Contemporanul » Noutăți editoriale » Contele de Saint Germain: De ce deranjează Nicolae Breban?

Contele de Saint Germain: De ce deranjează Nicolae Breban?

La această întrebare există un răspuns politic și unul artistic. Răspunsul politic este: pentru că nu face parte din gașcă. Răspunsul artistic este: pentru că nu are egal, ca romancier român în viață, printre „gloriile” găștii.

Orice observator documentat și onest al fenomenului politico – literar apărut după decembrie 1989 în România, fenomen inflamat la paroxism în pestilențialul deceniu băsist, nu se poate să nu fi sesizat ca pe o dominantă deloc artistică luptă acerbă pentru influență și supremație în rândul scriitorilor. O luptă dusă de unii reprezentannicolae-breban-poza-atentieți ai acestora cu o încrâncenare și mijloace dintre cele mai subversive, proprii mai degrabă clanurilor stăpânite de morbul căpătuielii decât unei bresle elitiste.

Cu un oportunism nu îndeajuns valorificat sub regimul Ceaușescu, cu iscusința cameleonică de a se înfățișa mai repede și mai bine decât alții drept persoanele potrivite înnoirii, o mică famiglie cu bună ureche muzicală a știut să-și acordeze prima instrumentele la corul popular iscat de tumultul revoluției din 1989. Un membru a ajuns Ministrul Culturii, apoi Ministru de Externe, apoi Consilier Prezidențial, celălalt a scris un patetic Apel către Lichele. După care totul s-a aliniat cuminte sub comanda ori sub influența lor, la nivelul la care trebuia, ca-n vasele comunicante: fosta Editură Tehnică, CNSAS, ICR, Colegiul Noua Românie, Dilema Veche. Un arsenal de îngenunchiat chiar și marea literatură sud – americană, nu doar pe micii veleitari autohtoni, când vine vorba de număr de titluri și evenimente conexe plătite de la buget sau prin stipendii oculte. Toate materiile prime, delicatesele și ingredientele pentru o masă bogată, pe măsura rafinaților aspiranți la „marea crăpelniță”, erau astfel asigurate. Cu o singură condiție: solidaritate internă fără fisură.

În aceste condiții gașca de profitori s-a constituit la minut. Printre grăbiții la bucate s-au înființat, cu ifose de ghiftuiți blazați, atât condeie de lux ca Mircea Cărtărescu și Horia Roman Patapievici cât și impostori gălăgioși ca Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș.

Mașinăria pusă la punct pentru breasla scriitorilor reconstituia în mic societatea feudală: jupâni și rumâni. Jupânii, cei puțini, „ aleși” și „de-o credință”, aveau editura lor (Humanitas), ziarele lor (Dilema Veche, Revista „22”, Evenimentul Zilei), care îi tipăreau în ediții și cu onorarii mai ceva decât au fost vreodată onorați „principii de la Junimea”; în plus aveau și pușculița numită ICR care le asigura traduceri și promovări internaționale pe sprânceană. Rumânii, cei mulți și fără naș în suflet, erau condamnați la rigorile crizei și ale nemiloasei economii de piață.

Dar valoarea literară nu joacă niciun rol? Ba da! Însă doar atunci când convine. Domnii Pleșu și Liiceanu îi ironizează pe toți criticii care nu au o operă comparabilă cu a lor descalificându-i, prin însăși această lipsă, de la dreptul de a avea dreptate și chiar de a primi un răspuns. În schimb, atunci când criticile le vin din partea unor „incontestabili” precum Herta Muller sau Adam Michnik, criteriul valorii și al notorietății nu le mai este favorabil și atunci îl ignoră cu seninătate și cu argumente non-valorice. Pur și simplu se declară neînțeleși și victime.

În acest punct se reface joncțiunea cu titlul.

Nicolae Breban este un romancier uriaș. Pe lângă care Mircea Cărtărescu întruchipează aspirantul încă în faza de căutare a propriei identități, cu cartilagiile stilistice abia începând să se osifice.

În 1968, când a apărut romanul „Animale bolnave”, eram în anul I de facultate. Dormeam cu cartea asta sub pernă pentru că uneori, noaptea, simțeam nevoia să recitesc anumite pasaje ce-mi dădeau insomnii. Impactul, mai ales asupra tinerei generații, a fost unul alarmant pentru zbirii epocii. Ediția a doua a romanului a fost publicată la mai puțin de un an de zile după prima. La doar 34 de ani Nicolae Breban avea să se instaleze pentru decenii, alături de prietenul său Nichita Stănescu, pe locurile de onoare din sufletele generației lor de cititori.

Au urmat cărți geniale. Îngerul de Gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la Zid sunt tot atâtea repere într-o lume stranie, care nu are nimic de-a face cu românismul (în depreciatul său sens din comunism) dar care, totuși, sunt atât de artistic pornite dinspre specificul nostru național spre universal.

Revin la comparația cu Mircea Cărtărescu. Pe care „gașca” l-a transformat în eternul și unicul candidat al nației la Nobelul pentru literatură. Orice unitate de luptă are nevoie de un stindard. Ei, comandamentul găștii, care luptau să controleze industria literară românească, l-au ales să fluture, pentru victoria lor, pe acest scriitor inițial tânăr, mai apoi îmbătrânit în tinerețe de atâta așteptare și așteptări. Promițător, nimic de zis, dar mereu împiedicat să confirme de elogii premature.

Cum să nu-i deranjeze că în afara angreajelor lor atât de bine gresate cu propagandă, suport politic și orgoliu elitist apare un nume, Nicolae Breban, care-i surclasează la operă și care, dezastru, este numit onorific în fruntea unei instituții pe care, până de curând, au jupânit-o ei?

Neavând cum să-l întreacă la operă (chiar de i-ar fi adăugat lui Cărtărescu pleși și liiceni) s-au gândit să-i aplice tehnici de demolare securistică deprinse de la marele lor model de luptător anticomunist, Traian Băsescu. Și-au mobilizat toți lătrăii din presă să-l atace pe Nicolae Breban la trecutul lui de „turnător”. S-au dezgropat niște acuzații formulate de „prietenii” din „gașcă”, pe vremea când aceștia făceau parte din CNSAS, conform cărora ar fi fost turnător al Securității.

Ieri, în România Liberă, doamna Sabina Fati, o binecunoscută cutie de rezonanță a unor instituții ventriloce, semnează un articol intitulat „De ce avem nevoie de turnătorul Breban?”. Tot articolul este un pretext pentru a mai publica o dată un fragment de stenogramă care pare a-l incrimina pe incomodul scriitor.

Un lucru dă de gândit: din moment ce respectiva stenogramă a stat și pe masa judecătorilor de la ÎCCJ, care au decis irevocabil (pe data de 18 iunie 2014, deci sub regimul Băsescu) că „scriitorul Nicolae Breban nu a fost colaborator al Securităţii”, cui să dăm crezare? Doamnei (gradu’) Fati, cu fragmentele ei incomplete și scoase din context sau instanței supreme (care numai de antibăsism nu ar putea fi suspectată la momentul la care a pronunțat decizia)?

De-asta spun: Nicolae Breban deranjează grav. Iar eu, când se fac gesturi publice importante, sunt foarte atent să văd pe cine deranjează. Dacă a deranjat gașca, atunci e bine.

Sursa: http://www.conteledesaintgermain.ro/de-ce-deranjeaza-nicolae-breban/12-05-2015

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest