Contemporanul » Lecturi » Constantin Coroiu: Confesiunea unui onirist

Constantin Coroiu: Confesiunea unui onirist

Cu o biografie zbuciumată, exclus şi reprimit în UTM, dat afară din facultate cu o zi înainte de căsătorie, betonist pe şantierul Combinatului siderurgic de la Galaţi etc., Virgil Tănase ajunge într-⁠un Paris, unde se izbeşte de cam aceleaşi lucruri ca în România despre care sperase că a scăpat: o cenzură neiertătoare, o presă care minte şi manipulează, o administraţie la fel de birocratică

Leapşa pe murite de Virgil Tănase e o carte tristă. Nu numai pentru că, aşa cum s-⁠ar crede, în ea este narată aventura „poliţistă” a unui scriitor din exil, prins într-⁠un joc politic de o perversitate înspăimântătoare. Este tristă din multe alte puncte de vedere. Pe măsură ce înaintam în lectura ei, îmi veneau în minte butade, ziceri celebre între care cea potrivit căreia nimic nu e mai greu de prevăzut decât trecutul sau cea a lui Marin Preda care compara istoria cu un tăvălug. Nepăsătoare, cinică, ea, istoria, striveşte oameni, destine, popoare. Toţi suntem nişte păpuşi cu care toate puterile de orice formă sau culoare se joacă aşa cum vor şi ne manipulează după propriile lor interese. Minciuna stă cu regele la masă oriunde şi oricând. Să nu ne facem iluzii. Virgil Tănase e dintre cei ce şi-⁠au făcut iluzii şi ştie bine cât costă ele. Ideologiile, toate, sunt instrumente de manipulare; noţiuni şi concepte ca libertate, democraţie, dictatura proletariatului sau corectitudinea politică, care revin des în discursul său extrem de critic, uneori rechizitorial, sfârşesc prin a deveni lozinci goale menite să ascundă, să fardeze crude realităţi. Chiar mitul aşa numitei „prese libere” occidentale şi, în ultimă instanţă, cel al libertăţii, despre care se „gargariseşte”, cu verbul lui Virgil Tănase, fără oprire, se prăbuşeşte lamentabil şi grotesc pe tarabele adeseori slinoase ale demagogiei politice şi ale economiei de piaţă.

Leapşa pe murite e o carte despre curaj, spaimă, laşitate, minciună, corupţie, ipocrizie, lichelism, năpârlire, trădare şi crimă nu doar morală şi nu doar politică. Structurat în două secţiuni, corespunzând celor două mari perioade ale biografiei autorului – România şi Franţa – în acest roman nonficţion este rememorată traiectoria nu neapărat de erou, ci de scriitor român pur şi simplu în România postbelică şi în Franţa de dinainte şi de după căderea Cortinei de fier. Virgil Tănase l-⁠a subintitulat Document poliţist şi literar. M-⁠a interesat îndeosebi nu atât documentul poliţist, cât cel literar. De altfel, aceasta a fost, cred, şi miza autorului.

Talent polivalent – prozator, dramaturg, eseist, traducător, regizor –, Virgil Tănase, care şi-⁠a scris şi îşi scrie literatura deopotrivă în română – „limba minunată pe care Dumnezeu mi-⁠o dăduse din născare” – dar şi, încă de la vârsta de 22 de ani, în franceză, s-⁠a vrut şi se vrea, dincolo de atitudinea lui sfidătoare la adresa puterii comuniste, dincolo de luptele sale mai mult ori mai puţin circumstanţiale cu un regim politic despotic, scriitor – „Scriitor, şi nu disident. Scriitor, şi nu diligent apărător al drepturilor omului. Scriitor şi nu martor într-⁠un proces fie el chiar istoric, şi de care nimeni nu mai are nevoie de îndată ce s-⁠a pronunţat sentinţa”. În cele din urmă toate trec inexorabil, literatura însă are şansa să rămână, să dureze. Este ceea ce au crezut şi cred prozatori de prim plan ai literaturii noastre postbelice, ca Marin Preda, Nicolae Breban sau Augustinn Buzura, oponenţi ai unui regim politic înainte de toate prin literatura lor. Breban are dreptate să susţină că împotriva unei puteri şi a unei ideologii opresoare mult mai eficient decât un manifest, un memoriu sau o acţiune de propagandă, chiar şi una inteligentă, altminteri rarisimă, este un roman, această „specie apoteotică a literaturii”, cum o defineşte Virgil Tănase. La un moment dat, el îl citează pe André Gide pe care l-⁠a citit încă la vârsta adolescenţei: „Ceea ce simţi este întotdeauna adevărat”. Or, dintre toate genurile, numai în roman poţi spune cu adevărat tot ce simţi. Dar pentru asta, trebuie să lupţi, cum se vede şi cum s-⁠a văzut în toate epocile istorice, nu doar cu cuvântul, ci şi cu cenzura, de fapt, cu cenzurile, între care, nu o dată, cea mai dură nu este cea politică; să rişti şi chiar să suporţi multe rigori şi constrângeri, să fii catalogat „element duşmănos” de o putere sau alta. Iar, uneori, să fii nevoit să alegi exilul, care, ştim, ne-⁠o spun cei ce l-⁠au studiat psihologic, sociologic şi din alte perspective, e ca o moarte, şi să te convingi, aşa-⁠zicând, sur le vif ce adâncă este o veche vorbă a românului: nimeni nu te creşte! Mai ales într-⁠o ţară şi într-⁠o limbă străină, chiar dacă stăpâneşti bine respectiva limbă şi chiar dacă ţara e Franţa, iar locul unde ai adăstat este Parisul – „capitala intelectuală a lumii”, cafeneaua universală unde şi-⁠au dat întâlnire „toţi oamenii mirabili” din toate colţurile lumii.

Cu o biografie zbuciumată, exclus şi reprimit în UTM, dat afară din facultate cu o zi înainte de căsătorie, betonist pe şantierul Combinatului siderurgic de la Galaţi etc., Virgil Tănase ajunge într-⁠un Paris, unde se izbeşte de cam aceleaşi lucruri ca în România despre care sperase că a scăpat: o cenzură neiertătoare, o presă care minte şi manipulează, o administraţie la fel de birocratică – „amândouă solidare în efortul de a sfărâma indivizii pentru a-⁠i transforma într-⁠o pastă socială care poate fi modelată după voie, fără nici o rezistenţă…”. Dezamăgiri are şi în ceea ce priveşte viaţa culturală, de pildă teatrul, incomparabil, ca nivel valoric, cu cel românesc, beneficiarul unei fecunde „joncţiuni” între marea tradiţie a teatrului rus şi inovaţiile celui occidental. Până şi regizori ce aveau la activ spectacole memorabile, ca Lucian Pintilie de pildă, se complac să producă la Paris reprezentaţii derizorii. La Comedia Franceză, spectacolele sunt, şi nu de azi, de ieri, „prăfuite şi reci, cu actori îndrumaţi să conferenţieze sau să se scălâmbâie aiurea”. Scriitorul este nevoit, pentru a-⁠şi întreţine familia, să presteze munci sub demnitatea sa, inclusiv cea de portar la un imobil de lux, în care locuiesc vedete intangibile şi oameni bogaţi, dar preocuparea numărul unu, vitală în toate sensurile, o constituie scrisul. Datorită familiei nu se simte totuşi singur în singurătatea zgomotoasă a Parisului: „…Doamne, câtă singurătate în acest oraş unde vârtejul e atât de gigantic şi de iute, încât cei care vor să supravieţuiască n-⁠au timp de tine – nici de ei, de altfel; unde vâltoarea scoate la suprafaţă, pentru câteva clipe, nume şi titluri, idei şi opinii, deîndată răsucite spre adânc ca să lase locul altora, la fel de spumante şi de fulgerătoare; acest oraş unde primejdia cea mai cumplită este de-⁠a socoti că mişcarea e trăire şi că rostul mării e de-⁠a produce clăbuci”.

Pe Virgil Tănase l-⁠am cunoscut la Iaşi pe la mijlocul anilor ’90. Apoi l-⁠am reîntâlnit tot la Iaşi în 2001. Revenise de la Paris în oraşul tinereţii şi studiilor părinţilor săi, pentru a pune în scenă O scrisoare pierdută la Teatrul Naţional, pe a cărui legendară scenă îşi trecuse examenul de diplomă, la absolvirea Institutului, în anii ’70, cu „Burghezul gentilom”. Momente, acestea, evocate de el, nu fără o discretă undă de nostalgie, în Leapşa pe murite. Teatrul românesc – inclusiv cel din Iaşii lui Asachi, Alecsandri şi al atâtor mari actori şi regizori care l-⁠au slujit prin vremuri şi vremuiri – nu mai e cel de altădată, adică din deceniile postbelice, când regizori de autentică anvergură europeană realizaseră acea amintită deja „joncţiune fericită între tradiţia şcolii ruse şi căutările oamenilor de teatru din Occident”. Cele două întâlniri mi-⁠au prilejuit interviurile cu Virgil Tănase apărute în 1996 şi 2001, în Adevărul şi Adevărul literar şi artistic, pe care le-⁠am publicat apoi la Polirom, într-⁠un volum intitulat Paralele inegale. Îmi spunea: „Nu vreau să văd, de pildă, în Pristanda (se practică asta mult în Occident) un ofiţer nazist, în Trahanache – un secretar de partid sau în Zoe – o patroană de bordel… Mă feresc de astfel de actualizări şi comentarii regizorale pe marginea textului. Viziunea mea este modestă. Şi dacă cineva mi-⁠ar face complimentul de a spune că e cinstită, eu aş fi foarte mulţumit”. I-⁠am făcut în comentariul meu din ALIA acest meritat compliment.

Revenind la „romanul adevărat”, cu formula autorului, Leapşa pe murite, aş reţine mai întâi referirile lui Virgil Tănase privind grupul oniric, din care a făcut parte. După ştiinţa sa, onirismul este „singurul curent literar în adevăratul înţeles al cuvântului constituit în ţările comuniste”. Singurul, vreau să cred, nu presupune neapărat şi o judecată de valoare, ci mai mult o constatare statistică. Mi se pare însă excesivă afirmaţia potrivit căreia literatura onirică ar fi „poate, până în momentul de faţă, cel mai coerent manifest artistic provocat de prăbuşirea gândirii pozitiviste, de eşecul metafizic al ştiinţei, de năruirea experienţei sociale născute din materialismul istoric”. Onirismul – mai scrie, între altele, Virgil Tănase – „avea o identitate comună prin refuzul realismului plat”. Noţiunea de „realism plat” mi se pare, mai mult decât discutabilă. După cum discutabil este şi faptul că regimul comunist ar fi fost mai sever cu scriitorii onirişti, decât cu cei realişti, ceea ce ar discredita, în opinia lui Virgil Tănase – „teza comodă a unei literaturi pe care Nicolae Breban o consideră «evazionistă»”. Nu o discreditează deloc. Literatura oniricilor era, într-⁠adevăr, percepută de ideologii vremii ca evazionistă, dar mult mai deranjantă pentru ei era literatura realistă, pentru a rămâne la acest termen general, care e susceptibil de multe nuanţări. Evazionismul intra în conflict cu estetica marxist-leninistă, pe când realismul intra în coliziune cu politica. Oniriştii, care nu aveau nici pe departe audienţa de care se bucurau şi se vor bucura mereu realiştii, nu puteau face vreo gaură… în cerul puterii, pe când cei din urmă erau temuţi fiindcă constituiau un pericol pentru propaganda, liniştea şi chiar stabilitatea sistemului.

Ori de câte ori am citit jurnale, memorii, confesiuni în dialog etc. ale unor intelectuali, scriitori, artişti, aparţinând diasporei sau care au cunoscut bine diaspora (G.Uscătescu, Dumitru Ţepeneag, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Gellu Ionescu, Valeriu Anania şi mulţi alţii), m-⁠a interesat să aflu cât mai multe lucruri despre exilul românesc. Virgil Tănase se referă la exilul românesc de la Paris mai mult tangenţial, atunci când contextul o impune, dar nu mai puţin critic. La Paris îl cunoaşte în primul rând pe „americanul” Mircea Eliade de care îl va lega o durabilă prietenie. Impresionând printr-⁠o mare seriozitate, Eliade nu discută politică – ca şi un alt ilustru savant româno-american, Emil Palade –, dar, atenţie, pune multe întrebări, este preocupat de mersul lucrurilor în ţară, de viaţa culturală, intelectuală din România, îl interesează oamenii – „cine sunt, ce fac, ce scriu”. La ceasul când Virgil Tănase începe să descopere realităţile exilului românesc de la Paris, aşa cum era şi cum este el, nu mitizat, „vechiul exil”, cum îl numeşte, acesta îi apare împărţit în două privind atitudinea şi însemnătatea lui în Franţa. O parte formată din „câteva personalităţi recunoscute, dar care, din motive diverse, voiau să facă uitată obârşia lor românească şi care nu considerau că au a se implica în luptele noastre” („Nu mă interesează nimic. Nu vreau decât să beau” – i-⁠ar fi spus Eugen Ionescu lui Dumitru Ţepeneag). În cealaltă parte existau mulţi intelectuali, unii de calitate, dar total necunoscuţi, fiindcă erau ocupaţi cu diverse afaceri, cu activităţi lucrative. Înverşunările excesive şi exigenţele irealiste ale celor care, la adăpost în Occident, cereau unor oameni ca toţi ceilalţi un eroism suicidar şi gratuit”. Unde mai pui, că aceştia nu făceau decât să tragă cu praştia într-⁠un munte, criticând adică aspecte minore ale vieţii sociale din ţară, cum ar fi creşterea preţului la ouă şi alte asemenea. Aceasta era, să zicem, partea ridicolă, derizorie. Totul devenea însă de o maximă gravitate atunci când „patrioţii” din exil mergeau până acolo, încât pentru a servi – nu-⁠i aşa! – cauza recurgeau la incitări şi mistificări pe teme precum cea a statutului minorităţilor naţionale din România cărora – vezi Doamne! – nu li s-⁠ar respecta drepturile – „un subiect care merge la public şi mai ales la presă”. Ceea ce nu mai era o luptă cu Ceauşescu ori cu regimul politic din ţară, ci o acţiune dintre cele care intră în categoria crimelor împotriva statului român. Pentru că atunci când unii, ca Virgil Tănase, erau împotriva unor minciuni grosolane despre situaţia minorităţilor, li se răspundea că „orice mijloc e bun ca să stârnim opinia publică împotriva lui Nicolae Ceauşescu, chiar dacă «colateral» dăm apă la moară celor care, numeroşi la Paris, ar vrea ca Transilvania să fie desprinsă de România”. Orbiţi, manipulaţi ei înşişi, vajnicii luptători la adăpostul exilului eludau un adevăr irefutabil: „Fiinţa unei ţări şi a poporului care o locuieşte este infinit mai vastă decât dictatorul său vremelnic”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest