, ea nu este singura şi, cu siguranţă, nu principala dimensiune a acestuia”.
8. Andrei Siperco, „Holocaustul evreilor din Romania: experimentul Transnistria”, Observator Cultural, nr. 463, 26 februarie 2009.
9. Declaraţie dată la Atena, la 22 decembrie 2005.

10. Emisiunea „Audienţă generală” din 13 august 2015.
11. Hotărîrea a fost luată la 11 aprilie 2014.
12. Era maior când l-⁠a forţat pe Ştefan Aug, Doinaş să semneze un angajament (Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2015).
13. Despre longevitatea lui Sorin Iulian în fruntea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, vezi Teşu Solomovici, „Scandal cu securişti în comunitatea evreiască din România”, 6 iunie 2005.
14. Gabriel Andreescu, „Roşu, negru”, Revista 22, nr. 37, 1999.
15. Vezi capitolul „Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii” în Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Polirom, Iaşi, 2013, pp. 209-⁠233.
16. Una din referinţele la Lenin: „Evidenţiind sensul pe care îl acordă faptului că valorile conştiinţei politice sunt «aduse din afară» Lenin subliniază mai departe: «conştiinţa politică nu poate fi adusă muncitorului decît din afară, adică din afara luptei economice, din afara sferei relaţiilor dintre muncitori şi patroni”» […] Este vorba de o activitate specializată, în sfera praxisului social şi istoric, prin care valorile, ideile şi normele care structurează conştiinţa revoluţionară a clasei muncitoare sunt însuşite de diferitele categorii proletare” (Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială, Editura Politică, 1987, p. 131).
17. Unul dintre multele citate: „În acest sens, secretarul general al partidului sublinia la Congresul al XIII-⁠lea al P.C.R. că, «în întreaga activitate ideologică, în învăţământul de partid. este necesar să se asigure studierea filosofiei marxist-⁠leniniste, a lucrărilor de bază ale lui Marx, Engels şi Lenin, precum şi alte lucrări teoretice contemporane»” (Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, p. 10).
18. Alexandru R. Florian, Procesul integrării sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 15-⁠16.
19. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, pp. 66-⁠ 67
20. Alexandru Florian, Procesul integrării sociale…, p. 36.
21. Alexandru Florian, Procesul integrării sociale…, p. 41.
22. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, p. 125.
23. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, pp. 41-⁠42
24. Alexandru R. Florian, Cunoaştere şi acţiune socială…, p. 145.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Gabriel Andreescu

Gabriel Andreescu s-a nascut in data de 8 aprilie 1952 la Buzau. Este conferentiar la Facultatea de Stiinte Politice a Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative. A militat pentru respectarea drepturilor omului inca din perioada comunista, fiind unul dintre [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest