Diana Serena Bunea (English Teacher, Collège Mont‑Royal, Montréal) mi‑a făcut onoarea unor convorbiri ce vor constitui o carte; şi care vor fi purtate, bilunar, pe LiterNet, la rubrica nouă La persoana I.
A treia „rundă” i‑a fost dedicată mamei mele, Ana‑Luminiţa Enache, unul dintre personajele emblematice ale vieţii mele şi cărţii noastre. (D.C.‑E.)
Diana Serena Bunea: Aţi mărturisit că Mama v‑a introdus în universul liric arghezian, iubind lectura. Vă amintiţi o poezie anume pe care obişnuia să v‑o citească?
Puteţi să ne dezvăluiţi mai multe amănunte despre descendenţa nobilă din partea Mamei?
Cum aţi resimţit pierderea Mamei?
Daniel Cristea‑Enache: Clipa în care am aflat că Mama a murit a fost nu atât tristă, pentru mine, cât absurdă. Nu înţelegeam. Era vara lui 1981 şi tocmai încheiasem clasa I. Am fost duşi, eu şi fratele meu mai mare cu trei ani, undeva, parcă la Snagov, iar apoi am fost aduşi în grabă acasă. Mama lipsea. Unde era? A murit, mi s‑a spus. Cum adică a murit? Şi chiar dacă a murit, unde este? Ştiam deja că oamenii mor, dar moartea era ceva complet abstract pentru mine şi nu făceam legătura între moartea mamei şi absenţa ei de acasă. Rămăseserăm singuri, noi copiii, în apartamentul nostru din Militari; şi umblam prin casă năuc. La baie am văzut trusa de farduri a Mamei, cu culorile ei rafinate — şi abia atunci am înţeles. Era o trusă dreptunghiulară, foarte elegantă, ca şi cea care până mai ieri o folosise şi care fusese mama mea. Îl revăd acum pe copilul de şapte ani, mergând cu un nod în gât în camera lui, şi sunt mândru de el că s‑a abţinut să plângă.
Se spune că viaţa fiecărui om poate fi împărţită în cicluri de câte şapte ani, că noi înşine ne schimbăm de la un ciclu la altul. Dacă e aşa, primul ciclu al vieţii mele a fost al Mamei. Pe Tata aproape că nu‑l ţin minte de atunci, din primii mei ani: îmi amintesc un om mare, care se apleca uneori spre mine, de care mi‑era alteori frică, şi cam atât. O singură amintire am cu el de când eram foarte mic. Dar ce amintire!… Este din seara cutremurului din 1977. Fiind mic (aveam pe atunci trei ani, Mama încă trăia), în acea seară de martie dormeam cu fratele meu în patul părinţilor noştri. Patul conjugal, care mai târziu avea să fie aşezat paralel cu uşa, era deocamdată perpendicular pe ea — astfel că, dacă uşa de la dormitor era deschisă, puteai vedea holul care mi se părea foarte lung. Era luuung. (Acum este un biet hol, un holişor.) M‑am ridicat deodată în capul oaselor şi l‑am văzut, pe holul luuung, pe Tata. Venea spre noi, dar într‑un chip foarte ciudat. Se rezema ba de un perete, ba de altul, neputându‑se ţine pe picioare. Am fost mult mai târziu pe un feribot în tangaj şi în ruliu, care mergea de la Helsinki la Talin, în Marea Baltică, m‑am simţit oribil, dar n‑a fost mai înspăimântător decât imaginea aceea mişcată din martie 1977 pe care nu puteam nicicum s‑o înţeleg. Ce era cu Tata? De ce venea spre noi lovindu‑se de pereţi şi strigând nişte cuvinte mute? Visam? Ne‑a luat în braţe şi ne‑am trezit afară, în faţa blocului, alături de o grămadă de oameni mari şi copii. Apoi s‑a rupt filmul. E una dintre cele mai intense amintiri cu tatăl meu, alergând neputincios şi viteaz prin holul luuung spre copiii lui, în oribilul cutremur din Bucureşti, 1977.
Cei şapte ani cu Mama au fost de o blândeţe şi o graţie minunate. Ea îşi „făcuse mâna”, cum se zice, cu educaţia fratelui meu mai mare; eu eram al doilea copil, şi se simţea deja experienţa maternă. Din nou văd paralela cu copiii Alinei şi ai mei, vingt ans après. La Matei, când l‑am adus de la Maternitate, ne uitam ca la o icoană şi ne era frică să‑l atingem, să nu‑i rupem ceva. La Iulia, ştiam exact ce avem de făcut şi chiar ne amuzam amintindu‑ne, în timp ce o înfăşam sau o îmbăiam, ce părinţi comici fusesem. Mama era oricum hiperinteligentă, iar educaţia primului copil îi dăduse un know‑how incomparabil. Avea deja o „filieră”, o „reţea” de vecine, rude, prietene, foste profesoare, colege cu care mă intersectam când trebuia să mă lase singur. Vecinii de dedesubt, de la etajul doi, erau nişte bătrânei foarte drăguţi (Bătrânei? Poate aveau 40 de ani, dar la 5 ani toţi ţi se par mari şi bătrâni), care îmi dădeau un compot gros din cămară şi o dulceaţă divină servită ca la boieri, într‑o farfurioară classy. Nu ştiu exact ce căutam acolo la ei, la „bătrânei”, ori luam cheia, ori dădeam cheia; dar sigur nu eram pe cont propriu şi la cerşit compot şi dulceaţă, ci urmam indicaţiile precise ale Mamei. Cu ea mergeam să luăm mărţişoare când venea 1 Martie, dar nu le cumpăram, ci ajungeam la o Tanti sau mai multe care erau profesoare în activitate ori pensionare; ele posedau o grămadă de mărţişoare primite de la elevi, iar Mama şi cu mine eram invitaţi să alegem ce ne place, pentru ca apoi să le dăruim de 1 Martie Doamnelor şi fetelor.
Din păcate, felul de a fi al Mamei, de a‑şi face datoria profesională cu asupra de măsură, o ţinea destul de mult departe de casă şi de mine, mezinul ei. Ea era meteorolog şi în anii aceia meteorologii erau cumva obligaţi să apară la TV să prezinte vremea, ceea ce mama nu voia. Pe un vecin de bloc, meteorolog şi el şi prieten de familie, îl vedeam adesea la TV spunându‑ne dacă va fi soare sau că va ploua, probabil. Ca să nu ajungă la TV, mama s‑a mutat de unde lucra tocmai la staţia meteo din zona aeroportului Băneasa. (La aeroport am fost şi eu o dată, dus de ea la o serbare de „Moş Gerilă”, şi am văzut fascinat un avion pe dinăuntru.) Să ajungi din cartierul Militari tocmai în Băneasa mi se pare complicat şi azi, când am maşina în faţa casei. Ei bine, mama făcea drumul acesta atât de lung zilnic, dus‑întors, mergând dimineaţa foarte devreme la serviciu, cu un autobuz special, şi de acolo întorcându‑se după‑amiază acasă, unde o aşteptau un soţ obosit şi el de propriul serviciu şi doi copii mici, doi băieţi plini de energia vârstei. Un program absolut infernal, asumat de Mama cu zâmbetul pe buze şi cu distincţia ei de Zeiţă. (Un pic mai târziu, când m‑am pasionat de mitologie, mi se părea că mama mea semăna cu Diana, Afrodita şi Atena simultan! Abia de câţiva ani încoace, descoperind din ce familie veche şi nobilă se trăgea, am înţeles că avea o distincţie moştenită. Era moştenirea Bunicii, mama ei, care la rândul ei avusese o bunică nobilă — vom discuta altă dată, dacă sunteţi de acord, subiectul acestei descendenţe nobile, care e un adevărat roman…) Acest program cotidian, casă‑serviciu‑casă, Militari‑Băneasa‑Militari, îi devora şi resursele fizice, şi timpul petrecut cu noi.
Nu ştiu deci când mai găsea timp să stea şi cu mine, dar reuşea. Mergeam la Cofetărie şi mă învăţa cum să iau ultima bucăţică de prăjitură, cu linguriţa, fără să mă ajut cu mâna cealaltă. Mergeam la un magazin cu cafea (încă se găsea cafea, nu înnebunise complet Ceauşescu) şi ne fremătau amândurora nările de aroma cafelei proaspăt măcinate pentru noi. Mă lăsa la o coadă şi mergea la alta, iar apoi apărea la fix, exact când începeam să mă îngrijorez că, ajungând în faţă, nu ştiu ce să‑i spun vânzătoarei. Discuta cu mine pe îndelete performanţele unei colege de clasă, care învăţa, oroare!, mai bine ca mine, ca să mă ambiţioneze, cam cum a făcut recent Arteta după o înfrângere a Arsenalului, punându‑le jucătorilor săi înregistrări cu exploziile de bucurie ale adversarilor. Din fericire, fetiţa‑care‑învăţa‑mai‑bine‑decât‑mine s‑a mutat din clasa noastră şi am scăpat de termenul de comparaţie defavorabil.
Când eram foarte mic, încă la creşă, mă lua să culegem de pe gardul curţii din faţa blocului nostru (casa cu curte urma să fie demolată după proiectele macro ale aceluiaşi Ceauşescu şi să se facă acolo o parcare înconjurată de blocuri) nişte frunze de viţă-de-vie, cu care probabil făcea sarmale. Tot în faţa blocului, la scara noastră, când eram mic‑mic, mă depunea pe un fel de covoraş colorat, foarte moale, pe care stăteam şi mă jucam cu fetiţele, ca un îngeraş căruia nu i se mai găseau aripile şi era răsfăţat de toţi, în compensaţie. Ulterior, „îngeraşul” a început să se joace elasticul, pe ciment, tot în faţa scării blocului şi tot cu fetiţele, cele mai bune învăţătoare din lume, din toate timpurile.
M‑aţi întrebat ce poezie am învăţat cu Mama. E celebra Zdreanţă a lui Arghezi, care îmi plăcea la fel de mult ca volumele din seria Ciopârţilă de Tiberiu Utan. Mergeam cu Mama de mână, pe undeva pe lângă Herăstrău, recitam Zdreanţă, razele soarelui veneau pure şi scânteietoare prin frunzişul copacilor (deci era vară, poate chiar ultima vară a Mamei), pe jos era piatră cubică (mai târziu se va turna asfalt), iar fericirea mea de atunci este indescriptibilă.
O ultimă scenă pe care pot să o evoc, şi ştiu exact şi de când este, e cea a mersului la creşă cu Mama de ziua mea, când împlineam trei ani. Suntem în februarie 1977, Mama ţine într‑o mână tortul, iar cu cealaltă îşi ţine odorul predispus la năzbâtii, şi mergem împreună spre Creşă, unde voi fi sărbătorit, pe un drum format din pietre mari, pătrate, prin spatele unui bloc. Eu sar din piatră‑n piatră ca un căprior, dar Mama mă ţine strâns de mână astfel că sunt obligat să mă conformez mersului şi ritmului ei. Pasul ei, logic, e mai mare, astfel că salturile mele de copil răzgâiat şi mersul ei se potrivesc. Facem echipă bună.
Oricum, ştie deja că indiferent ce pedagogie ar folosi cu mine (şi cu tot know‑how‑ul ei educaţional), nu poate să mă schimbe prea mult, fiindcă sunt încăpăţânat exact ca ea; iar asta îi dă un sentiment de mândrie. Chiar şi atunci când mai îmi face câte o observaţie, zâmbeşte într‑un fel anume. Sunt copilul ei. E Mama mea.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
