Contemporanul » Lecturi » Lista mea

Lista mea

Literatura română după o revoluţie

Editura All mi-⁠a încredinţat coordonarea unei colecţii de proză, „Lista lui Alex. Ştefănescu”. În această colecţie apar exclusiv cărţi recomandate de mine, romane şi volume de proză scurtă. Iar eu recomand numai şi numai acele cărţi care îmi plac. Nu contează dacă autorii sunt tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei, cunoscuţi sau necunoscuţi, talentaţi sau… foarte talentaţi.

Editura All mi-⁠a încredinţat coordonarea unei colecţii de proză, „Lista lui Alex. Ştefănescu”. În această colecţie apar exclusiv cărţi recomandate de mine, romane şi volume de proză scurtă. Iar eu recomand numai şi numai acele cărţalex-Freddy-Garbacii care îmi plac. Nu contează dacă autorii sunt tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei, cunoscuţi sau necunoscuţi, talentaţi sau… foarte talentaţi. Contează doar dacă textul reuşeşte să captiveze şi să emoţioneze (în sensul larg al cuvântului, adică să producă o mişcare sufletească).

Deocamdată în colecţia „Lista lui Alex. Ştefănescu” au apărut trei romane: romanul Salonul de masaj de Cornel George Popa, Premiul de Silvian Floarea, Paraclet de Freddy Gârbaci şi un volum de proză scurtă, Viaţa face toţi banii de Vlad A. Popescu.

*

Îl cunosc pe Cornel George Popa de pe vremea (îndepărtată) când eram director la revista Zig-⁠zag, iar el – reporter. Venise de curând de la Iaşi şi toată lumea se uita la el ca la un scamator al gazetăriei, fiindcă ori de câte ori ne lipseau subiectele care „să vândă” revista, el scotea unul senzaţional din mânecă. Îl descoperea în urma unor investigaţii? Îl cumpăra de la vreunul din numeroşii prieteni pe care şi-⁠i făcea în toate mediile sociale? Îl inventa? Nu vom afla niciodată. Cred, mai curând, că ştia să vadă senzaţionalul din viaţa de fiecare zi, aceea care multora dintre noi ni se părea banală şi nesemnificativă.

Mi-⁠l aduc aminte înalt şi ras în cap, cum stătea, la şedinţe, nu pe un scaun, ci jos, pe covor, şi mă privea fix prin ochelarii lui cu lentile groase. Mă gândeam atunci că, în mintea lui, mă transformă într-⁠un personaj fabulos, poate într-⁠un balaur cu multe capete, sau, cine ştie, cu mai mult noroc din partea mea, într-⁠un Făt-⁠Frumos.

Cornel George Popa are o excepţională priză la realitate (vede enorm şi simte monstruos, ca I.L.Caragiale) şi, în acelaşi timp, un neobişnuit dar al fabulaţiei, combinaţie de însuşiri pe care am mai întâlnit-⁠o numai la prozatorii americani, inventatori ai realismului magic.

Cărţile sale cu titluri trăznite – Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii, 1993, Dobitocul de ţânţar, 1996, Nesimţitul, 1997, Viaţa mea sexuală, 2005 etc. −, nu numai că îţi arată altfel existenţa cotidiană, dar te şi învaţă să o vezi tu însuţi altfel. Iniţiat de Cornel George Popa, nu te vei mai plictisi niciodată uitându-⁠te la lumea din jur.

În romanul Salonul de masaj fantasticul vieţii de fiecare zi este mai discret, ca urmare a faptului că autorul s-⁠a maturizat deplin între timp şi a ajuns la rafinament. Salonul de masaj (erotic) aflat în centrul atenţiei sale este un paradis artificial şi, în acelaşi timp, un loc de pierzanie, comparabil cu acela descris de Mircea Eliade în nuvela La Ţigănci. Numai că la Cornel George Popa atmosfera magică mai există doar sub unei irizaţii abia sesizabile. Muzicile monotone şi languroase, lumina scăzută, parfumurile lascive, graţia plină de promisiuni, dar mereu inaccesibilă a frumoaselor fete îmbrăcate sumar care se ocupă de „clienţi” compun un fel de vrajă facultativă. Vizitatorii i se pot sustrage, dar tocmai de aceea se lasă în voia ei.

Faptele sunt povestite la persoana întâi, într-⁠un stil patetic-⁠repetitiv, de lamentaţie deznădăjduită, chiar de proprietara salonului, acuzată pe nedrept de uciderea a patru bărbaţi şi condamnată la douăzeci de ani de închisoare. Ce se va întâmpla cu această femeie – care are şi o fetiţă de aproape patru ani, Miruna Silvestri Mircescu, destinatara din viitor a spovedaniei – veţi afla, stimaţi cititori, pe cont propriu, întrucât, sunt convins (bazându-⁠mă pe propria experienţă) nu veţi lăsa cartea din mână până la parcurgerea ultimei pagini.
Romanul este captivant şi datorită elementelor de roman poliţist din cuprinsul lui. Femeia închisă pe nedrept face o anchetă în mintea ei, încercând să reconstituie împrejurările morţii celor patru bărbaţi, toţi foşti „clienţi” ai salonului. În felul acesta prozatorul vă transformă şi pe dv., cititorii, în detectivi particulari, fiecare cu ipoteza lui.

Eu, semnatarul acestor rânduri, ştiu cine i-⁠a ucis, dar nu am să divulg niciodată secretul. Singurul secret pe care vreau să-⁠l fac cunoscut întregii lumi literare şi tuturor iubitorilor de literatură este că autorul romanului se numără printre cei mai talentaţi şi mai originali prozatori de azi şi că orice încercare de a-⁠l marginaliza este sortită eşecului.

*

Premiul este unul dintre cele mai şocante romane pe care le-⁠am citit în ultima vreme. Are un subiect trăznit şi productiv din punct de vedere literar, iar dezvoltarea lui impresionează prin dinamism, fantezie şi, în acelaşi timp, prin rigoare alex-Freddy-Garbacilogică. Mecanismul prin care se ajunge la absurd este format din rotiţe dinţate îmbinate cu precizie şi funcţionează perfect.

Două femei, care nu se cunosc între ele, una căsătorită şi cu trei copii, alta – tânără, liberă (şi libertină) sunt declarate câştigătoare la un concurs de cultură generală organizat de o companie de telefonie mobilă. Premiul-⁠sur­priză anunţat cu tam-⁠tam publicitar de firmă se dovedeşte a fi o inseminare artificială gratuită! Aflând în ce constă premiul, cele două femei se simt scandalizate şi protestează. Dar, lucrurile se complică atunci când ele află că, în conformitate cu prevederile legale, acceptarea premiului este obligatorie, iar în cazul unui refuz li se va intenta un proces. Ceea ce se şi întâmplă.

Fericitele şi, în cele din urmă, nefericitele câştigătoare ale concursului chiar sunt chemate în faţa instanţei şi, de aici încolo, se declanşează o sarabandă de evenimente pe care cititorul le va afla singur, parcurgând romanul. Cert este faptul că întreaga dezlănţuire de epică, terifiant-⁠amuzantă, cu momente care amintesc de Procesul lui Kafka, se constituie treptat într-⁠o comedie a lumii noastre de azi, caracterizate prin reguli de viaţă confuze, prin suprapuneri de democraţie şi autoritarism, prin necomuni­care şi, parado­xal, printr-⁠o volubilitate excesivă.

Nu este prima dată când Silvian Floarea, un autor talentat şi experimentat, mai puţin cunoscut decât ar merita, mă surprinde prin ingeniozitatea unei construcţii epice. Recent am citit un alt roman al său, Turnuri şi dame, la fel de original. Ca să nu mai vorbesc de proza sa scurtă, adevărată colecţie de subiecte insolite.

Romanul Premiul, cu un titlu care îl face să pară inofensiv, conţine în el dinamită literară. Poa­te fi citit ca un thriller, ca o satiră, dar şi ca o parabolă despre alienarea la care duce stilul nostru de viaţă de azi. Dacă ar afla de existenţa acestui roman, americanii – sunt sigur – ar da bani grei ca să obţină dreptul de a-⁠l ecraniza.

*

Printre clădirile Bucureştiului, unele priete­nos-⁠monumentale, în stil brâncovenesc, altele dezolante ca nişte crescătorii de oameni, din timpul comunismului, au apărut după 1989 câteva turnuri de beton şi sticlă, stranii în peisajul arhitectonic românesc. Ele sunt un fel de zgârie-⁠nori la proporţiile României. Au lifturi transparente, care transportă în sus şi în jos bărbaţi ţepeni cu costum şi cravată şi femei cu părul vopsit în culori metalizate, ca al maşinilor de lux care aşteaptă în parcările din apropiere. Cine sunt bărbaţii şi femeile care populează birourile numeroase din aceste turnuri?

Cu ce se ocupă? Ce e în sufletul lor? De ce simulează relaxarea deşi îşi consultă mereu ceasurile? De ce sunt de o politeţe desăvârşită dacă nu le pasă niciodată unora de alţii?

La toate aceste întrebări şi la multe altele răspunde Freddy Gârbaci în romanul Paraclet. El se numără printre primii scriitori români (precedat, din câte ştiu, numai de Mirela Stănciulescu, cu impresionantul său roman Copilul de foc) care explorează lumea „corporatiştilor”, a oamenilor de afaceri formaţi în România sau veniţi din Occalex-Silvian-Floareaident după 1989, a funcţionarilor cu salarii mari şi programe de muncă de dimineaţa până seara din trusturile „multinaţionale”.

Romanul este scris la persoana întâi din perspectiva unui asemenea angajat, Raul Bodea, de profesie jurist (ca şi autorul). Personajul se descrie pe sine cu o luciditate necruţătoare dusă până la sarcasm: „Înainte de încorporare aveam obiceiuri reacţionare, intram la filme, vizitam librării, citeam cărţi. Reverii, plimbări, ambiguităţi sentimentale, toate îmi păstoreau sinele. Nu se mai poate, desigur. Acum sunt cu ochii pe cursul euro−leu−dolar, factura mi-⁠e alma mater, oglinda în care-⁠mi pot contempla munca.”

Protagonistul cărţii este numai pe jumătate robotizat, dar alţi „corporatişti” (de exemplu chiar şeful lui, Josh Sanders) s-⁠au dezumanizat complet şi fac presiuni pentru a-⁠i converti pe toţi membrii comunităţii la o existenţă unidimensională.
Autorul foloseşte numeroasele mijloace pe care i le pune la dispoziţie literatura pentru a ne oferi o imagine în trei dimensiuni a unui cimitir vertical în care sunt îngropaţi nu morţi, ci oameni mortificaţi. Viziunea este tulburătoare şi seamănă uneori cu un coşmar.

În roman există multe răsturnări de situaţii, se creează momente de suspense, îşi fac loc şi poveşti de dragoste, se desfăşoară anchete, se operează arestări. Realitatea alternează cu reveria, entuziasmul cu descurajarea dusă până la paralizia voinţei. Se poate vorbi însă de un triumf al omenescului, constând tocmai în faptul că personajul principal îşi gândeşte viaţa.

Demnă de remarcat este şi limba română folosită de autor, „multinaţională”, foarte diferită de limba română pe care o cunoaştem cu toţii. Prin cartea sa Freddy Gârbaci (ce combinaţie onomastică america­no-⁠românească, în consonanţă cu sensul romanului!) lărgeşte aria de observaţie acoperită de proza noastră de azi.

*

Vlad A. Popescu este unul dintre cei mai inventivi scriitori din câţi s-⁠au afirmat la noi în ultimii ani. Fiecare povestire a sa îl ia prin surprindere pe cititor, ca o scamatorie. Ce ar povesti despre propriul său botez un copil în vârstă de câteva zile, dacă şi-⁠ar înţelege situaţia şi ar putea vorbi? Ce i-⁠ar putea spune la telefon unui vânător un ţap înainte de a fi împuşcat de el şi după aceea, ajuns pe lumea cealaltă? Ce se întâmplă cu miliardele de nenăscuţi care aşteaptă (unii dintre ei − de mii de ani) să se nască? Cum evoluează relaţia dintre un bărbat şi o femeie aflaţi – printr-⁠un concurs de împrejurări − în aceeaşi cabină, de telefon, de ascensor, de probă, de vot etc.?

Autorul găseşte răspunsuri năstruşnice şi totuşi plauzibile la asemenea întrebări. Situaţiile pe care le descrie, departe de a fi nişte curiozităţi, fac parte din comedia existenţei. După un moment de consternare, cititorul le… recunoaşte.

Lectura funcţionează, s-⁠ar putea spune, în doi timpi: consternare/ recunoaştere. Această alternare face ca istorisirile să fie atractive, să-⁠l flateze pe cititor (care se transformă într-⁠un fel de partener al autorului) şi să conducă la o înnoire a modului în care lumea de azi se reprezintă pe sine.

„Iată cum arătaţi!” pare să spună Vlad A. Popescu mutând mereu – în căutare de unghiuri neaşteptate – oglinda în care le oferă semenilor ocazia să se privească.

Ludică şi parabolică, purtătoare a unui secret umor, ca aceea a lui Răzvan Petrescu sau a Doinei Ruşti −, proza lui Vlad A. Popescu se remarcă în acelaşi timp prin perpicacitate în înţelegerea-⁠imaginarea modului de funcţionare a psihologiilor. Personajele, repede şi expresiv schiţate, îşi dezvăluie modul de a gândi pe parcursul unor dialoguri alerte. Schimburile de replici, de pe poziţii de obicei adverse, seamănă cu un meci de ping-⁠pong şi sunt captivante. Puse în scenă, ar fi urmărite cu atenţie şi răsplătite cu aplauze.

Cum i se înfăţişează lumea de azi unui bărbat aflat la volanul maşinii sale? Este încă una dintre întrebările surprinzătoare pe care şi le pune autorul şi căreia îi răspunde tot el, reprezentându-⁠şi o călătorie cu automobilul prin Bucureşti ca pe o odisee. Când conducem maşina sunteţi atenţi, de obicei, la traseu şi la semnele de circulaţie, fără să observăm ce fac oamenii prin mijlocul cărora trecem. Dacă i-⁠am privi mai atent – riscând să facem un accident de circulaţie sau să fim amendaţi de un poliţist − şi dacă am mai şi opri din când în când, ca să luăm parte, fie şi numai ca spectatori, la întâmplările lor de fiecare zi, am ajunge foarte târziu acasă, ca Ulise în Ithaca.

Astfel se joacă Vlad A. Popescu cu bietele noastre suflete de cititori, arătându-⁠ne ceea ce este uimitor şi în acelaşi timp atât de bine cunoscut de noi toţi în existenţa cotidiană.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest