Se pot găsi, în reviste cu o difuziune mai largă sau mai restrânsă, hărţi conţinând geografii halucinante, croite după criterii politice obscure, ce aşază în această „Mitteleuropa” Cehia şi Croaţia, dar nu şi Austria, prelungind‑o până în Albania şi în Macedonia, până la hotarele Greciei. Şi aceasta după ce fuseseră ticluite, în cancelariile de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului, noi denumiri extrem de bizare care nu spun absolut nimic, precum acel „North‑Central Europe” aplicat zonei unde se găsesc Polonia şi Ţările Baltice sau „South‑Central Europe”, de la Bucureşti la Capul Matapan (totul, adaug, amestecat în organizaţii şi organisme cu conţinuturi variabile, născute la începuturile anilor ’90, aşa cum a fost „Central European Initiative”, apărută ca un grup „danubiano‑adriatic”, devenită mai târziu o „Pentagonală”, apoi o „Hexagonală”)[1].
Toată această complicaţie terminologică – inutilă după părerea mea – nu era decât rezultatul unei opinii americane extrem de simpliste, potrivit căreia „Europa de Est” şi „Europa de Vest” – realităţi venerabile ale istoriei – nu ar fi fost decât reflexul recent al unei situaţii descinse din Epoca „Războiului Rece”, împărţind continentul între aliaţi ai Washingtonului şi sateliţi ai Moscovei.
De altminteri, Zbigniew Brzezinski o spusese limpede cu trei decenii în urmă: „The fact is that the terms «Eastern Europe» and «Western Europe», as employed during the last several decades, were not geographic but geopolitical designations. They reflected the post‑Yalta political division of Europe”[2].
Voi adăuga deîndată că nu trebuie uitate tendinţele orientale, spre Constantinopol, mai ales, ale acestei „Mitteleuropa” situată la Est de Occident şi de linia Elba–Leitha; sunt tendinţele Moraviei chirilo‑metodiene sau cele ale Ungariei arpadiene, mai târziu cele ale Austriei către Balcani, cele ale Poloniei către Rusia ţarilor, pentru a nu mai evoca raporturile recente ale acestui spaţiu cu atotputernicul colos sovietic.
Am citat mai sus Ungaria, cu începuturile sale medievale. Pentru a înţelege mai bine tocmai complexitatea unei poziţii geopolitice în teritoriul celor două Europe care şi‑au împărţit‑o pe a treia[3], situată – aceasta din urmă – între spaţiile germane şi slave, voi întârzia puţin asupra unui studiu de caz, cel al istoriei maghiare.
Fără doar şi poate, istoria medievală şi modernă a Ungariei a evoluat înlăuntrul acestei Europe centrale, care era nucleul Imperiului Habsburgic, devenind chiar, sub semnul dualismului, o parte esenţială a monarhiei ce avea să se numească, pentru o jumătate de secol, Austro‑Ungaria.
Destinele actuale ale acestei ţări se întemeiază pe afinităţile multiseculare şi adânci pe care Ungaria catolică şi protestantă – spre deosebire de ţările ortodoxe din Est – le‑a avut cu Occidentul atlantic, protestant şi catolic la rândul său.
Nu mai puţin, spaţiul panonic s‑a orientat de mai multe ori – şi aceasta în momente decisive ale istoriei sale – către Balcani, către Bizanţ, către Turcia. Către o lume orientală, aşadar, care din punct de vedere etnic nu era foarte străină ungurilor[4].
Această împrejurare poate nuanţa şi mai bine locul exact al Ungariei în echilibrul european şi explică alte destine orientale ale acesteia, dovedite rând pe rând încă înainte de creştinarea maghiarilor la începutul secolului al XI‑lea, în epoca paşalâcurilor otomane din secolele XVI‑XVII sau din vremea satelizării sovietice într‑a doua jumătate a secolului trecut.
Coborâţi, în mai multe etape, de la Urali şi din Caucaz, ungurii lui Arpad, călăreţi şi păstori, au răspândit, prin atacurile lor, o adevărată teroare în Occident. Înfrângerea lor de către oştile lui Otto cel Mare la Lechfeld a fost, în chip paradoxal, marea şansă a evoluţiei istorice maghiare.
Siliţi a se retrage în pusta panonică şi a căuta sarea – atât de însemnată pentru animale – până în Transilvania, ungurii vor deveni foarte repede sedentari şi vor intra în legături rodnice cu principalele centre politice şi spirituale ale timpului, Roma şi Constantinopol.
Din această ultimă capitală imperială vor veni primele impulsuri de conversiune creştină, mediate în Transilvania şi de centrul emergent de la Alba Iulia.
Curând, către 950, se vor converti la credinţa creştină răsăriteană, la Constantinopol, conducătorii maghiari Bulcsu şi Gyula. Şi chiar dacă nepotul acestuia din urmă, Vajk, va alege creştinarea poporului său prin intermediul Romei – devenind „regele apostolic” Ştefan I –, ungurii aveau să rămână, pentru încă trei secole, într‑un spaţiu de cultură bizantină şi orientală.
Andrei I va primi diadema sa regală de la împăratul Constantin al IX‑lea Monomahul, Geza I va avea coroana trimisă de către basileul Mihail al VII‑lea Dukas; în veacurile următoare, extensiunea Ungariei către Croaţia, Dalmaţia şi Bosnia avea să consacre implicarea sa balcanică până în secolul nostru.
Bizantini, oameni ai bisericii, aflaţi la sud de lacul Balaton, la Tihany şi la Szeged; mănăstiri cu călugări „greci”, de la Cenad în Banat până la Szávaszentdemeter; celebrarea sfinţilor din calendar, în regatul catolic al Ungariei, potrivit sărbătorilor din biserica ortodoxă; ecourile artei bizantino‑balcanice până la Székesfehérvár, Feldebrö şi Esztergom[5] – iată tot atâtea dovezi evidente ale atracţiei recurente a Ungariei arpadiene către Răsăritul european, cu consecinţe, la nivel popular, până în epoca modernă.
Abia instaurarea Angevinilor franco‑italieni pe tronul de la Buda în 1308, aducând în Ungaria un viguros sistem occidental de tip francez, cu o biserică catolică foarte strict supravegheată de ochiul vigilent al papilor, aşijderea francezi, de la Avignon, a stăvilit influenţele orientale şi ortodoxe în spaţiul regatului lui Carol Robert şi al lui Ludovic cel Mare.
Dispariţia statului maghiar după dezastrul de la Mohács în 1526 avea să aducă, pentru un secol şi jumătate, o mare parte a Ungariei centrale şi meridionale înglobate unui paşalâc, într‑un sistem economic, politic şi cultural ce aparţinea exclusiv Orientului european dominat de Islam.
Din nou, neguţători, oşteni şi mode ale aceluiaşi Orient aveau să parcurgă spaţiul unguresc până la Tokay, pe Tisa superioară, în timp ce extensiunea politică a paşalâcului de la Buda avea să marcheze, de‑a lungul Câmpiei Române de Vest, apariţia diferitelor forme de dominaţie turcească directă, exact acolo unde au preexistat importante centre de autoritate regală maghiară, dar şi, înainte de anul 1000, zone legate de Bizanţ, precum Banatul unui Glad şi Bihorul unui Menumorut (mă gândesc la crearea, în 1552, a paşalâcului de Timişoara şi, în 1660, a celui de Oradea, părţi ale unui „coridor occidental” al Sud‑Estului european).
Această situaţie avea să fie prelungită printr‑un negoţ balcanic vioi şi cu mărfuri denumite turceşti („res turcalia”), vândute în târguri de levantini – greci, armeni, evrei, dar şi balcanici, sârbi şi raguzani –, până în momentul în care, la 1699, pacea de la Karlowitz avea să aducă Ungaria sub autoritatea austriacă.
Dubla vocaţie, orientală şi occidentală, a Ungariei avea să prindă contur, aşadar, în pragul epocii moderne, chiar dacă a doua, redescoperită astăzi, a fost predominantă şi chiar dacă cea dintâi a costat‑o aproape o jumătate de secol de istorie contemporană în blocul sovietic.
Revenind la Europa orientală, criteriile care o definesc sunt, în acelaşi timp, geografice şi culturale, etnice şi confesionale, determinându‑i frontierele atât de flexibile. Acestea au cuprins, în unele momente ale istoriei, fie Asia Mică – în preistorie, în Evul Mediu, în epoca noastră prin intermediul NATO –, fie Ungaria, Polonia, Finlanda supuse cândva sultanilor sau ţarilor.
La rândul său, această Europă orientală e scindată în două subzone: aceea a Sud‑Estului european, adunând laolaltă spaţiul balcanic şi cel carpato‑dunărean, cu tendinţa tot mai evidentă de extensie către spaţiul pontic, aflată în multiple şi variate relaţii cu nou‑creata „Comunitate a Mării Negre”, cu Caucazul, ca şi aceea ucraineano‑rusească.
Spaţiu de tradiţii imperiale şi „interimperiale”, vehiculând ideologii supranaţionale, de la aceea a celei de „a treia Rome” ţariste până la aceea a panslavismului, până la statalitatea asiatică de tip stalinist şi până la „internaţionalismul proletar”, acest imens rezervor al Europei orientale – de fapt al Europei întregi şi al întregii planete – trăieşte acum ceasul unor nostalgii, al unor exacerbări naţionaliste şi ortodoxe (repolitizarea ortodoxiei este o realitate la acest început de secol şi de mileniu!), dar şi, nu mai puţin, momentul elaborării unor proiecte de integrare cu cealaltă Europă, apuseană, prin mijlocirea periferiei acesteia din urmă, Europa centrală[6].
În fapt, unitatea continentului nostru rezidă într‑un singur punct, care reprezintă şi unicul liant: este vorba de creştinismul său tradiţional.
Fragment din vol. Cele două Europe, Ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită, Editura Ideea Europeană, 2018
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Note:
[1] Pentru această lume, G. Castellan, Histoire des peuples d’Europe centrale, Paris, 1994; E. Zamfirescu, Mapping Central Europe, Haga, 1996.
[2] Beyond Chaos. A Policy for the West, în The National Interest, primăvara 1990.
[3] J. Szücs, Les trois Europes, Paris, 1985.
[4] R. Theodorescu, Orientul din Ungaria, în Picătura…, p. 240‑243.
[5] G. Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapesta, 1970; vezi şi consideraţiile mele din volumul semnat de I.A. Pop, J. Nicolae, O. Panaite, Sfântul Ierotei episcop de Alba Iulia (sec. X), Alba Iulia, 2010, p. 25‑44. Ele sunt întărite de descoperirea, tot la Alba Iulia, în 2011, de către doamna Daniela Marcu Istrate, la vest de catedrala romanică Sf. Mihail, a unor urme de arhitectură ecleziastică de influenţă bizantină din secolele X‑XI, care se adaugă mai demult cercetatului baptiseriu bizantin de secol X aflat sub pavimentul amintitei catedrale.
[6] R. Theodorescu, Le Sud‑Est européen et la communauté pontique, în Association Internationale d’Etudes du Sud‑Est Européen. Bulletin, XXIV‑XXV, 1994‑1995, p. 55‑56.
Răzvan Theodorescu
