Referindu‑se la zilele noastre, în prefaţa pe care a scris‑o la Libertate şi egalitate de Raymond Aron, filosoful Pierre Manent reuşeşte să surprindă în mod excelent, prin următoarea afirmaţie, consecinţele faptului că statul eşuează să fie un garant al libertăţii de exprimare în majoritatea statelor lumii în prezent (fapt ce a reprezentat concluzia primei părţi a acestui articol): „Mai mult ca niciodată, «libertatea constă în a face tot ceea ce nu face rău celuilalt», ceea ce are drept consecinţă că ceea ce este posibil să faci, inclusiv să spui, este din ce în ce mai circumscris şi proporţional creşte şi se aprinde sentimentul a ceea ce «face rău» sau ar putea face rău”. În aceste condiţii, devine tot mai acut sentimentul că statul apreciază deosebit de arbitrar opiniile cetăţenilor săi: foarte mulţi intelectuali contemporani atrag atenţia că factorul politic se erijează în judecător al ideilor (sau al opiniilor), făcând o separaţie între cele corecte („ortodoxe”), care trebuie promovate, şi cele periculoase („erezii”), care trebuie cenzurate. Această separaţie survine în contextul în care se intensifică tot mai mult în viaţa cetăţenilor europeni prezenţa corectitudinii politice. Faptul că statul devine – fie în mod pasiv (tacit), fie în mod activ (făţiş) – promotor al acestei ideologii este un aspect foarte cunoscut şi dezbătut de opinia publică din ţările bătrânului continent (indiferent dacă discuţiile vizează critici sau doar simple constatări privind această ideologie).
Prezentarea succintă a principalelor trăsături ale acestei ideologii este necesară pentru a demonstra aserţia că există o legătură neechivocă între promovarea de către stat a corectitudinii politice şi limitarea nelegitimă a libertăţii de exprimare prin aplicarea etichetei de hatespeech; cu alte cuvinte, pentru a arăta că tocmai promovarea asumată a unei ideologii reprezintă cauza pentru care statul eşuează să mai fie un garant al libertăţii de exprimare. Astfel, dacă, potrivit lui William Sind, ceea ce numim corectitudine politică nu este altceva decât marxism cultural, adică un „marxism tradus din termenii economiei în termenii culturii” (ceea ce îi conferă un caracter totalitar), atunci înseamnă că, în mod esenţial, corectitudinea politică împărtăşeşte viziunea unei „societăţi fără clase”, „adică o societate nu doar a şanselor egale, ci şi a condiţiei egale”. Totodată, „marxismul cultural susţine că istoria e explicată în întregime prin dominaţia unor anumite grupuri – definite prin normalitate sau anormalitate în funcţie de sex (masculin/femin), rasă, preferinţe sexuale – asupra altor grupuri”. Ca urmare, corectitudinea politică „declară a priori anumite grupuri virtuoase (cum ar fi femeile feministe, minorităţile sexuale) şi altele rele (bărbaţii albi), adică fără a ţine seama de comportamentul efectiv al indivizilor”. Nu în ultimul rând, „marxiştii culturali aplică sancţiuni persoanelor care nu sunt de acord cu ei şi le dau privilegii grupurilor pe care le favorizează” şi, în sfârşit, aceştia „folosesc o metodă de analiză (deconstructivismul) concepută astfel încât să evidenţieze corectitudinea ideologiei lor în toate situaţiile”.
Dacă analizăm toate cele 50 de cazuri de hatespeech prezentate de Coleman (cele redate în prima parte a articolului sunt doar cele mai sugestive), se observă că au fost cenzurate acele opinii care s‑au raportat incorect la grupurile considerate ca fiind bune de marxiştii culturali. Totodată, fără a intra în detalii, trebuie precizat că tocmai prin deconstruirea limbajului se ajunge ca orice text să fie considerat ofensator (incitator la ură) la adresa acestor grupuri virtuoase (indiferent dacă este vorba despre emigranţi, minorităţi sexuale, feministe ori alte grupuri valorizate astfel).
Nu interesează pentru discuţia de faţă stabilirea caracterului just sau injust al corectitudinii politice pentru simplul motiv că împărtăşirea unei anumite ideologii este o chestiune ce ţine de alegerea fiecăruia. De altfel, tocmai pentru că promovarea unui curent ideologic este o problemă de ordin personal, eşecul statului în a garanta libertatea de exprimare nu se datorează esenţialmente faptului că marxismul cultural ar fi bun sau rău; statul este criticabil pentru simplul fapt că s‑a făcut promotor al acestei ideologii sau, mai limpede spus, al unei ideologii.
Critica formulată are un profund caracter liberal, întrucât gânditorii din cadrul acestui curent filosofic au susţinut că libertatea de exprimare, împreună cu celelalte libertăţi conexe, poate fi garantată doar în cadrul statului neutru. Pentru a înţelege acest concept, trebuie subliniat, în primul rând, că încă de la primii săi reprezentanţi (respectiv Thomas Hobbes) liberalismul politic a susţinut că acţiunea politică nu mai trebuie să aibă drept fundament ideea unui bine (orice natură ar avea acesta), întrucât oamenii îşi formulează „noţiuni incompatibile despre bine, incompatibilitate care este o sursă inepuizabilă de conflicte şi războaie”. În aceste condiţii, întrucât binele ţine de opţiunea particulară a fiecărui individ în parte, Benjamin Constant apreciază că starea socială ideală este cea în care „guvernul va fi complet neutru în privinţa opiniei, a credinţelor, a luminilor, pentru că guvernul, format din oameni de aceeaşi natură cu cei pe care îi guvernează, nu are mai mult decât ei opinii incontestabile, credinţe sigure sau lumini infailibile”. Practic, statul nu are menirea de a stabili care este binele cetăţenilor (de unde are statul capacitatea de a cunoaşte obiectiv acest bine, de vreme ce niciun om nu poate susţine că ştie cu adevărat ce este bine sau nu pentru el?), ci de a le garanta acestora toate mijloacele necesare (printre care se încadrează şi libertatea de exprimare ca fiind fundamentală tocmai în acest sens) prin care fiecare în parte să‑şi făurească propriul ideal de bine şi să poată trăi conform acestuia, astfel încât să atingă fericirea. Cu alte cuvinte, „guvernul reprezentativ este scepticismul devenit instituţie” (Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului).
Doctrina statului neutru presupune în linii mari următoarele aspecte: având în vedere imposibilitatea unei cunoaşteri „ştiinţifice” a binelui, se impune o separaţie riguroasă între „fapte” (care constituie obiectul ştiinţei) şi „valori” (care reprezintă însăşi esenţa vieţii, pentru că ele sunt alese sau create în mod liber de oameni) care constă în aceea că „în societatea modernă, numai ştiinţa poate constitui obiectul unei afirmaţii, al unei aprobări publice. Este singurul conţinut de gândire acceptabil la nivelul public. Celelalte valori, de exemplu valorile estetice sau religioase, nu mai au dreptul de a fi acceptate în spaţiul public sau nu mai au destulă forţă pentru a fi acceptate în spaţiul public” (Pierre Manent, Cum de putem trăi împreună). De altfel, filosoful subliniază utilitatea acestei separaţii între ştiinţă şi viaţă ca suprapunere peste cea între public şi privat: „În primul moment, când îmbinăm ştiinţa şi spaţiul public, ştiinţa şi statul, dacă vreţi, creăm cadrul şi condiţiile vieţii noastre; în al doilea moment, ne propunem să trăim exercitându‑ne libertatea”, cu alte cuvinte, „omul modern (…) afirmă Ştiinţa pentru a putea afirma mai bine Libertatea”.
Într‑o societate secularizată cum este cea modernă, majoritatea oamenilor crede că religia ar fi cel mai mare duşman al ştiinţei (şi, a fortiori, al libertăţii) şi că, în consecinţă, aceasta ar trebui izolată cât mai mult (chiar eliminată integral din viaţa publică, dacă ar fi posibil). Dar omul modern nu realizează (sau nu vrea să o facă) faptul că şi ideologiile, devenite politică de stat (aşa cum tinde să fie tot mai mult corectitudinea politică astăzi), reprezintă, de asemenea, un veritabil pericol la adresa libertăţii, întrucât acestea vor să impună societăţii un anumit adevăr, un anumit ideal de bine, în numele căruia realitatea trebuie suprimată, iar scrierea ori rostirea anumitor lucruri de natură faptică trebuie interzise (William Sind). Ideea statului neutru reprezintă una dintre cele mai bune soluţii pentru combaterea unui astfel de pericol.
Având în vedere premisa discuţiei de faţă – cenzurarea unor opinii catalogate ca fiind hatespeech reprezintă o limitare injustă a exerciţiului libertăţii de exprimare – în urma analizei efectuate se pot formula câteva concluzii. Astfel, pe de o parte, se poate constata că nu există niciun fel de criteriu (obiectiv) în funcţie de care se aplică eticheta de hatespeech, iar pe de altă parte, din punctul de vedere al chestiunii de fond, cenzurarea nepermisă a discursului este cauzată de faptul că statul tinde să devină din ce în ce mai mult promotorul unei ideologii (în speţă, al corectitudinii politice). Aceste critici au fost formulate din perspectiva viziunii liberalismului politic. Recuperarea unor idei fundamentale ale tradiţiei acestui curent filozofic, respectiv principiul non‑vătămării şi doctrina statului neutru, reprezintă, poate, unul dintre cele mai bune mijloace prin care pot fi asigurate exerciţiul şi chiar existenţa libertăţii de exprimare.
În mod cert, soluţiile gânditorilor liberali nu sunt şi nici nu ar putea fi perfecte. De exemplu, ideea statului neutru prezintă anumite dezavantaje. În acest sens, Pierre Manent arată că, din cauza separaţiei dintre fapte şi valori, „deficitul de substanţă al vieţii publice este atât de însemnat, încât uneori s‑ar părea că aceasta nu mai e formată decât din comunicarea publică a vieţii private sau a vieţilor private’’. Cu alte cuvinte, pericolul la care conduce exilarea tuturor valorilor în spaţiul privat este vidarea completă a spaţiului public. Cum însă pare de neconceput ca spaţiul public să fie gol de orice fel de opinie sau convingere, s‑ar părea că ascensiunea corectitudinii politice vine tocmai din nevoia de a exista ceva care să umple acest gol. Ca orice ideologie însă, corectitudinea politică poate să umple acest gol doar cu propriul ei adevăr, care tinde să condamne şi să strivească toate opiniile contrare.
Golul spre care tinde spaţiul public în societăţile contemporane trebuie umplut cu un permanent dialog între valori şi convingeri. Acest fapt este întărit de ceea ce afirmă acelaşi Manent: „Tensiunea dintre libertate şi adevăr este constitutivă umanităţii’’. Doar din libera confruntare între opiniile existente în societate se poate spera în triumful adevărului.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Nicolae Săcrieru
