Contemporanul » (Con)texte » El Desdichado

El Desdichado

Logica guvernării pe bază de principii sau în funcţie de persoane nu depinde, probabil, doar de cercul restrâns al puterii, ci de setul de valori al întregii societăţi. Ce conferă cuiva prestigiu la români?

Prima persoană căreia îi dau bunavestire că un maestru al literelor române a fost absolvit în justiţie de o infamă acuzaţie mă priveşte condescendent, comentând sec: „Voi, ăştia cu pixurile… ”. E licenţiat, titular până nu de mult al unei catedre la Politehnică, şi totuşi nu are încredere în forţa cuvântului tipărit. Mă întreb dacă l-⁠aş fi impresionat mai mult spunându-⁠i, presupunând că aş fi ştiut, cine a făcut parte din completul de judecată…

Logica guvernării pe bază de principii sau în funcţie de persoane nu depinde, probabil, doar de cercul restrâns al puterii, ci de setul de valori al întregii societăţi. Ce conferă cuiva prestigiu la români? Conform unei voci autorizate a sociologiei noastre contemporane, cercetătoarea Laureana Urse, „criteriile economice de diferenţiere [a claselor sociale] sunt veniturile, proprietatea şi averea (acumulările)”. (Clase sociale şi stiluri de viaţă în Romania) Aşa ştiam şi noi, din păcate. În Anglia, structura de clasă acreditată prin educaţie instituţionalizată, adDSC_0370ică prin manuale universitare (John Oakland, British Civilization), are drept principal crieriu gradul de calificare şi performanţa profesională, coborând, pe şase nivele, de la doctori în ştiinţe şi magistraţi la muncitori necalificaţi. Inteligenţa creatoare se bucură de un prestigiu superior simplului profesionist, cel care exercită o meserie pentru a-⁠şi câştiga existenţa. Dacă nu am întreprins vreo anchetă printre cetăţenii de rând din Regatul Unit, cel puţin discursul public şi instituţional îl vedem marcat de deferenţă faţă de intelectual, revendicată la apogeul iluminismului de Immanuel Kant. Acesta „îndrăznea” nu numai să ştie („sapere aude”), ci să impună puterii respect pentru pascaliana „trestie gândi­toare”: „Îţi plătesc taxele, lasă-⁠mă să gândesc liber!”. De altfel, cum citim într-⁠unul din eseurile dedicate iluminismului din ultimul număr al revistei European Journal (editată de Dr. Vincenzo Merolle), în Parisul secolului al XVIII-⁠lea, o persoană care ştia doar să citească, nu şi să scrie, era considerată „semianalfabetă”. Cu toate acestea, literatura iluministă nu s-⁠a născut dintr-⁠o poetică a gratuităţii esteticului – ei, „cei cu tocurile şi cerneala” – ci din efortul şi izbânda de a democratiza Europa. Alianţele politico-⁠militare din secolul trecut, cel mai sângeros din istoria omenirii, cum remarcă editorul, invitând la meditaţie asupra avatarilor feţei întunecate a iluminismului, începând cu ororile Revoluţiei Franceze, au lăsat în urmă abatoare autorizate, uneori deliberat, alteori ca „efecte secundare”. Dacă deviza Noii Europe este „Seid umarmt, Millionen”, ea trebuie să devină, ca şi editorul acestei reviste, o Societate pentru Unitatea Culturală a Europei. Un spaţiu etic şi spiritual.

„Dezmoştenit” de putere în societăţi mai puţin favorabile minţii critice şi independente, scriitorul român a avut şansa opţiunii pentru un destin exemplar. Societatea comunistă în variantă dictatorială, în care un spirit voltairean (ne referim la ciomăgirea filosofului de brutele angajate de un aristocrat ofensat, care urmărea cu mult curaj scena din trăsură) avea toate şansele să suporte o gamă generoasă de victimizări, de la tratament obraznic la anihilare, a fost reprezentată în regimul metaforic al subumanităţii: groapă, comunitate turbată canino-⁠umană, Cuţarida, vânturare de Grobei, adunătură de păsări împăiate sau de simulacre de gips. Mai îndepărtaţi de violenţa stalinistă şi proletcultistă, şaptezeciştii îşi permiteau deja spaţii estetic-⁠simbolice, în care politicul era distanţat prin parabolă, dar vizat: Mezareea, Vladia, Umbria… Ciudată a fost subita şi totala depolitizare a prozei tocmai în anii optzeci, adică în faza finală şi isterică a ceauşismului, cu iconoclastia scenelor stradale ale demolărilor de biserici şi alte preţioase monumente ale memoriei culturale. Cel care străbate infernul unor asemenea dezmoşteniri mai poate fi învingător doar dacă, asemeni dezmoştenitului lui Nerval, trece printr-⁠o a doua moarte, simbolică, traversând în sens invers, în spaţiul orfic al artei.

Venind de dincolo, poetul ni se înfăţişează ca un trup alcătuit doar din cuvinte. „Nu-⁠l cunosc personal pe autorul volumului de faţă” sună începutul postfeţei semnate de criticul Ştefan Borbély, care apreciază totuşi „privilegiul” de a schiţa un portret exclusiv interior, „pe baza poeziilor”, spre deosebire de exerciţiile exegetice anterioare, când „eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-⁠l ecraneze sau să-⁠l înlocuiască”. Poetul în cauză, cu nume de prinţ, Ionuţ Caragea, ne invită, aşadar, în cerul secund al poeziei sale din volumul bilingv Cer fără scări. Ciel sans escalier (Editura eLiteratura, 2014), care se adaugă unui număr mare de precedente, precum şi unui roman ştiinţifico-⁠fantastic de succes, publicat sub pseudonim: Snowdon King – Uezen şi alte povestiri. Elementele inedite nu se rezumă la condiţia de „frumoasa fără trup” a poeziei sale, firească la un autor „născut de Google”, după cum însuşi declară. Criticul remarcă şi o neobişnuită atitudine la acest tânăr autor lansat nu de foarte mult timp pe pământ românesc din Canada: el s-⁠ar exprima „semeţ”, chiar sfidător, declarând, de pe un „piedestal de cuvinte” că nu are „nevoie de ceilalţi” şi alte asemenea profesiuni de credinţă kantiană (Kant: „A fi iluminat/ iluminist înseamnă a te sprijini doar pe propria judecată”). Când nu scrii în lumea lui Kant, ci într-⁠una „betonată de cuminţenie”, e firesc să-⁠ţi atragi observaţii (admirative!) de genul: „De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-⁠am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-⁠o cultură betonată de cuminţenie.” Cu fină intuiţie, Ştefan Borbély descoperă şi temeiul unei asemenea poetici frondiste, care rezidă în ieşirea din imperiul religiosului, al supuşeniei, şi intrarea în epoca numită de Eminescu, traducătorul lui Kant, a „criticismului”. Transcendenţa acestui cer nu este imperiul unei divinităţi anume (Nerval rosteşte pe strune atât suspinele Maicii, cât şi strigătele Zânei păgâne), ci natura noetică a proiecţiilor subiectului transcendental: „E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune.”

Arta poetică ce deschide volumul proclamă tocmai această condiţie a morţii simbolice prin care poetul ne dă posibilitatea să reînviem cu el într-⁠o formă de existenţă plenară, deoarece e inteligibilă: „iar foaia de hârtie/ este cimitirul alb/ în care îmi îngrop deseori/ amintirile/ este atâta poezie în jurul meu/ încât pixul se împotriveşte să scrie/ trebuie să moară ceva în mine/ trebuie să pierd ceva la care/ am ţinut foarte mult/ voi ucide întreaga lume/ dintr-⁠un singur gând/ îmi va curge o singură lacrimă/ este atâta moarte în jurul meu/ şi atât de multă viaţă/ în această poezie!”.

La ce foloseşte pixul care se împotriveşte primei naturi a lumii în care ne ducem existenţa istorică? Dacă sociologii ne spun că procesul de individuaţiune nu mai e ceea ce era la Hegel, ci o formă de inserţiune a eului notru în tot felul de reţele deterministe din exterior, scrisul e evaziunea eului estetic din imperiul lor: poetul se autocreează aşa cum doreşte el să apară semenilor şi să rămână pentru posteritate. Condiţia de „cyber-⁠poet” e şi mai nesigură decât într-⁠un lagăr: „şi dacă pică serverul mai sunt poet?/ şi dacă pică brusc internetul în toată lumea/ cine va mai auzi de mine?”. Nu numai scriitorul, pe care nu-⁠l mai recuperăm din manuscrisul B varianta C, cu toată istoria şi travaliul uman al scrierii unei cărţi, ci toţi cei care trăim în epoca computerelor cunoaştem panica de a constata că site-⁠urile despre noi apar şi dispar zilnic… cu miile. Spaţiul virtual oferă însă imensa şansă a transformării monologului adresat necunoscutului de către autor într-⁠o comunitate de lectură, deoarece cititorul virtual poate el însuşi posta comentarii, dialoga, nu doar cu autorul, ci şi cu alţi cititori. Iată că ordinea cosmopolitană visată de Kant a fost realizată, chiar dacă, paradoxal, în formă virtuală. În colimatorul cinematografiei violenţei ca scop în sine, produsă parcă de sadici şi oligofreni, poetul strigă conştiinţei anesteziate: „trăim la distanţă, ne iubim la distanţă/ şi când ne apropiem uităm cine suntem/ m-⁠am născut pe Google pe înţelesul tuturor / aveţi la îndemână un sentiment accesibil/ nu-⁠i daţi cu piciorul, nu vă faceţi că plouă/ ochii mei sunt albaştri şi se-⁠nchid/ din senin”. Natura e anomică, totul se întâmplă „din senin”, dar destinul omului este de fiinţă cu sens. Poetul prezentului nu doreşte să delecteze vreo domniţă leneşă, ci să-⁠şi atragă cititorii la această existenţă obiectivată în autocreaţie printr-⁠un limbaj care, ca şi la Urmuz sau Marin Sorescu, sparge clişeul comunicării pentru a evada în joc al combinaţiilor ingenioase: „nu aştepta cuvinte care să-⁠ţi aline suferinţa/ şi să te poarte pe valuri/ nu aştepta atingerea mea drept/ mântuire/ târâie-⁠ţi paşii pe dealul Golgotei/ de bună voie şi nesilit de nimeni”.

Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. Ordinea naturii e, ca şi în celebrul expriment cu picătura de cerneală al lui David Bohm, ordinea extrinsecă, o realizare aleatorie a unui model informaţional (ordine intrinsecă). Deşi revelaţia modelului implicat al unei realităţi în spaţiul liric e poate o sugestie a educaţiei de fizician electronist, imaginile sunt împrumutate din inventarul mito-⁠poetic al unei minţi cultivate estetic. Nu în universul empiric vom descoperi adevărurile salvatoare ale omenirii, ci în interiorul propriei noastre umanităţi definite prin rostire profetică: „m-⁠am întâlnit cu adevărul/ după ce l-⁠am alergat ca Ahab prin oceanele lumii/ m-⁠am întâlnit şi-⁠am vrut să-⁠i înfig harponul adânc în inimă// adevărul mă privea cu ochi blajini/ înghiţind tone de adevăruri minuscule/ un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri/ lăsate de izbelişte/ un adevăr care devenise un monstru// nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului/ trăind în adevăr, murind în adevăr?”.

În ciuda figuraţiei biblice, prelucrate şi de Melville, rostirea profetică are în poezia lui Ionuţ Caragea un sens semiotic. Poezia îndeplineşte o dublă funcţie: eliberându-⁠ne de „hic et nunc”, ea îngăduie, pe de o parte, recuperarea şi „salvarea” (în limbajul computerelor) trecutului, iar, pe de alta, crearea unei matrice de posibile realizări viitoare prin lecturile diverşilor cititori: „La o atingere de cuvinte se află iubita/ O furi trecutului şi o întemniţezi /Într-⁠o carte în care fiecare pagină/ Reprezintă o viaţă viitoare”. Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: „poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest