Contemporanul » (Con)texte » Maria-Ana Tupan: La drum cu Liviu Grăsoiu

Maria-Ana Tupan: La drum cu Liviu Grăsoiu

Psihologii ne-⁠au consolat de mult în privinţa lipsei de logică a asociaţiilor noastre mentale, dar poate că între cele două scene urmărite pe micul ecran nu cu mult timp în urmă există o legătură, chiar dacă nu una aparentă, care să justifice tuşeul subliminal imprimat de ele asupra unversului liviu-grasoiumeu afectiv. Ceea ce le este comun, în percepţia mea, ţine de o anumită mecanică a gesturilor sau a cuvintelor ce indică absenţa motivaţiilor de profunzime sau chiar a conştiinţei de sine.

Spectator fidel al competiţiilor de gimanstică încă din nopţile de extaz ale triumfului Nadiei la Montreal, am simţit o cumplită dezamăgire urmărind concursul de la ultimele Jocuri Olimpice. După o evoluţie mediocră, fără nimic spectaculos, Sanne Wevers, câştigătoarea de la bârnă, a putut fi văzută, nu aşteptând verdictul arbitrelor, ci calculând, „cu creionul pe hârtie”, punctajul elementelor executate. Putea fi şi un avertisment tacit înspre brigada de arbitri, că nu se va lăsa furată…  Cu două la primărie şi alte trei la prefectură, a reuşit să adune suficient pentru medalia de aur, dar ce diferenţă!… Deşi s-⁠a scris mult despre eşecul gimnasticii noastre, în realitate elevele lui Bitang şi Belu au intrat în istorie. Gimnaştii motivaţi şi de dorinţa de impresie, nu doat de scor, au executat dificilele elemente Amânar, Comăneci, Olaru, Drăgulescu… Creativitatea, depăşirea limitelor, modelul impus, fascinaţia nu sunt ingrediente ale contabilizării pragmatice şi ale flerului de învingător pentru supravieţuire.

De la calcul pragmatic la insensibilitate cinică există diferenţe de grad, nu de calitate ale unui anume profil psihic. Cu stupoare am urmărit „show”-⁠ul conclavului de bârfitori ai lui Radu Beligan chiar în intervalul dintre decesul acestuia şi înmormântare. De ce atâta grabă indecentă, de ce aruncau atâtea acuze veninoase contra unui om care nu se mai putea apăra? Suntem siguri de un motiv: din laşitate. Al doilea s-⁠ar putea să fie chiar gratuitatea acuzelor. În perioada de dezgheţ ideologic, au fost atrase în funcţii personalităţi în mai toate domeniile, iar ca şef de instituţie era imposibil, cum s-⁠a exprimat un politician, să nu vezi  „securist la ochi”.  Fără dovezi ale vătămării carierei sau vieţii unui individ, acuzaţiile nu se susţin.

Veninul ratării e mai curând explicaţia atacului huliganic asupra celor care, fiind morţi, nu au gloanţe. Este şi cazul unui anume Ion Stelian, de la Radio ProDiaspora, despre care aflăm cu emoţie doar că „trăieşte în Covasna” şi care a postat pe net un injurios In memoriam – Dramaturgul „Marius Tupan” la trilulilu!, completat cu amănunte ale biografiei unui om de origine modestă, într-⁠adevăr, dar care a pătruns în istoria literaturii române prin cărţi, receptare elogioasă, premii, inclusiv ale Uniunii Scriitorilor – o carieră confirmată prin decernarea Ordinului Meritul Cultural în grad de Cavaler. Cum în spaţiul virtual se poate arunca orice, nu ai cum să scapi de asemenea atacuri imun­de cum nu poţi scăpa de râie.

În acest context, o prezenţă distonantă este criticul Liviu Grăsoiu, al cărui nume este asociat mai ales cu „Revista literară Radio”, pe care a realizat-⁠o pe parcursul multor ani şi sub schimbătoare regimuri politice. Se poate spune că ilustrează un gen complex, pe care l-⁠am numi  „istorie literară, critică şi etică”, iar politică doar în contextul celei din urmă. Scrierile sale apărute între 1970 şi 2015, adunate în volumul Popasuri si refugii (Editura Bibliotheca, 2015) justifică reproşul adresat undeva presei scrise de a nu reflecta şi recunoaşte meritul Radioului în calitate de cronicar al literaturii şi vieţii literare româneşti. Obligaţi să consemneze evenimentele curente, realizatorii Revistei literare reuşesc să ofere o imagine panoramică a vieţii literare, în vreme ce cronicile din reviste sunt mult mai selective, în funcţie de opţiunile cronicarilor (uneori aceştia comentează un autor volum după volum, urmărindu-⁠i întreaga carieră, în vreme ce ignoră autori care nu sunt afini).

La drum cu Liviu Grăsoiu, prin intermediul acestui volum retrospectiv, retrăim viaţa generaţiilor născute imediat după război. E o cronică remarcabil de obiectivă, fără distorsiunile celor care, fie minimalizează gravitatea epocii proletcultiste, fie îi atribuie epocii Ceauşescu merite (gen spirit independent, dezgheţ politic şi naţionalism) pe care acesta nu le-⁠a avut cu adevărat, ci doar le-⁠a imprimat percepţiei neavizate graţie vicleniei politice. Privind în urmă, criticul e îndreptăţit să remarce cu satisfacţie: „De prea putine ori m-⁠am înselat, iar în numele bunului simţ am apărat cauze demne de respect, indiferent de ierarhiile întocmite ad hoc, dupa interese meschine”. Ce argument mai imbatabil putem aduce în spijinul onestităţii sale dezinteresate decât scrierile admirative şi de suflet despre autori care trecuseră din această lume şi nu-⁠i mai puteau oferi nimic? Sunt multe, respectivii autori continuându-⁠şi existenţa în memoria lui ca într-⁠o istorie postumă scrisă la optativul trecut: „Ar fi împlinit 90 de ani”….

În comparaţie cu exerciţiul încărcat de convenţii procedurale ale criticii actuale, în mare parte standardizat, critica lui Liviu Grăsoiu se adresează textelor şi autorilor în egală măsură, un cadru suplimentar fiind climatul politic căruia, după cum realizăm acum, radioul şi televiziunea le sunt foarte expuse.  În felul acesta, el sesizează şi comentează alternanţa sistolic-diastolică a presiunilor ideologice care au prilejuit, de exemplu, straniul fenomen al „celui de al doilea debut” în anii ’60 al unor mari autori  care fuseseră până atunci interzişi sau aruncaţi în închisori: Blaga, Voiculescu, Barbu, Pillat, Maniu, Vinea… Autorul însuşi s-⁠a schimbat fără să-⁠şi dea seama, primul text antologat, „Cele două Ancuţe”, fiind reinterpretarea, de către un fin hermeneut, a textului lui Sadoveanu, în vreme ce următoarele indică intensificarea constantă a conştiinţei politice care urmărea ca un seismograf adâncirea ţării în dictatură. Sigur, marea surpriză şi dezamăgire a fost degradarea culturală în condiţiile libertăţii politice de după Decembrie 1989. Tocmai atunci au fost expediate cărţile substanţialei biblioteci a Radioului într-⁠n depozit abandonat, amintind autorului de vremea când erau arse în curte înregistrările cu scriitorii tabuizaţi. Tocmai atunci au dispărut emisiunile culturale de la televiziune, tocmai atunci s-⁠a prăbuşit învăţământul, universitarii autentici văzându-⁠se înghesuiţi de impostori potopiţi cu titluri în ciuda cărţilor puţine, la edituri mediocre, sau chiar în lipsa lor. Tocmai atunci a devenit România o „ţară de consumatori”, după fericita expresie a unui rector intervievat nu de mult de Realitatea TV, care, spune Liviu Grăsoiu, se mulţumesc să aducă osanale unor personalităţi din străinătate.

Cronicile lui Liviu Grăsoiu deşteaptă interesul cititorilor pentru unele cărţi uitate astăzi, cum ar fi  Trei ceasuri în iad de Leonida Plămădeală, a cărui acţiune se petrece într-⁠un oraş german D (poate este Dresda nimicită de bombardamente ale cărei ruine intenţionat lăsate au intimidat populaţia decenii).  Zidurile acoperite de fum şi de spectrul catastrofei par într-⁠adevăr conţinute în numele Peter Gast (sugerând exil interior, sentimentul de a fi acasă ca vizitator, spectru ce bântuie pământul lui Adam). Citim acum mărturisirea de atunci – crez etic – a autorului, a cărui valoare nu poate fi apreciată de generaţiile născute în libertate:  „A trai e valabil numai când nu e în detrimentul altora, şi când nu te schilodesti interior”. Cei care au trăit atunci ştiu că ele exprimau suprema nobleţe a unui om ca subiect social. A respecta bunul simţ, un alt imperativ categoric, însemna, de exemplu, curajul de a disocia poezia patriotică prin care un scriitor devine purtătorul de cuvânt al sufletului naţional la un moment dat (cum spune şi Alfred Tennyson în poemul In Memoriam), de poezia politică: „Vizând o anume persoană, o anume clasă socială, [care nu e]  ecoul unei stari de spirit a unui întreg popor .”

Liviu Grăsoiu nu se limitează la comentariul de text, în ciuda faptului că la acea dată critica românească era dominată de moda structuralistă şi a altor formalisme (examenele de literatură din universităţi constau în comentarii de texte la prima vedere…), ci la interpretare contextuală. Resuscitarea poeticii moderniste în deceniile şapte şi opt (în locul unei sincronizări postmoderne) este explicată prin publicarea autorilor interzişi de stalinişti, filiaţiile fiind reconstituite de un bun cunoscător de matrici stilistice. Voiculescu, de exemplu, a fost o „reapariţie fecundă”, din care a răsărit o întreagă tradiţie a realismului magic (Bănulescu, Baconsky, Fănuş Neagu, Maria Luiza Cristescu).  O altă perspectivă este personalitatea autorului. Afini îi sunt lui Liviu Grăsoiu critici „de bună şcoală şi solidă cultură”, aplicaţi, înzestraţi cu metodă, obiectivi, recunoscuţi prin independenţa lor faţă de diverse clici literare:  Vladimir Streinu, Zoe Dumitrescu-⁠Buşulenga, Mihai Cimpoi, Gheorghe Grigurcu, Marin Bucur, Mircea Anghelescu, Dan Grigorescu, Dan Horia Mazilu, George Munteanu. Apreciază neimplicarea politică, personalitatea umană creatoare, dar şi demnă şi condusă de imperativul categoric kantian. Nu senzaţional gotic sau cibernetic a gustat generaţia mea în copilărie, ci fraza muzicală, lirismul şi ima­ginaţia povestirilor din volumul În Ţara Legendelor de Al. Mitru, despre care citesc acum în cartea lui Liviu Grăsoiu: „Ceea ce propunea şi înfăptuia el căpăta, odată cu trecerea anilor şi aprecierea mai corectă a acţiunilor comise de scriitori, aura unei subtile dizidenţe, prin refuzul înregimentării şi ilustrării în pagini de proză a indicaţiilor aberante privind educarea adolescenţilor în spiritul unei ideologii catastrofale, prin efecte, până acum. Avea un aer de boier autentic în toate, îşi purta cu eleganţă vestimentaţia uşor demodată, pentru că nu se îmbrăca în loden şi nu purta o şapcă voit proletară. Distins şi masiv, prefera griul şi maroul, ca şi pălăriile cu boruri mari, de culoare închisă. Vorbea cumpătat, nelăsând impresia că şi-⁠ar cântări cuvintele, deşi sunt convins că, după cercetările la care îl supusese Securitatea, devenise precaut. Nu suficient de precaut însă pentru a nu vorbi la cenaclul ce-⁠l înfiinţase la Liceul „Gh. Lazar” despre adevărata literatură română şi nu despre scriitorii oficilializaţi prin manuale şi presă, câtă era atunci. […] dădea sfaturi când era cazul şi mai ales ne îndemna să citim. Să-⁠i citim pe interzişii din deceniul al 6-⁠lea, adică pe Blaga, pe Barbu (Ion, evident), Pillat, Hortensia Papadal-⁠Bengescu şi cu interes sporit pe acel Arghezi din Cuvinte potrivite şi din Flori de mucigai…”

În cronica lui Liviu Grăsoiu, acele timpuri de groaznică amintire au fost martorii actelor unei umanităţi eroice.  Tortura pe întelesul tuturor, de Florin Constantin Pavlovici, care i-⁠a avut colegi de detenţie pe Al. Ivasiuc, Al. Paleologu, Ion Omescu, Gaby Michailescu, I.D. Sârbu, Al. Zub, G. Vasâi, dezvăluie scene de penitenciar transformat în aulă academică: „Oamenii îşi reaminteau ce fuseseră înainte de arestare. Ţineau atunci prelegeri, se perfecţionau în limbi străine, sfidând pe cât posibil, regimul de exterminare”. Dimpotrivă, epoca postdecembristă, liberă de constrângeri politice, este scena unei „arlechiniade”, a degradării vieţii instituţionale şi culturale, un „circ degradat  şi instituţionalizat”  (Adrian Munţiu,  Arlechiniada). Din nefericire, spiritul grobian şi agresiv nu ocoleşte nici pe literaţi, e opinia lui Liviu Grăsoiu scriind despre o trilogie a lui Marius Tupan, fără să ştie că lansa o profeţie: „Forţa Îngerului căzut se manifestă pretutindeni: în tabloul general al unei colectivităţi locuind un teritoriu geografic străin oricărei logici normale, aberante faţă de ceea ce au trăit şi trăiesc alte naţii, în detaliile privind organizarea, conducerea şi şansele de viitor ale societăţii imaginate de Marius Tupan. Avertismentul său, după care asemănările cu imediata realitate ar fi întâmplătoare, nu face decât să întărească ideea cititorului că se află în descifrarea celei mai cuprinzătoare şi fascinante, prin adâncime, cronici a României în tranziţie. Anii năucitori pe care i-⁠am trăit şi-⁠au aflat în Marius Tupan istoriograful ideal, caci a prins absurdul şi nebunia, grotescul şi suavitatea criminală, mecanismele îndelung puse la punct în anii dictaturii, neabandonate nici după dezastrul acesteia. Interacţiunile incredibile dintre fapte criminale justificate cu zâmbet superior, nebunia puterii, obsesia păstrării ei, imbecilizarea la scară naţională, reprezintă un pariu dintre cele mai dificile pus de prozator cu sine însuşi. Şi câştigat. De acum încolo, prozatorul va trebui să suporte deopotrivă povara laurilor învingătorului (a semnat o capodoperă) şi Suferinţa spinilor strecuraţi de neprieteni în aceeaşi cunună”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest