Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Virgil Ştefan Niţulescu: Muzeele şi Ziua Culturii Naţionale

Virgil Ştefan Niţulescu: Muzeele şi Ziua Culturii Naţionale

Poate că vina pentru această stare de lucruri nu este tocmai de pus în seama celor care nu au simţit nici un fior de sărbătoare străbătându-⁠i, la 15 ianuarie 2016, ci, mai degrabă, a elitei politice, sociale şi culturale care guvernează România, de câteva decenii încoace

Am sărbătorit, recent, Ziua Culturii Naţionale. „Sărbătorit” e un fel de a spune. Sărbătoarea implică bucurie. Ca în fiecare dintre cele cinci ocazii anterioare, pentru majoritatea concetăţenilor, această zi de sărbătoare a fost, mai degrabă, una de priveghi. Evident, fiind ziua de naştere a lui Eminescu, numele său nu poate fi ocolit (deşi, am ascultat discursuri de la înalte tribune, rostite de cunoscuţi demnitari, în care omul deplin al culturii române nu a fost amintit) – cu toate că, până la urmă, este vorba doar despre un pretext (trebuia să fie aleasă, convenţional, o zi a culturii naţionale, iar momentul astral al naşterii muzeul_taranului_romanpoetului naţional este foarte potrivit pentru asta!). Dar 15 ianuarie nu se poate limita la geniul eminescian şi, chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă am vorbi numai despre el, nu văd de ce am face-⁠o doar dintr-⁠o perspectivă a răsuflatei sintagme „dor de Eminescu“ şi sub ascultarea aceloraşi versuri filosofice, învăţate de pe băncile gimnaziului. De ce trebuie să plângem, mai degrabă, decât să ne bucurăm de Ziua Culturii Naţionale? Cred că răspunsul stă în memoria contondentelor şi fastidioaselor aniversări controlate de partid, până în 1990, şi de care nu ne mai putem desprinde. Au devenit „evenimente de suflet“ şi, fiind de suflet, trebuie să fie cu jale, dor şi tristeţe. E drept, când avem ghinionul să ne sărbătorim cultura în preajma lui 1 Decembrie – o altă zi acoperită, mai întotdeauna, dacă nu de viscol, cel puţin, de ger, lapoviţă şi ceaţă şi, mai ales, de discursuri sforăitoare despre eroismul strămoşilor – nu se poate imagina nici un 15 ianuarie prea vesel. Anul acesta, cu deosebire, demnitarii neamului s-⁠au simţit datori să ne aducă aminte (sfântă corectitudine politică!) şi de morţii de la clubul Colectiv, care au generat ceea ce se numeşte, deja, de către hipsteri, „revoluţia Colectiv“, şi care se traduce în angajarea societăţii civile în politică şi în cultură (sau în politica culturii – iertat-⁠mi fie cacofonia – ca să fiu mai exact). În fine, după ce au fost trecute în revistă gloriile istoriei culturii, s-⁠a ajuns la elevii olimpici – mândria noastră pentru viitor – care abia aşteaptă să îşi găsească o universitate potrivită şi, apoi, un loc de muncă, în America, după care ne minunăm cum de nu ştim să avem grijă de ce-⁠am moştenit şi de ce se creează astăzi în România.

Deşi, atunci când se vorbeşte despre cultură, chiar oamenii importanţi din România se gândesc, mai degrabă, doar la literatură şi arte, instituţiile de cultură sunt la fel de importante precum creatorii, pentru că sunt producători de acte de cultură. Între ele, muzeele au un loc, deopotrivă, privilegiat şi ingrat. Privilegiul provine din faptul că, pe de o parte, sunt deţinătoarele unor valori inestimabile, care contribuie major la definirea identitară a unei naţiuni, şi că sunt de o mare versatilitate: nu există domeniu al creaţiei umane care să nu poată fi reprezentat într-⁠un muzeu (incluzând, aici, şi muzeele de ştiinţe ale naturii unde, inevitabil, este analizată şi lucrarea omului asupra naturii, nu numai opera lui Dumnezeu). Pe de altă parte, muzeele nu sunt doar simple depozitare de bunuri culturale, ci – şi aici mă refer la ceea ce îmi place să definesc drept muzeul contemporan – foruri de dezbatere publică privind toate sferele de acţiune socială. Practic, nu există domeniu al cunoaşterii în care un muzeu să nu poată fi implicat, nu doar prin „simple“ expoziţii (în ziua de azi, expoziţiile numai simple nu sunt), ci şi prin orice alt tip de manifestare care implică interactivitatea, punctele de vedere ale comunităţilor şi ale indivizilor, faţă de problemele care confruntă omenirea, naţiunile, organizaţiile şi chiar şi cele mai mici comunităţi locale. Ingratitudinea provine, poate, tocmai din faptul că, deşi în ultimii 60 de ani, muzeele au început să se schimbe tot mai mult, tinzând către ceea ce am denumit „muzeul contemporan“, implicat în mod direct în viaţa societăţii, ca gazdă a proiectelor culturale proprii, dar şi venite din afara zidurilor sale (tot mai penetrabile, pentru toţi cei care sunt interesaţi de moştenirea culturală şi de viitorul culturii), în societate persistă remanenţa unei priviri – aş spune, mai degrabă, a unei atitudini – conservatoare faţă de aceste instituţii. Această atitudine este observabilă, în stadii diferite, în întreaga lume, de la SUA şi Europa Occidentală (unde a început „revoluţia muzeelor“), până la ţările unde există doar câteva muzee la o populaţie de un milion de locuitori. În România, ea are drept cauză, pe lângă gradul obişnuit de reacţie tardivă a societăţii la schimbările de structură ale modului în care funcţionează instituţiile culturale „clasice“ (teatrul, biblioteca, filarmonica, muzeul, arhiva, cinematograful etc.), utilizarea muzeelor, de către regimul comunist, drept mijloc de propagandă politică, ceea ce a dus la îndepărtarea publicului de lăcaşul muzeal. Generaţiile care au fost duse în vizită la muzee, cu forţa, până în 1990, sunt, încă, prea temătoare, acum, când vizitele la muzee nu mai sunt obligatorii, să îşi ia de mână copiii, pentru a le arăta minunile pe care muzeele le adăpostesc. Desigur, şi la noi, există o direcţie uşor detectabilă a schimbării: atitudinea de respingere faţă de muzee tinde să se restrângă; se poate aminti, în acest sens, numai fenomenul Nopţii Europene a Muzeelor, care, ce-⁠i drept, a devenit unul, mai degrabă, social decât cultural – o modă, mai ales, printre tinerii locuitori ai marilor oraşe, cu un nivel de educaţie, cel puţin, mediu. Dar viteza de reacţie socială este înşelătoare, dacă privim doar acest segment, din ceea ce sociologii numesc urbanul mare. În micile oraşe, dar mai cu seamă, în mediul rural – văduvit, în continuare, în mod dramatic, de prezenţa muzeelor – oamenii merg la muzee mai rar de o dată pe an. De altfel, potrivit studiilor Institutului Naţional pentru Cercetare şi Formare în Cultură, cam 60% din populaţia României declară că nu simte necesitatea existenţei muzeelor (teatrele, filarmonicile şi teatrele de operă şi operetă stau chiar şi mai prost!). Din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European, cele mai reduse înregistrări de vizite în muzee la mia de locuitori se înregistrează în ţările care au intrat cel mai de curând în Uniune: Croaţia, Polonia, România, Bulgaria, Slovenia, Cehia, Letonia – toate, evident, foste ţări „socialiste“, în care muzeele au jucat acelaşi rol propagandistic. Numărul cel mai mare de vizite este declarat în ţările „nordice“, pe primele două locuri aflându-⁠se Norvegia şi Suedia. Germania se află şi ea, destul de aproape de acest segment de vârf al frecvenţei vizitelor la muzee, fapt absolut normal, dacă avem în vedere că cea mai mare ţară a Uniunii este şi cea considerată cea mai mare „putere“ europeană pentru muzee: în momentul de faţă, Germania este nu doar ţara cu cel mai mare număr de muzee, raportat la populaţie şi suprafaţă, ci şi cu cel mai mare (şi de mai mare calitate) corp de profesionişti care lucrează în muzee – fapt care explică şi de ce, de la începutul actualului deceniu, muzeele germane au devenit şi cele mai novatoare instituţii de acest fel din continentul nostru. Mai mult decât atât, majoritatea covârşitoare a muzeelor germane nu funcţionează în speranţa că vor atrage un număr mare de turişti (aşa cum este cazul, adeseori, în Italia, Grecia, Franţa, Spania, Portugalia şi Olanda – care îşi pun mari speranţe în turismul cultural), ele fiind proiectate, preponderent, pentru a se afla în serviciul comunităţilor în care funcţionează. Diferenţa este semnificativă. Aş compara situaţia cu decalajul major care există între numărul de spectatori la Festivalul Internaţional „George Enescu“, la care se pune accent pe prezenţa unui număr din ce în ce mai mare de turişti străini, care vin în România special pentru concertele şi spectacolele organizate cu acest prilej, şi evenimentele organizate de filarmonicile din Bacău, Giurgiu, Piteşti sau Râmnicu Vâlcea, unde nu se contează, deloc, pe participarea unor persoane venite din afara municipiilor respective.

Revenind la obiceiul vizitării muzeelor, am să aduc în discuţie chiar situaţia instituţiilor din Capitală – oraşul cu cele mai multe muzee, în România, e drept, nu toate deschise publicului (amintesc, aici, doar situaţia tragică în care se găseşte, în continuare, Muzeul Naţional al Literaturii Române, sau situaţia disperată a Muzeului Naţional de Istorie a României). În anul 2014, 55% dintre bucureşteni nu au intrat, niciodată, într-⁠un muzeu, iar 9% au fost doar o dată (probabil, cu ocazia Nopţii Europene a Muzeelor). Numai 11% dintre bucureşteni au vizitat muzee de două sau de mai multe ori. Ar trebui să adăugăm faptul că 46% dintre cei care au intrat în muzee sunt persoane cu studii universitare absolvite. Singurul aspect, aparent, pozitiv (în sensul că este dătător de speranţă) ar fi acela că 65% dintre bucureştenii adulţi care au mers la muzee, în 2014, erau persoane de până în 49 de ani, cei mai mulţi dintre ei regăsindu-⁠se în segmentul de vârstă între 18 şi 24 de ani. Sperăm, cu alte cuvinte, că îşi vor menţine bunele obiceiuri şi când vor înainta în vârstă!

Avem, aşadar, în faţa noastră, un tablou, mai degrabă, întristător. Majoritatea românilor nu consideră muzeele necesare şi nu le vizitează. Evident, ca orice statistică, şi aceas-ta este, oarecum, înşelătoare, în sensul că, în mediul rural, situaţia este cu mult mai proastă decât în cel urban. Mai mult decât atât, nu văd nimic vesel în faptul că nu doar bucureştenii, ci, în general, românii de peste 50 de ani nu simt vreo atracţie pentru muzee. Este vorba despre un adevărat proces de excludere culturală, la care sunt supuse persoanele mai puţin educate, mai vârstnice şi trăind la sate. Şi ei sunt cetăţeni ai acestei ţări. Nu mi se pare normal să asistăm pasivi la lipsa lor de interes pentru muzee, pentru că nu este, neapărat, vina lor că nu sunt interesate de muzee. Este uşor să spui că, dacă ar exista dorinţa lor, ar intra în muzee. Mulţi dintre ei nu au primit educaţia necesară pentru a simţi dorinţa de a vizita un muzeu, nu au bani, timp şi mijloace de deplasare pentru a face acest lucru.

Aşa încât, poate că atmosfera, mai degrabă, sumbră, care a însoţit, şi în acest an, Ziua Culturii Naţionale nu este chiar întâmplătoare. Poate că avem de ce să fim trişti. Poate că vina pentru această stare de lucruri nu este tocmai de pus în seama celor care nu au simţit nici un fior de sărbătoare străbătându-⁠i, la 15 ianuarie 2016, ci, mai degrabă, a elitei politice, sociale şi culturale care guvernează România, de câteva decenii încoace. Este un subiect de meditaţie asupra căruia sper că am să am ocazia să revin.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest