Contemporanul » În afara categoriilor » Casa, sufletul, rama

Casa, sufletul, rama

„Ce rost mai are o casă din care a plecat sufletul?” ofta Leopoldina Bălănuţă, la puţin timp după dispariţia amfitrioanei. Suferise un accident cerebral când la uşă îi bătuseră portăreii. Societatea postdecembristă avea alţi idoli.

Cu o tresărire de bucurie recunosc chipul sopranei Magda Ianculescu printre portretele expuse de Conservatorul bucureştean la aniversarea celor 150 de ani pe zidul ce se ridică dincolo de una din aleile Cişmigiului. În ciuda celebrităţii unor voci care au beneficiat ulterior de posibilitatea detupan_1 a cânta pe mari scene, mitul copilăriei şi adolescenţei mele a rezistat timpului. Acea voce, care părea, când să se spargă în mii de cristale, când să rezoneze în profunzimi de o desăvârşită puritate, nu putea fi confundată. Publicul român a compensat închiderea în colivie, fie ea şi aurită, a artiştilor din România primelor decenii de după război făcând din ei idoli ai conştiinţei colective. Erau prezenţi dincolo de spaţiul şi timpul reprezentaţiei: poposeau în case, în paginile revistelor şi ziarelor, ocupau un loc central în programele de radio şi televiziune, erau subiect de legendă, vieţile lor fiind povestite chiar şi în saloanele de coafură…

Nu făceam excepţie. În dreapta Conservatorului, la mică distanţă, revăd ferestrele apartamentului în care a locuit, sub care era de obicei parcat Mercedesul cafeniu. „Ce rost mai are o casă din care a plecat sufletul?” ofta Leopoldina Bălănuţă, la puţin timp după dispariţia amfitrioanei. Suferise un accident cerebral când la uşă îi bătuseră portăreii. Societatea postdecembristă avea alţi idoli. Întorc spatele apartamentului dichisit acum cu termopane şi-⁠mi ridic iar privirea către ipostaza artistei din istoria muzicii româneşti.

Patria mea A4, o colecţie de poeme de Ana Blandiana, apărută în 2010 la Editura Humanitas, iar anul acesta în engleză (Bloodaxe Books) şi în spaniolă (Editorial Pre-⁠Textos), e mai curând o punere în ramă decât în pagină. În ciuda tropului textual, această poezie de vară indiană nu se autoreflectă narcisist, dar nici nu rămâne, credem, în acelaşi plan ontologic cu spaţiul geografic locuit de poetă, ca o „patrie de dincolo de patrie”, cum spune Viorica Pâtea, traducătoare şi prefaţatoare. Relaţia dintre cele două seamănă mai mult cu polaritatea sugerată de Blaga dintre cosmos şi cosmoid, sau, mai exact, cu modelul triadic al existenţei, propus de epistemologul pozitivist, Karl Popper: trupul material, spaţiul subiectiv şi forma obiectivată a conştiinţei care este artefactul, cartea. A4 nu e o foaie de hârtie ieşind aproape automat din imprimanta maşinii de scris a lui Allen Ginsberg, ci ceva asemănător pergamentului Upanishadelor, conceput de gânditorul indic ca o corabie în care va călători sufletul în eternitate.

Poezia Anei Blandiana e o variantă lirică a esteticii conceptualiste din artele plastice, sensul literal şi jocul retoric care impune o altă structură de sens având un efect superior, de profunzime. Limbajul poeziei abandonează tropii în favoarea unui mod de simbolizare folosit în matematică. Poezia devine cod, cifru, semnul caracterizat de Eric Gauss ca transfer vertical între lucrul semnificat şi lucrul aşa cum este el reprezentat/ simbolizat. Alegem, pentru ilustrare, „On the Surface of the Universe” („Pe suprafaţa universului”) în inspirata versiune engleză semnată de Viorica Pâtea împreună cu Paul Scott Derrick. Primul vers anunţă tema, ca într-⁠o lucrare muzicală: I understand so little of the world. Incapacitatea de a înţelege lumea e o idee prelucrată apoi prin relaţii de analogie sau cauzalitate. Originea universului e o nebuloasă care ar putea fi transpusă doar în aglomerări verbale nestructurate: „Words surround me/ in mists and clouds.” Universul nu semnifică, dar ideea e sugerată printr-⁠o structură negativă: o stea cu contur imperfect „abia mijeşte a sens”. Lipsa de înţelegere se asociază cu distorsiuni ale perspectivei (The lenses are always just out of focus) sau orbire. Asemeni unui orb, poeta pipăie la întâmplare suprafaţa lucrurilor, simţurile sale infirme neîngăduind cunoaşterea eucharistică (No taste, no smell). Spre deosebire de obiectul estetic, formele universului nu alcătuiesc un tot coerent sau inteligibil (Gestalt): forms with no figure.

Poezie de idei în imagini sensibile, literă şi cifru, A4 e un câmp străbătut de energii subterane ale tradiţiei literare. Poeta nu se doreşte originală, ştiind că poeţii cu adevărat mari se întâlnesc. În profunzimile universului există un model de adâncime, o structură de informaţie neafectată de alternanţele acestuia între explozie şi implozie. Ion Barbu credea şi el în cântarea unică, la aceeaşi putere, a tuturor aezilor lumii. Pe alocuri, ni se pare că prindem un ecou din Blake (Creatorul vinovat pentru că a creat coşmaresca Animal Planet, unde cel care devoră cel mai mult e rege), Nichita Stănescu (omul-⁠fantă e aici un morar despre care nu se ştie dacă macină sau e măcinat de fiinţă), Emily Dickinson (personificări ale morţii ca arhi-⁠adversar sau demitizarea vieţii de dincolo), Laforgue (joc retoric deconstructiv, care transferă umili porumbei în registrul sacru-⁠lu­dic al „clonelor Sfântului Duh”), John Keats sau Théophile Gautier (chiar şi zeii mor, lăsând loc altor dinas­tii). Acestea sunt absorbite însă în chihlimbarul poemului de o remarcabilă coerenţă internă, în care toate elementele gravitează în jurul unei idei, ca în bazinul unui atractor. Dacă saturnienii fac loc lui Apollo la parnasieni, Blandiana rămâne în sfera etic-⁠religi­oasă, evitând decaden­tis­mul estetizant. În poemul său, Apollo pătrunde într-⁠o eucharistică bucătărie, oprin­du-⁠se în faţa crucifixului. Alăturarea şocantă de concepte şi obiecte ale vieţii umile prilejuieşte pefaţatorilor o comparaţie cu poeţii metafizici din epoca barocului, dar precedentul biblic e şi el binecunoscut în studiile de retorică. T.S. Eliot e însă indubitabil citat în poemul Requiem. „Who is that tupan_2behind you?” (Cine e în spatele tău?) e o întrebare din ultima parte a poemului Ţara pustie, adresată discipolilor lui Iisus pe drumul către Emaus. Recunosc ei, în ciuda chipului acoperit de glugă, victima arhetipală, care moare pe cruce iar şi iar împreună cu umanitatea greu încercată? Poeta se va fi identificat cu Anna Ahmatova, care, în poemul Requiem descrie universul concentraţionar în care s-⁠a simţit solidară cu cei care aşteptau la coada penitenciarului unde era închis şi propriul ei fiu.

Prefaţa semnată de cei doi distinşi universitari din Spania este un tablou creionat în interiorul unei rame preexistente. Simţind nevoia caracteristică istoricului literar de a situa un autor într-⁠o tradiţie, ei s-⁠au oprit la Ahmatova, insistând însă asupra unicităţii personalităţii Anei Blandiana, care constă mai ales în suprapunerea perfectă dintre viaţă şi creaţie, dintre mărturia de conştiinţă a victimei unei istorii neonorante şi refuzul categoric de a se implica sau accepta compromisuri. Admirată pentru curajul opoziţiei faţă de dictatură şi al condamnării tuturor formelor de totalitarism, poeta a refuzat şi ademenirile noii Puteri sub forma portofoliului ministerial sau diplomatic, închizându-⁠se într-⁠o existenţă la sine, ca legendarul Nastratin barbilian, hrănit de propriile resurse spirituale. Nu a spus niciodată, precum Juan Goytisolo unei Spanii intolerante, „Comunicarea noastră s-⁠a terminat”, dar cele trei interdicţii lansate sub Ceauşescu pe tot cuprinsul ţării şi respectate de o intelectualitate pe care, cum spune Dennis Dilletant, nu a dat-⁠o afară din ţară curajul disidenţei, au lăsat urme. Chiar şi momentul de entuziasm din Decembrie 1989, când poetei i s-⁠a părut că vede pe străzi „poporul lui Eminescu”, s-⁠a stins cu timpul făcând loc implicării în activităţi neguvernamentale menite să genereze şi în România acea societate civilă despre care Antonio Gramsci credea că împiedică încălcarea drepturilor omului în Occident. Autorii Prefeţei o prezintă ca pe un mit politic al Estului, salvată prin solidaritate internaţională, care a reuşit să opună raţiunii forţei forţa raţiunii şi să îngăduie memoriei să facă justiţie (Memorialul Sighet). Comparând portretul interior al apologiei (confesiunii) poetice din Postfaţă şi portretul exterior al celor doi cultivaţi critici şi admirabili tradu­că­tori, ni se pare că mitul Blandiana e mai profund decât considerentele politice sau chiar etice. Poeta nu pare să fi avut vreodată o agendă politică. Conştiinţa sa a vibrat la evenimente ca o sensibilă harfă şi tot conştiinţa a înlăturat cenzura care intervine, după Jacques Lacan, în momentul în care copilul plin doar de sine intră în ordinea limbajului, posedată în comun cu o comunitate care îi impune tabuuri şi convenţii. Poeta a preferat plinătatea prezenţei sale în poezie „maculărilor” impuse de sistem oamenilor angrenaţi în el. A renunţat la o lume care nu era de câştigat salvând Poezia şi creându-⁠şi un eu estetic, mitizat: „Iar viaţa sa exemplară a validat idealurile pentru care a luptat” (p. 11). Starea de inocenţă permanentizată e aşadar mai curând un miracol al psihologiei, aventura unui spirit absolutist care, la capătul aleii ce ducea spre căzuta lume a experienţei (politico-⁠sociale), a preferat zborul în imperiul Uraniei.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest