Primind vizita scriitorului Grigore Ilisei, în septembrie 2022, m‑am bucurat! Întâlnirile cu anumiţi oameni oferă trăiri inedite şi, uneori, inexplicabile la prima vedere, dar pe care le păstrezi în tainiţele sufletului. Poate că aceasta este şi natura inexplicabilului: să rupă vălul de pe litera ce caută să explice totul, pentru a susţine ce vedem.
Cu prilejul venirii sale, scriitorul mi‑a oferit ultimele două cărţi editate: Blestemul iubirii pierdute, apărută la Editura Junimea, Iaşi, 2022, şi o reeditare a lucrării Grădina liniştii, apărută la Editura PIM, în acelaşi an.
Orice pagină scrisă de Grigore Ilisei reprezintă pentru mine încântare şi invitaţie într‑un univers al cuvintelor alese şi atent împărtăşite altora. Subiectele, deşi diferite, scrise într‑un stil inconfundabil, sunt tributare trăirilor înalte, vecine cu taina (misterul). Aşa sunt multe dintre paginile scriitorului, între acestea şi cartea dedicată profesorului Aurel George Stino, Grădina liniştii.
Dascălul fălticenean, care a trăit 70 de ani (1900‑1970), profesor la Liceul „Nicu Gane”, a cunoscut, cum rar se întâmplă, oameni de înaltă statură intelectuală şi umană. A avut privilegiul de a întâlni, încă din copilărie, într‑un oraş care părea locul unde nu se întâmplă nimic, astfel de genii, străluciri, oameni dăruiţi culturii, ştiinţelor, învăţământului şi, mai ales, semenilor.
Efortul de a reflecta asupra simţirilor pe care un ucenic le nutreşte pentru dascălul său, în postura de educator, profesor, povăţuitor sau formator, precum şi de a găsi cuvintele potrivite pentru a le descrie, este unul istovitor. Pentru atitudinea pe care Grigore Ilisei a arătat‑o faţă de pedagogul său din liceu, Aurel George Stino, se pot găsi anumiţi termeni care oglindesc diferite trăiri: omagiu, reverenţă, recunoştinţă, apreciere, neuitare, cinstire şi altele asemenea.
Cred însă că astfel de întâmplări nu se întâlnesc la tot pasul! Un dicton celebru spune că recunoştinţa e floare rară, iar istoria contemporană parcă reprezintă simbolic scena unde este pusă în distribuţie piesa de teatru prin care mulţumirea îşi găseşte locul tot mai puţin…
Dedicat învăţământului fălticenean, cărturar care a vibrat sufleteşte la istoria locului cu care s‑a identificat, Aurel George Stino rămâne prea puţin cunoscut. Cu toate că a fost prieten cu Sadoveanu, care‑l vizita în reşedinţa sa de pe strada Ion Dragoslav; cu toate că din copilărie l‑a avut aproape pe Anton Holban, unul dintre iluştrii reprezentanţi ai familiei Lovinescu; cu toate că s‑a împrietenit cu Iorga, purtând o bogată corespondenţă cu el, primindu‑i ca şi multor altora vizitele în casa sa, Aurel George Stino avea să rămână singur când vremurile nu au fost prielnice.
Ultimii 20 de ani ai vieţii lui, poate şi mai bine, au fost înneguraţi de tristeţea pierderii prietenilor, din pricina vârstei lor înaintate, ori din cauza regimului politic, care‑i cenzura corespondenţa şi îl împiedicase să se întâlnească cu cei de care legase trainice prietenii. În astfel de situaţii, a fost nevoit să distrugă documente, corespondenţă, chiar înalte ordine de stat, primite din diferite locuri, întrucât regimul nu aprecia asemenea legături.
În perioada de după 1947, Aurel George Stino nu a mai putut scrie ca până atunci. Înainte, rar treceau perioade de timp când diferite publicaţii nu‑i găzduiau scrierile, iar acesta era un fapt constant încă din tinereţea lui. L‑au ajutat, îndeosebi Iorga, Sadoveanu şi alţii.
În aceeaşi perioadă, cele mai frumoase locuri din apropierea Fălticenilor au fost călcate cu piciorul, pentru a folosi o expresie din acea vreme, de Aurel George Stino şi prietenii lui. Mănăstirile Slatina, Râşca şi Probota, Dolheştiul, unde se afla ctitoria hatmanului Şendrea, Rădăşeni, Preoteşti, munţii Stânişoarei şi alte toposuri erau preferate de el şi apropiaţii săi.
Nu putem uita mărturisirea lui Aurel George Stino care, însoţindu‑l pe Iorga la Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Vodă Lăpuşneanu, plănuise să facă acolo o necropolă pentru marii cărturari ai neamului, pentru iubitorii de litere, proiect care, însă, nu s‑a concretizat. În schimb, la puţini ani de la această vizită, Mănăstirea Slatina avea să cunoască una dintre cele mai strălucite perioade din istoria ei, în timpul stăreţiei vestitului arhimandrit Cleopa Ilie.
Mi se relevă providenţial rolul unui ucenic, al unui cunoscut mai de aproape sau mai de departe, cum sunt în general studenţii, elevii sau apropiaţii unei persoane, dintre care cei mai mulţi ar putea uita ţinuta dascălului, mesajul transmis şi fărâma de lumină pe care a reuşit să o pună înlăuntrul sufletului său. Adeseori, mă întreb ce se întâmplă cu aceste fapte şi trăiri care nu sunt adăpostite de mărturiile scrise. Unde merg?
Nu aşa s‑a întâmplat însă cu fostul elev de la Liceul „Nicu Gane”, scriitorul de mai târziu, Grigore Ilisei.
La câţiva ani după moartea lui Aurel George Stino, ucenicul a poposit în casa de pe Ion Dragoslav, ocrotită de teii bătrâni, de brazi şi de florile de liliac, dar mai ales de amintirea celor care i‑au călcat pragul. Să nu uităm că Grigore Ilisei păşea pe urmele lui Iorga, Anton Holban, Sadoveanu şi ale altora care au simţit aceeaşi bucurie în locul respectiv.
Atunci i s‑a cerut doamnei Virginia Stino, care a trăit mai mult de 100 de ani, o parte dintre scrierile soţului ei, cele pe care nu reuşise să le aşeze într‑o carte. Erau timpuri cu adevărat potrivnice…
S‑a mai întâmplat aşa şi cu Vasile Lovinescu, prieten cu Aurel George Stino, care şi‑a lăsat cea mai importantă parte a operei în sertar, fiind publicată mai târziu, el bucurându‑se, înainte de a închide ochii, de editarea unei singure cărţi.
Din ce a aflat în casa profesorului, completate cu texte descoperite în unele publicaţii, unde avea acces Aurel George Stino, mai ales înainte de 1947, Grigore Ilisei a reuşit să publice Grădina liniştii, care însumează cele mai importante scrieri ale cunoscutului dascăl fălticenean.
Peste timp, Editura Omnia din Iaşi, la distanţă de 30 de ani după publicarea primei ediţii a Grădinii liniştii, a tipărit altă lucrare, nu foarte amplă, dar preţioasă, cu scrieri ale aceluiaşi fălticenean. Am descoperit acolo, pe lângă drumurile lui Aurel George Stino la Slatina, Rădăşeni, la mormântul hatmanului Şendrea, la Broşteni, Rotopăneşti, Spătăreşti şi în alte locuri, mărturisirile şi importantele informaţii pe care le‑a salvat de la uitare.
La împlinirea a 52 de ani de la moartea cărturarului din dumbrăvile minunate, lucrarea Grădina liniştii se publică din nou, într‑o formă elegantă, cu câteva texte noi, contribuind la scoaterea din uitare a scriitorului fălticenean. La volum au contribuit şi alţi cinstitori cu inimă mare, între care doamna Maria Mitocaru, pictorul Dan Hatmanu prin peniţele lui, Alexandru Săvescu cu fotografii contemporane şi alţii care înţeleg că recunoştinţa este proprie doar oamenilor mari…
Câteva lucruri merită amintite din această carte, care descoperă lucruri deosebit de importante, ce pot fi incluse oricând în istoria literaturii române.
Paginile dedicate lui Eugen Lovinescu sunt scrise într‑un stil elegant, realist, dar în acelaşi timp reverenţios. Autorul mărturiseşte că prima lectură din Eugen Lovinescu a durat… doi ani, începând cu manualele de limbă latină. Despre Eugen Lovinescu, colegul lui Sadoveanu, ni se spune că nu a făcut parte din nici un clan, nici haiduc, nici pescar, nici jucător de oină, era cititor pasionat şi privea peste împărăţia apelor…
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
