Contemporanul » Lecturi » Oana Băluică: Vestul şi Estul, frica şi restul

Oana Băluică: Vestul şi Estul, frica şi restul

De când Nietzsche a afirmat tranşant că „Dumnezeu e mort“, o nouă frică a pus monopol asupra societăţii umane; dintr-⁠o dată, lipsa unei zeităţi care să confere legitimitate şi recompense acţiunilor noastre, care să instituie un sens, chiar dacă ulterior lumii, a determinat apariţia unei angoase existenţiale de proporţii.

„«Sunteţi o civilizaţie pierdută!» i-⁠a strigat triumfător antropologul căpeteniei indiene. «Nu ne deranjează să fim pierduţi», a răspuns căpetenia. «Să fim găsiţi e ceea ce ne sperie»“. Cu acest motto se deschide un fascinant capitol din volumul lui David S. Landes (Avuţia şi sărăcia naţiunilor. avutia-si-saracia-natiunilor-de-ce-unele-tari-sunt-atat-de-bogate-iar-altele-atat-de-sarace_copDe ce unele ţări sunt atât de bogate, iar altele atât de sărace), cu privire la descoperirea Americii. În traducere, în 1492 oamenii se temeau de invazie, intruziune, imperialism şi expansiune, pentru că acestea aduceau, implicit, distrugerea civilizaţiilor aborigene, prădarea lor, prăbuşirea unei lumi cu propriul ei ritm şi proprii-⁠le credinţe. Am putea presupune că, în câteva sute de ani, datorită dezvoltării fulminante a civilizaţiei, economiilor, tehnicii, ştiinţei, aceste anxietăţi şi frici au dispărut din imaginarul colectiv, eradicate fiind de către emancipare şi înlocuite cu altele, caracteristice secolului XXI. Într-⁠adevăr, lucrurile prezintă şi această faţetă.

Dar oare stau ele chiar atât de diferit faţă de anii 1500? Şi dacă da, cât de diferit? Volumul coordonat de Cătălin Ghiţă şi Robert Beshara îşi propune să răspundă acestor întrebări complicate, spinoase, prin câteva analize minuţioase ale sentimentelor de frică şi anxietate care ne domină zilnic universul mundan, dar şi imaginar: pentru că, pe cât este de adevărat că există pericole reale, anxietăţi şi griji colective perfect legitimate, tot atât de adevărat este că, în subtilitatea şi complexitatea conştiinţei sale, fiinţa umană îşi fabrică şi altele, care sunt, aşadar, construite, imaginate, impregnate de un caracter ireal, iluzoriu şi propagate, exploatate de tehnicile care trebuiau să ne aducă, în mod ironic, tocmai eliberarea de către acestea.

În capitolul introductiv al volumului, cei doi coordonatori menţionează şi premisele acestei cercetări, specificând că, dacă ele au conotaţii foarte distincte în funcţie de contextul istoric, discurs, teorii şi cultură, nu ar trebui abordate strict din punct de vedere psihologic, acest lucru aducându-⁠le în faţa unei perspective reducţioniste care „does not honour the primacy, subtlety, and complexity of human experience”. Cu alte cuvinte, volumul ne propune interpretări culturale, literare, politice, psihologice etc., pentru că numai în virtutea acestui câmp teoretic integrator putem afla, cu adevărat, câte ceva despre frică şi anxietate. Mai mult decât atât, abordările culturale sunt necesare tocmai pentru că, aşa cum observăm deja, nu mai vorbim despre evenimente strict regionale, cu aplicabilitate limitată, ci, într-⁠un context socio-⁠cultural ca al nostru, experienţele se cosmopolizează (şi se cosmopoliti­-
zează!), transcend localul şi antrenează experienţe de viaţă universale, dar şi discursuri impregnate de anxietăţi colective. Ele nu se mai localizează, ci reverberează.

Cele şase părţi ale volumului – Xenophobia, Islamophobia, Russophobia, Cultural Dimensions of Fears and Anxieties, Imaginary Aspects of Fears and Anxieties şi Fears and Anxieties: Between the Transcendent and the Immanent – configurează multiplele faţete ale acestor experienţe universale care, explorate şi exploatate fiind de către mass-⁠media creează nişte grile de interpretare abuzive; în acelaşi timp, însă, imaginarul colectiv prelucrează în maniere foarte peculiare toate informaţiile şi evenimentele contemporane, dând naştere la fricile construite, imaginate de impulsul creativ al fiinţei umane, care, confruntată cu posibilitatea lipsei de sens a universului şi cu prăbuşirea segmentului sacral, trebuie să găsească noi metode de menţinere a imaginaţiei la suprafaţă. Reunind toate aceste aspecte, volumul ne mai propune o dihotomie: aceea între problemele occidentale specifice Vestului, cum sunt cele menţionate, dar şi existenţa altora, proprii Estului pentru că, nu-⁠i aşa?, nu ne temem cu toţii de aceleaşi lucruri. Pe această bază culturală a diversităţii este construită cercetarea, prin intermediul căreia ni se revelează o construcţie mentalitară care, dacă nu poate fi unificată, poate fi, totuşi, subsumată unor grile, analize şi incursiuni al căror efect este, cel puţin, terapeutic. Să ştii realmente de ce îţi este frică se constituie deja într-⁠un antidot.

Prima parte a cercetării explorează una dintre cele mai pregnante anxietăţi contemporane, aceea a celuilalt, vedere al cărei spectru înglobează, uneori, versiuni destul de iritante ale alterităţii. Este şi cazul studiului prezentat de Ştefania-⁠Alina Cherata, unde sunt decriptate şi analizate anxietăţile occidentalilor cu privire la invazia cauzată de imigraţie – The Invasion from the East care duc, de cele mai multe ori, la generalizări discreditante cu privire la populaţiile estice, la schematizări şi clişeizări menite a reliefa responsabilitatea imigrantului pentru toate problemele cu care se confruntă societatea gazdă, de la crime şi tâlhării până la chestiuni sociale şi economice mai grave, transformând, astfel, cetăţeanul străin în ceea ce René Girard numea ţap ispăşitor. Răspunsurile politicienilor şi ale societăţii civile se îndepărtează, în aceste cazuri, de acea politically correctness cu care ne-⁠a obişnuit democraţia occidentală.

În aceeaşi sferă a alterităţii, dar, de data aceasta în plan literar, Cătălin Ghiţă ne prezintă patriotismul ca reprezentând tocmai frica de celălalt – Patriotism as Fear of Alterity – recurgând la teoriile propuse de Levinas şi Benedict Anderson pentru a explica această relaţie foarte complexă între comunităţi, alteritate şi reflexul de apărare faţă de orice element străin. Analizând câteva poeme din literatura Estului (sârbă, română, bulgară şi rusă), autorul creionează repercusiunile pe care educaţia centrată pe valorile patriotice le are asupra mentalitarului colectiv. Luând în considerare funcţia didactică a literaturii şi axiologia acesteia, Cătălin Ghiţă remarcă faptul că, de cele mai multe ori, clivajul între sine şi celălalt este determinat de ameninţarea tabieturilor sociale, de către intruziunea elementului necunoscut, nefamiliar care, producând în primă instanţă un anumit grad de anxietate devine, prin prelucrare şi clişeizare, un instrument de propagare a valorilor patriotice, naţionaliste, xenofobe sau rasiste. Manipularea fricii, cum o numeşte autorul, are loc atât prin intermediul poeziilor patriotice ale unor autori precum Njegoš, Eminescu, Vazov şi Konstantin Simonov, cât şi prin ulterioara integrare a unei axiologii la acel nivel de popular culture, unde putem decripta cu facilitate atitudini maniheiste, rasiste şi depreciative. Reluând afirmaţiile lui Anderson, conform cărora naţiunea este „an imagined political community”, iar membrii ei de cele mai multe ori nu se cunosc, nu îşi vorbesc, nu se întâlnesc, Cătălin Ghiţă atrage atenţia asupra dificultăţii de a mai vorbi, într-⁠un spaţiu cosmopolit, de naţionalism şi patriotism, cu atât mai mult cu cât rafinarea mijloacelor de producţie a armamentului şi proliferarea ameninţărilor cu arme de distrugere în masă constituie o realitate, una care ar putea degenera foarte uşor în lipsa unui „generous set of world-⁠encompassing values”.

În partea a doua, Leonore Bell şi Ismee Tames se axează asupra Islamofobiei, care a cunoscut şi ea o imensă dezvoltare în spaţiul public, mai ales după evenimentele din 2001, determinând o expansiune a ideilor şi manifestelor politice. Fie că vorbim despre nevoia publică de a reacţiona pe măsură în cazul unor posibile atacuri prin intermediul sportului, al tehnicilor Crossfit şi Tough Mudder, create cu scopul declarat de a induce un sentiment de securitate în planul conştiinţei civice sau de aspecte ale islamofobiei în periodicele daneze, unde sentimentele puternic exacerbate impun o dogmă şi stabilesc criteriul pe baza căruia se defineşte societatea contemporană, un lucru este sigur: fobiile naţionaliste sunt extrem de percutante la nivel public. De altfel, până şi spectrul literaturii este bântuit de previziuni sumbre cu privire la islamizare, cel mai recent roman al lui Michel Houellebecq – Soumission (titlul se referă chiar la traducerea termenului de islam, care înseamnă supunere) dovedind-⁠o pregnant; autorul francez imaginează o Franţă islamizată în anul 2022, când un partid musulman, Frăţia Musulmană, preia conducerea statului.

Dialectica puterii care s-⁠a stabilit între Rusia şi numărul ţărilor post-⁠sovietice beneficiază de radiografia a două autoare, Katarzyna Czerewacz-⁠Filipowicz şi Agnieszka Konopelko. Astfel, problemele care intervin în aceste spaţii sunt determinate atât de chestiunea integrării, a căutării unui segment care să permită dezvoltarea economică şi securitatea, stabilitatea politică, fiind cunoscute anxietăţile provocate de co-⁠depen­denţă şi de supunere în faţa prerogativelor economice ruseşti (crizele financiare, preţurile pentru resursele energetice), cât şi de ameninţările unor conflicte viitoare, mai ales privind situaţia în lumina recentelor evenimente din Ucraina. Perpetua oscilare între stabilitate şi ameninţare nu poate să nu creeze confuzie, panică şi frică în rândurile populaţiilor care, privind în teritoriile vecine, se simt periclitate de strategiile ruseşti interne şi externe. O trecere în revistă a istoriei popoarelor estice revelează tocmai această frică în faţa neputinţei de a avea acces la sectoarele decizionale, de a putea, cu alte cuvinte, contribui la dezvoltarea propriului destin politic.

Aceasta se regăseşte şi la nivelul dimensiunilor culturale pe care le poate lua sentimentul de insecuritate; Melitta Szathmary inventariază fricile românilor decelabile în presa cotidiană, iar, printre cele referitoare la sărăcie, şomaj, sistem sanitar, infracţionalitate, corupţie, este recurent şi aspectul istoric al ideologiei totalitariste; deşi aceasta s-⁠a destrămat odată cu prăbuşirea blocului comunist, vechi simptome ale violenţei şi fricii de a verbaliza unele sentimente persistă încă, dublate fiind de apariţia unora complet noi, pe care democraţia şi liberalizarea presei ni le prezintă zilnic, prin intermediul sondajelor, interviurilor, emisiunilor politice.

În cadrul acestei dimensiuni culturale, se poate observa cum, la un nivel mai profund, putem discerne o frică determinată de singurătate: în faţa unor cerinţe economice, în faţa violenţei, în faţa excluderii sociale şi politice. Shally Novita şi Evelin Witruk prezintă corelaţiile dintre dislexie şi anxietate, revelând faptul că cel mai puternic factor care poate declanşa un sentiment de frică este cel al incapacităţii de a respecta în totalitate normele sociale, culturale, de a rămâne la o distanţă considerabilă faţă de semenii noştri, de a nu ne mai putea identifica la un nivel pur teoretic cu aceştia. Deficitul, în speţă, oricare ar fi el, generează panică, depresie şi o nevoie stringentă de a demonstra o certă capacitate.
Există, apoi, şi nevoie umană de a imagina şi construi pericole neataşate segmentului pragmatic, real care conduce societatea. Impulsul a fost îndelung analizat şi în psihanaliză şi în literatură, iar nevoile care îl determină sunt numeroase, poate cea mai importantă fiind aceea de a păstra un reflex sacral, o imixtiune transcendentală. Nicolae Panea şi Vlad Preda evidenţiază predispoziţia culturii populare pentru orizontul ontologic susceptibil de a fi bântuit, terorizat, supravegheat de figuri al căror caracter este determinat de stratul rezidual mitologic, de superstiţiile locale şi generale. Avem un întreg spectru de figuri – strigoi, vampiri, zombie – de a căror emblematică forţă nu putem scăpa decât apelând la arsenalul de instrumente specific acestui segment profund încărcat de spiritualitate: dezgropări, incinerări, decapitări etc. Aceste ritualuri de purificare comportă, însă, şi o funcţie mult mai importantă, recognoscibilă în cadrul comunităţilor: decontaminarea presupune şi instituirea armoniei, revenirea la universul benefic, curat, privit din nou ca un sistem integrator, unde igiena socială are un rol foarte bine determinat. De altfel, modul în care femeia este percepută în cadrul acestor societăţi impregnate de elemente sacrale este simptomatic. Clara Pallejá-⁠López demonstrează că până şi această emoţie primară a noastră, frica, este determinată de gen. Femininul şi masculinul au cu totul alte cadre de referinţă şi răspund la stimuli diferiţi. Dată fiind recluziunea socială şi culturală resimţită de femei de-⁠a lungul istoriei, acestea au ajuns să dezvolte o legătură cu totul specială între propriul sine şi cămin. Realizând un preambul în literatura horror, autoarea ne prezintă o memorie a fricii foarte distinctă, femeile fiind, cel mai adesea, pacienţii fideli ai claustrofobiei şi arahnofobiei.

De când Nietzsche a afirmat tranşant că „Dumnezeu e mort“, o nouă frică a pus monopol asupra societăţii umane; dintr-⁠o dată, lipsa unei zeităţi care să confere legitimitate şi recompense acţiunilor noastre, care să instituie un sens, chiar dacă ulterior lumii, a determinat apariţia unei angoase existenţiale de proporţii; Sukran Karatas urmăreşte evoluţia acestei linii de gândire care, în lipsa unei deităţi, pendulează între stări contradictorii, declanşatoare de anxietăţi, confruntarea cu neantul relevând aspecte cel puţin neplăcute pentru o fiinţă înzestrată şi cu raţiune, dar şi cu sensibilitate.

Ca urmare a prezentei stări de lucruri, lumea contemporană plasează hedonismul şi austeritatea pe aceeaşi traiectorie; ele coexistă, iar tipologiile ambelor categorii îşi fac simţită prezenţa în spaţiile culturale indiferent de ritmul tehnologizării sau al schimbărilor sociale. Nu este de mirare că, în lipsa unui sistem perfect ordonat, responsabilizarea devine un lucru foarte dificil. Izabela Dixon şi Magdalena Hodalska încearcă să contureze principalele confluenţe dintre contemporaneitate şi frica masculină de angajament, de verbalizare a iubirii. Însuşi Pascal Bruckner schiţase câteva răspunsuri asupra problematicii, iar cele două cercetătoare propun direcţii de interpretare extrem de fecunde sub mai multe paradigme. Avem de-⁠a face atât cu o etică feministă, cât şi cu probleme ceva mai acute: comunicarea dintre oameni, posibilitatea comprehensiunii totale, maturitatea emoţională, diferenţele dintre sexe. Nu în ultimul rând, ar trebui să considerăm şi avântul aşa-⁠numitei generaţii Peter Pan, care vede în responsabilizare şi stabilitate amoroasă (a se citi monogamie) o plictiseală burgheză.

După o asemenea peregrinare prin tărâmul anxietăţilor, fricilor, angoaselor şi panicilor, ne-⁠am putea întreba, pe bună dreptate, aşa cum o făcea şi Bruce Chatwin în volumul său de eseuri (What am I doing here?, publicat în 1988): „Ce facem noi aici?“. Simplu: ne speriem. Zilnic. Constant. Şi uneori, cu o anumită doză de voluptate.

■ Cătălin Ghiţă, Robert Beshara (coord.), Fear and Anxiety in the 21st Century, Inter-⁠Disciplinary Press, Oxford, 2015, 162 p.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest