Contemporanul » Lecturi » În jurul fantasticului (II)

În jurul fantasticului (II)

Pot fi utopia şi contrautopia văzute ca surogate ale paradisului regăsit şi din nou pierdut? Din perspectivă imagologică, ele prezintă analogii.

„Cel dus m-⁠atinse din trecut / Iar viu-⁠i suflet lumină în mine,/ Şi-⁠al meu pe-⁠al lui se răsuci / Şi prinse a se-⁠roti.” Astfel povesteşte A. Tennyson experienţa mistică provocată de lectura scrisorilor prietenului dispărut, deşi nu textul eminescian însuşi a avut un efect asemănător asupra mea de ziua naşterii poetului, ci exerciţiul hermeneutic al criticului Mircea Braga în jurul povestirii fantastice Sărmanul Dionis. În turbionara mişcare au fost antrenate „intertexte”, cum le spune criticul, purtate în modernitatea lui Ratacind-prin-canon-copKant sau a gândirii probabiliste din straturile arhaice compunând ceea ce erudiţii Renaşterii au numit prisca philosophia: zoroastrism, vedism, orfism, gnosticism, cabalism, neoplatonism… Republicat în volumul Rătăcind prin canon din Seria „Opera Omnia” a Editurii Tipo Moldova (2013), studiul Profesorului Mircea Braga, „Universul concret al imaginarului”, este datat 1981. Cu mult înainte ca Emmanuel Levinas sau James Franklin Harris să echivaleze realul şi fenomenalul în comentariile lor despre Immanuel Kant, de la care a împrumutat Eminescu ramele epistemice ale lumilor plăsmuite. Începea deceniul ce avea să stea sub semnul Noului Istorism, al dorinţei de „a vorbi cu cei duşi” (Stephen Greenblatt), pentru a reconstitui „negocierile” discursive din al căror creuzet se naşte o operă literară. Criticul menţine eticheta generică de „povestire fantastică”, dar atât definirea genului, cât şi metoda pe care o practica printre primii în momentul revenirii la istorie după două decenii de post-⁠structuralism aseptic erau într-⁠adevăr „rătăciri”, erezii din categoria celor care deschid noi capitole în istoria receptării.
Umbra virgiliană adoptată de exeget e însă Constantin Noica, din care reproduce un pa­saj-⁠cheie: „Alături de lumea reală stă gata întocmită o lume posibilă [… ] Realitatea mai pu­ternică, realitatea care să fie împletită cu necesitatea iar nu cu contingenţa, este de partea posibilului”. Mircea Braga merge însă mai departe, depăşind dualismul real/noumenal, intuind, în „aplicaţia” eminesciană, esenţa kantianismului: în experienţa concretă, umană, există doar desfăşurări fenomenale ale noumenalului care rămâne veşnic inaccesibil. Chiar şi proiecţiile imaginaţiei (Einbildungskraft) productive, de natură apriorică, au la origine fenomene. Acesta e „somnul dogmatic”, idealist, din care l-⁠a trezit Hume pe Kant. Scrie, aşadar, Mircea Braga: „Şi ni se pare evident acum că, mai mult decât celelalte domenii ale creaţiei eminesciene, proza sa se constituie ca o obsesivă «demonstraţie» a «consistenţei» şi a vitalităţii întruchipărilor: în artă, «realitatea» imaginarului ori a visului şi realitatea efectivă, a «întâmplărilor», apaţin aceleiaşi «materialităţi»”. Fantasticul presupune în continuare ruptură ontologică, dar nu între materialitatea lumii şi imaterialitatea spiritului, ci între lumea materială unică şi formele reificate ale proiecţiilor ei posibile. Iniţierea nu are loc într-⁠un spaţiu mitic, ci în mediile de realizare a operelor de artă, un personaj este „o componentă a structurii artistice” etc. Conştiinţa „esenţelor” oferă şansa participării la noumenal, nu saltul efectiv în eternitate. Gândirea posibilităţilor de fiinţare în spaţiu şi timp potrivit propriei esenţe – ceea ce Kant numeşte „forţă vie” – este acces la o paradigmă, nu la o substanţă unică, este o chestiune de gnoză sau calcul probabilistic, nu de consubstanţialitate. De altfel, în partea a doua a studiului, Mircea Braga se şi lansează într-⁠un comentariu asupra noţiunilor de unu şi de multiplu, afirmându-⁠şi încă o dată opţiunea pentru viziunea istorică sau, mai bine zis, istoristă (istoria formelor reificate ale culturii, a stilurilor, epistemelor…) a existenţei umane. Chiar dacă o poziţie eleată ar putea fi susţinută prin persistenţa aproape nealterată a unor probleme filosofice reluate în termeni aproape identici, acestea sunt totuşi „traduse în termenii fiecărei epoci şi în conformitate cu mentalul propriu acestora”. Exemplul pe care îl oferă, acela al unui text gnostic în care cunoaşterea e definită ca răspuns la întrebarea „Cine suntem şi de unde venim, care e naşterea şi răscumpărarea noastră?”, rezistă testului kantian al „verificării” fenomenale. Această întrebare apare, de exemplu, ca interogaţie a lui Adam în Paradisul pierdut de Milton, care, izgonit din rai, se va răscumpăra învăţând de la… demonii constructori ai Pandemoniului artele şi meseriile. Reluată de creatura lui Frankenstein, întrebarea primeşte drept soluţie perfecţionarea rasei prin experimente tehnologice. Spre deosebire de titanismul enciclopedismului renascentist, autentic redemptiv, acesta e însă drumul deschis de scientismul modern spre… iad.

Utopia renascentistă şi contrautopia sau dystopia ca gen caracteristic modernităţii sunt teme în cadrul unui proiect de cercetare a literaturii imaginarului realizat de Centrul Phantasma, inaugurat în 2002, şi Fundaţia Culturală Echinox, în colaborare cu Institutul Gaston Bachelard de cercetare a imaginarului şi a raţionalităţii din Dijon. Iniţiatorul proiectului, Prof. Dr. Corin Braga, a publicat, între timp, studiul „Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-⁠XVIIIe siècles“, Editions Classiques Garnier, Paris, 2010, urmat de Les Antiutopies classiques, la aceeaşi editură, doi ani mai târziu. În mod surprinzător, aşadar, criticul din generaţia mai tânără optează pentru rame teoretice anterioare poeticii culturale, cum sunt imagologia, critica arhetipală, tematismul (Gaston Bachelard, Henry Corbin, Mircea Eliade, Northrop Frye, Gilbert Durand). Optează, de fapt, pentru şcoala franceză, a pasiunii pentru erudiţie, teoretizare, abstractizare, clasificare. Este un demers cu ambiţii exhaustive, analitic, în genul studiului monografic academic. Devine astfel posibilă acoperirea într-⁠un singur tablou sinoptic a unui enorm şi divers material empiric, chiar şi din epocile de tranziţie, când albiile discursive se afundă într-⁠o deltă greu de cartografiat. Iată, de exemplu, legenda „doctri­nar-⁠epis­temologică” a secolului al XVI-⁠lea: „trois propositions culturelles, doctrinaires et épistémologiques, venant de la part de la pensée occulte, de la Réforme et de l’Humanisme, ont secoué l’édifice de la théologie catholique. Chacun de ces courants religieux et culturels a apporté sa propre solution sotériologique: le paradis magique, le Millénium et l’Utopie”. Imaginea monolitică a unei Renaşteri umaniste, revizuită ca dualism Reformă (puritanism)/ Umanism (utopism), este nuanţată acum prin adăugirea ezoterismului (prisca philosophia florentină sau iniţiaţii Cercului din jurului Contelui Essex, căruia aparţinea şi Southamptom, patronul lui Shakespeare). Pelerinul protestant, Prinţul Utopus şi alchimistul Prospero figurează acum în distribuţia unei unice naraţiuni explicative.

Pot fi utopia şi contrautopia văzute ca surogate ale paradisului regăsit şi din nou pierdut? Din perspectivă imagologică, ele prezintă analogii. Explozia de utopii negative (nu eu-⁠ loc bun, ci ou – niciun loc) din secolele XVII-⁠XVIII ar putea fi explicată însă şi în termenii regimului de cunoaştere: descoperirea calculului probabilistic, saltul în non-⁠localitate, naşterea unui concept asemănător matricei de stări sau funcţiei de undă. Existenţa e paradigmă desfăşurată în durată, Dionis e un şir de ipostaze ale sale, realitatea explodează în multiplicitate (Vielfältigkeit). „Tradus în termenii fiecărei epoci”, locul ideal suferă metamorfoze. Oraşul lui Dumnezeu, scrie autorul, lasă loc în Renaştere oraşului omului. Iată de ce nu am folosi Paradisul medieval ca termen de referinţă. Deşi măturaţi de istorie cu aceeaşi ghilotină şi pe acelaşi făraş, polii de putere ai Evului Mediu fuseseră rivali. Clerul arăta spre cavalerul ceremonios şi luxos îmbrăcat ca spre victima sigură a diavolului. Chiar şi funcţiile simbolice ale vieţii bune închipuite de cler şi de nobilime difereau. Cifra cinci, de exemplu, semnifica pentru cavalerii Mesei Rotunde (şi ai Ordinului Jartierei) pentagrama lui Solomon clericii catolici, cinci erau tainele serviciului religios care îi ridicau, după cum pretindeau, peste regi şi împăraţi. Utopia e mai curând trecerea satirei stărilor (gen Corabia nebunilor de Sebastian Brant) în regim imaginar, un proiect umanist nu cu mult diferit sub raportul conţinutului de cărţile bunei guvernări, de bune maniere, predici etc. Morus scrie în descendenţa lui Chaucer şi în vremea lui Amerigo Vespucci, nu a clericului autor de atemporale moralităţi, semnul puterii legitime, legitimitatea cavalerului constând în calităţi fizice şi mentale grupate câte cinci.

Nu e mai puţin adevărat că cei doi autori au finalităţi diferite. Corin Braga scrie istorie comparată, recompunând cu minuţiozitate mozaicul unui gen atât de răspândit în zorii modernităţii, încât, în cascada exemplelor sale, ai impresia că nu se scria nimic altceva. Mircea Braga e un hermeneut ancorat în bătăliile canonice ale prezentului şi interesat de capacitatea „fantasticului univers construit al artisticului, cu energii care – pornind din real – îl depăşesc şi îl domină sub semnul marilor şanse ale onticului.”

Corin Braga studiază arhetipurile în sensul de naraţiuni culturale, lumea reprezentărilor fiind relaţionată cu mecanismele psihicului abisal, colectiv, anistoric. Paradisul şi Utopia pot astfel constitui polii „aceleiaşi configuraţii psihice”. Chiar şi contrautopia e un proiect meliorist în negativ. Cel mai ambiţios proiect meliorist, deoarece ridică omul la plural în rang cu Creatorul şi se are ca obiect pe sine însuşi: „ créateur de lui-⁠même et de son environnement: l’homme” […] un nouveau démiurge, l’auteur de l’état utopique: la collectivité. Divinisée, la société humaine devient la nouvelle idole des temps modernes.”

Mircea Braga a trăit prea mult într-⁠un regim politic ale cărui discursuri contrastau cu realitatea cam tot atât cât agenda Revoluţiei Franceze cu ororile punerii ei în practică. Nu acceptă ca realul să fie terţul exclus. E mai aproape de conceptul platonician al omului de stat care urzeşte prin cuvinte ideile în politică activă. De tipul de scriitor anglo-⁠american, profund implicat în istorie. Să nu uităm că Laurence Sterne, un geniu al romanului enciclopedic şi experimental, a fost şi predicatorul unor comenzi politice, compunând, de exemplu, la cererea unui înalt magistrat, o predică menită să trezească sentimentul propriei demnităţi şi al respectului de sine la o justiţie pe care primul şi fost Prim Ministru al Marii Britanii, Robert Walpole, o folosise în scop propriu pentru a distruge cariere şi vieţi.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest