Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » O carte în dezbatere: Aura Christi, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Editura Academiei, 2013

O carte în dezbatere: Aura Christi, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Editura Academiei, 2013

Academia Română ● Noutăţi editoriale ● Ştiri ● Evenimente 

O carte în dezbatere
Aura Christi, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei,
Editura Academiei, 2013

„Suferinţa reinventează lumea şi miracolul de a fi viu”

Editura Academiei şi Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu” au organizat o dezbatere pe marginea volumului Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferidostoievski-nietzsche-elogiul-suferintei-aura-christinţei de Aura Christi, dezbatere care a stârnit, în cele din urmă, o polemică purtată de Gelu Negrea, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Dumitru Balan, Alex Ştefănescu, Theodor Codreanu şi autoarea cărţii.

Apărut la sfârşitul anului trecut la Editura Academiei, volumul constituie o incursiune în opera a doi titani ai literaturii universale, mai exact, în modul acestora de a trata una dintre temele majore: suferinţa. Referindu-⁠se la acest volum în care sunt aduşi faţă în faţă doi scriitori-⁠dinamită, profesorul, criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu nota, între altele: „Descoperirea Aurei Christi e că numitorul comun al celor două genii din secolul al XIX-⁠lea, atât de diferite, în acelaşi timp, este suferinţa. În genere, Nietzsche a fost receptat în modernitate şi postmodernitate fie prin faimoasa lui afirmaţie Dumnezeu a murit, dând lovitura de graţie creştinismului, fie din pricină că ar fi pus capăt metafizicii occidentale. Redeschiderea «dosarului Nietzsche» prin apropierea de suferinţa dostoievskiană este meritul principal al cercetării Aurei Christi, o cercetare care nu este doar una comparatist-⁠livrescă (de largă erudiţie), ci una puternic trăită ca experienţă personală: «Tot ce am făcut îşi are rădăcinile în suferinţă; şi susţin acest lucru cu o seninătate orgolioasă, din convingerea nietzscheană conform căreia «durerea îl transformă pe om în aristocrat, întrucât îl separă de ceilalţi»”.

Discipline de graniţă

Gelu Negrea: Este o plăcere să mă aflu aici cu dumneavoastră, pentru a împărtăşi împreună cu Aura Christi bucuria 6-Dumitru-Radu-Popescuapariţiei unui nou volum, care a văzut lumina tiparului de curând la Editura Academiei Române. Este o carte despre care se va vorbi. Experienţa mea de lector şi de redactor al cărţii m-⁠a servit. Îmi reprim deocamdată pornirea de a-⁠i atribui nişte calificative. O voi face puţin mai încolo. Munca de editură este una mai degrabă una rutinieră, rareori întâmplându-⁠se ca un manuscris care îţi ajunge, mai mult sau mai puţin întâmplător, în mână, să-⁠ţi provoace acea euforie pe care o simţi în apropierea unei cărţi deosebite. Am avut şansa ca un asemenea manuscris să ajungă la mine şi am simţit aproape din prima clipă că mă aflu în faţa unui manuscris care promite o carte de excepţie. Acest lucru se simte mai degrabă; e o scânteie care o deosebeşte de alte cărţi care sunt foarte, foarte bine argumentate, foarte convingătoare, foarte bine construite, dar cărora le lipseşte acea senzaţie de electrocutare la lectură, când simţi că eşti în faţa unui manuscris ieşit din comun. Acest lucru s-⁠a întâmplat la primul meu contact cu ceea ce este acum această carte. Lectura ulterioară mi-⁠a confirmat intuiţia iniţială. Este o3-Gelu-Negrea carte deosebită pentru că abordează o problematică deosebită. În paginile ei, sunt aşezaţi alături doi titani ai culturii europene. Poate nu este prima dată când sunt apropiaţi Dostoievski şi Nietzsche, dar este sigur prima dată când acest lucru se face analitic, cu argumente, care ţin de multe zone ale culturii. Este o carte în egală măsură patetică şi lucidă; e o îmbinare care în cazul Aurei Christi dă rezultate deosebite. Este un patos al ideilor la mijloc. Există o fervoare a asociaţiilor surprinzătoare, a asocierilor subtile, totul guvernat de un spirit analitic remarcabil. Sigur, Elogiul suferinţei este un eseu. Există o implicare a autoarei care se simte imediat. Aş zice, riscând o oarecare exagerare, că este o carte aproape autobiografică. E vorba de un moment de răscruce din viaţa autoarei şi aceasta se simte. Nu ştiu dacă scriitoarea a generat acel moment, dar nota autobiografică a fost favorabilă scrierii acestei cărţi, pentru că există o consonanţă între problematica fundamentală a cărţii şi starea pe care autoarea şi-⁠o mărturiseşte într-⁠un cuvânt înainte. Incursiunea e bazată pe lecturi întinse, pe o bibliografie amplă. Aici există o nuanţă interesantă. Nu se mizează doar pe corifeii culturii occidentale, ci şi pe marea tradiţie slavă, ignorată în cultura noastră în mod contraproductiv.

Aura Christi este o bună cunoscătoare a sufletului rus şi a culturii ruse. Sunt autori pe care ea îi foloseşte şi recurge la ei (Lev Tolstoi, Berdiaev ş.a.) cu aceeaşi aplicaţie şi cu acelaşi mod de a incita pe cel care citeşte, comparabil cu momentele în care recurge la prestigioşi autori din Occident.

Cartea este un eseu cu bune pagini de analiză textuală şi cu frecvente trimiteri în arii colaterale. Autoarea încearcă să acrediteze ideea că suferinţa este o stare până la urmă de graţie a fiinţei umane, pentru că, spune ea, la un moment dat: „Atunci când suferinţa ajunge la paroxism, ea are puterea de a însufleţi viaţa şi miracolul: miracolul vieţii, viul…”. Sunt vehiculate o sumedenie de concepte, cunoscute în general, dar puse laolaltă într-⁠un mod insolit şi realmente interesant. Vom întâlni, repet, concepte care circulă şi vis-⁠à-⁠vis de Dostoievski şi de Nietzsche: supraomul, omul subteranei, suferinţa, crima ş.a.

Aş evoca o frază spusă de un mare regizor român, Liviu Ciulei: „Nu există spectacole mari sau spectacole mici. Există doar spectacole importante şi spectacole neimportante!”. Putem să expandăm spusele domniei sale la literatură şi să zicem că nu există cărţi mari şi mici, ci cărţi importante şi cărţi neimportante. Prin ceea ce are mai bun, cartea Aurei Christi promite să fie o carte importantă.

Rezervându-⁠mi dreptul de a interveni pe parcurs dacă este cazul, aş vrea să îi ofer cuvântul celui care prefaţează volumul Aurei Christi, academicianul Nicolae Breban.

Nicolae Breban: Au trecut douăzeci de ani de când am angajat-⁠o pe Aura Christi la revista Contemporanul. În 1993, când am cunoscut-⁠o, era la Chişinău. Pe vremea aceea am angajat-⁠o pentru a face legătura cu literatura basarabeană. 2-Nicolae-BrebanLa Contemporanul au fost doi redactori şefi cărora le-⁠am încredinţat revista, Florin Sicoe şi Cătălin Ţârlea, care debuta şi el cu un roman, dar i-⁠a dăunat psihologiei faptul că avea emisiune la TV; în România, dacă ai o emisiune la televizor, ţi se pare că eşti un semizeu. Sărmanului Cătălin i s-⁠a urcat la cap că avea emisiune şi, după cum ştiţi probabil, l-⁠au gonit de la televiziune. El nu a mai scris nimic după aceea; a intrat la externe. Aura Christi i-⁠a suportat pe aceşti doi colegi din generaţia nouăzecistă, care se purtau cu destulă grosolănie, deşi ştiau că eu sunt atent la evoluţia ei şi că o susţin, în primul rând, în evoluţia ei de poet. Aura are meritul că a rămas la revistă; da, n-⁠a plecat. În primii ani, credeam că o să aibă o carieră de fată frumoasă şi deşteaptă, cum au fost câteva în Bucureşti, care între timp s-⁠au risipit în praful literar al Europei. După vreo zece ani, când cei doi băieţi, redactori şefi, au ales fiecare acelaşi lucru, adică nescrierea, nici Sicoe – nici Ţârlea nu au mai scris niciodată – Aura a rămas. E ciudat că după Revoluţie s-⁠au ratat foarte, foarte mulţi scriitori, crezând că marele câştig este în altă parte, adică în mass media, în televiziune sau la ziare, ca şi unii mari critici care, la fel, au derapat pe această oglindă de gheaţă foarte sclipitoare care este libertatea: de la Manolescu, Pleşu şi alţii, care înainte de revoluţie păreau că sunt o interesantă falangă. Mai ales Manolescu avea în spate o operă. Cu toţii au alunecat pe gheaţa aceasta alunecoasă a libertăţii şi şi-⁠au făcut praf cam 20-⁠25 de ani din existenţă.

Deci, Aura a rămas la revistă, o conduce de mai bine de zece ani şi face o splendidă şi serioasă, foarte viguroasă şi substanţială revistă, care, spre deosebire de multe alte reviste din provincie şi din Bucureşti, nu este ca un grup clientelar sau o anumită gaşcă. Încercăm să mergem împreună spre ceea ce e nou, încercăm să mergem spre tineri, spre ideea de valoare, ideea de cultură, marea cultură europeană şi spre marea cultură românească. După cum bine ştiţi, o parte bună a presei literare şi, în special, aşa-⁠zisul postmodernism, încep să ridiculizeze revista. Cred ei că o ridiculizează.

Am fost influenţaţi de nemţi şi nu ne-⁠am speriat de o natură exuberantă şi dionisiacă, ca să zic aşa, ca a lui Dostoievski sau Nietzsche. Valahii, muntenii noştri splendizi şi inteligenţi au strâmbat din nas la Dostoievski.

Aura a avut o carieră de poet excelent, cu cronici foarte bune, a scris şase romane. Nu-⁠i este străină o temeritate puţin cam prea directă, pentru că a intrat în tipul de roman thomasmannian – cea mai grea structură de roman a secolului al XX-⁠lea. Mă bucur şi o felicit pentru acest curaj. Între timp, Aura Christi a început să facă eseu interdisciplinar şi am încurajat-⁠o şi eu, şi Ion Ianoşi, de la bun început, pentru că făcea ceva ce se face în Europa, ceea ce au făcut la noi câţiva eseişti, ca N. Steinhardt, Ion Ianoşi, Nicolae Balotă, Alecu Paleologu şi alţii câţiva. E o încercare de a merge pe graniţe, cum se spune. În secolul al XX-⁠lea a fost descoperită zona acestor discipline de graniţă; şi ştiinţa şi cultura au acceptat să depăşească limitele unei discipline stricte; chiar şi matematicienii sau fizicienii, dar şi scriitorii au încercat să păşească pe terenuri străine până atunci, pentru a le lega şi pentru a găsi motive comune.

Eseul Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei vine după un alt eseu, tot substanţial, Nietzsche şi Marea Amiază. O parte din eseurile incluse în aceste volume vin după discuţiile noastre de zeci şi zeci de zile şi seri. Am comentat cu Aura unele lucruri care mă interesau pe mine şi pe care am încercat să le aduc în atenţia scriitorilor români. E adevărat că am greşit câdostoievski_foto-4-repreznd vorbeam despre Friedrich Nietzsche sub comunism, când în România n-⁠a apărut nici o carte de Nietzsche, în timp ce ungurii şi polonezii, şi ei comunişti, publicau opere complete. În ultimii doi ani când eram la Paris, a apărut o singură carte. Nici Cioran n-⁠a fost publicat sub dictatură. Cioran m-⁠a şi întrebat despre asta. Voia cineva să publice o carte cu fragmente din cărţile lui, iar eu l-⁠am consiliat să nu o facă. I-⁠am spus că le este ruşine comuniştilor că avem un eseist, un filosof care bulversează Parisul şi nu a apărut în ţara sa de origine, şi vor să facă o escrocherie de fapt, adică să scoată fragmentele pozitive, aşa-⁠zis umaniste din cărţile lui Cioran, care după cum ştiţi sunt profund tragice, când nu sunt sceptice. Cioran şi-⁠a dat consimţământul şi a apărut o cărţulie cu fragmente din opera sa, în care apare un Cioran fals, uFriedrich-nietzsche-foto1n Cioran care nu e Cioran, cel din marile lui cărţi în care el polemizează cu Dumnezeu, cu valorile europene, cu originea românească, cu conceptele mari, într-⁠o splendidă limbă franceză clasică, care i-⁠a uimit şi pe francezi.

În Nietzsche şi Marea Amiază Aura se apropie de edificiul uriaş numit Nietzsche, necunoscut în România. Eu am spus în multe romane ale mele, sub comunişti, criticii, prietenii mei, formidabil, nu s-⁠au grăbit să comenteze Nietzsche. Nu ştiu de ce ne este aşa de frică; e o frică exagerată de putere. La ora la care vorbim toată planeta vorbeşte despre Nietzsche şi Dostoievski. Noi îi cunoaştem foarte puţin pe amândoi. Pe Dostoievski l-⁠am cunoscut înainte de război sub o falsă optică. Marii critici români nu-⁠l considerau un mare scriitor. Tudor Vianu a scris puţin, foarte scurt şi superficial, despre Dostoievski. Marii noştri critici vorbeau despre Tolstoi şi Turgheniev. Sigur, aşa făceau şi francezii. Şi ei îl ignorau pe Dostoievski ca mare creator. Pozitivismul francez sau cel românesc care seamănă cu cel francez, pozitivismul românesc de aici din sud, din Valahia, uneori, ne joacă feste. Eu vin din nord. Noi am crescut sub mantia germană, cu Maiorescu, cu Lucian Blaga şi cu Eminescu. Am fost influenţaţi de nemţi şi nu ne-⁠am speriat de o natură exuberantă şi dionisiacă, ca să zic aşa, ca a lui Dostoievski sau Nietzsche. Valahii, muntenii noştri splendizi şi inteligenţi au strâmbat din nas la Dostoievski. Abia după al doilea război mondial Dostoievski devine, în sfârşit, ceea ce este în optica europeană: un mare creator şi un foarte mare cunoscător al fiinţei şi al sufletului uman.
Aura Christi: Excesul sperie…

„Marii scriitori sunt cei care atacă teme mari”

Nicolae Breban: O să vă fac o predicţie. Eu sunt greoi cu epitetele maxime. În prefaţă, apropo de al treilea capitol al Elogiului suferinţei, am ortografiat epitetul capodoperă. Această carte este o capodoperă, în primul rând, prin curajul de a ataca o temă imposibilă. Am spus-⁠o de atâtea ori şi în texte publice: scriitorii mari nu sunt cei care scriu bine. De aceea în mod greşit Mateiu Caragiale este considerat un scriitor mare, dar nu este, o spune Călinescu care este mai inteligent decât noi toţi. Criticul spune că Mateiu Caragiale este un diletant, pe când tatăl lui era un mare scriitor. Mateiu Caragiale foloseşte o limbă parfumată, rafinată chiar aici, lângă orientul apropiat, ceea ce a creat şi euforia maestrului său, Dan Barbilian, Ion Barbu, despre care prietenul nostru, Theodor Codreanu, a scris o monografie splendidă, premiată de Academia Română. Marii scriitori sunt cei care atacă teme mari. De aceea noi, românii, avem puţini mari scriitori. Nemţii au foarte mulţi mari scriitori, francezii la fel, pentru că au acest curaj pe care Nietzsche îl numeşte die Moralität, care deşi seamănă cu cuvântul morală, la Nietzsche nu înseamnă morală, ci înseamnă curajul de a merge cu ideea ta până la capăt, capacitatea de radicalitate enormă a unui gânditor, care epuizează o idee. De obicei, noi, scriitorii, chiar talentaţi şi inteligenţi, atacăm o idee şi ne oprim la sfert sau la mijloc: dintr-⁠o limită psihologică, intelectuală, sau din frică de mediu, sau din apăsarea tradiţiei. Or, Dostoievski şi Nietzsche au mers până la capătul ideilor lor şi de aceea aproape un secol Europa a stat cu spatele la ei. Ştiţi foarte bine că Nietzsche nu-⁠şi vindea cărţile, toate universităţile germane au stat cu spatele la el şi l-⁠au afurisit încă de la prima carte: Naşterea tragediei.

Aura Christi atacă o temă mare – acest detaliu, în primul rând, justifică epitetul de capodoperă, în sensul curajului temei. În al doilea rând, Aura vine cu referinţe foarte largi. Cum a spus şi domnul Negrea, ea introduce în context, aduce alături mari nume, pe care le citează. Aura Christi vine cu ruşii, inclusiv cu cei trei ruşi fugiţi în anii ‘20 la Paris: Berdiaev, Şestov şi Merejkovski. Scriitoarea are curajul tematic, curajul moral şi curajul intelectual de a pune alături doi giganţi ieşiţi din două culturi total diferite, antagonice chiar: cultura rusă şi cea austriaco-⁠germană. Două spirite ieşite din medii culturale etnice total diferite. Aura descoperă că Dostoievski şi Nietzsche au câteva intuiţii tematice identice şi este teribil de original acest lucru. Aura atacă o temă pe care noi am dezbătut-⁠o mai devreme. Spre uimirea mea, eu am discutat şi cu alţi ucenici ai mei temele acestea majore, dar aceşti ucenici ai mei au fugit, cum vă spuneam. Nu numai că l-⁠au părăsit pe Breban – ceea ce nu era grav; eu am profitat de singurătate ca să scriu cărţile mele. Ei au părăsit literatura, s-⁠au refugiat la televiziune sau la ziare, crezând săracii că vor câştiga bani şi influenţă politică. Ei bine, nici bani nu au, nici influenţă politică n-⁠au câştigat. Pentru că politica e altceva, mai ales politica românească după o cădere imensă a unui sistem.

Am discutat problema amoralităţii cu Aura Christi. După o gestaţie de un deceniu, întâlnirea ei cu acest concept, unul dintre cele mai dificile ale lui Nietzsche, a generat aceste două cărţi: Nietzsche şi Marea Amiază şi Dostoievski – nietzsche-si-marea-amiaza-aura-christiNietzsche. Elogiul suferinţei. Un concept despre care aproape nimeni din Europa nu îndrăzneşte să vorbească. Există două cărţi celebre foarte comentate despre Nietzsche, cărţi interesante, una a filosofului Gilles Deleuze şi una a lui Gianni Vattimo, dar nici ei nu se apropie prea mult de acest teren minat. Amândoi îl deformează pe Nietzsche prin lupa postmodernistă. Ceea ce pe mine mă enervează. Conceptul de amoralitate nu îndrăzneşte nimeni să-⁠l atace direct. Foarte puţini îl înţeleg şi mai ales noi, românii, care ne aflăm, să zicem, la o nouă poartă. Noi stăm în faţa acestui alfabet sau calendar, ce are nişte litere, nişte date, pe care noi nu le descifrăm: întoarcerea veşnică a aceluiaşi, amoralitatea sau patosul distanţei. Patosul distanţei e o sintagmă pe care unii care cred că ştiu Nietzsche o folosesc, dar nu o înţeleg. Patosul distanţei la Nietzsche înseamnă o idee profund reacţionară pentru noi astăzi. Filosoful german credea că stabilitatea enormă a imperiului roman, a acestei civilizaţii care a durat o mie de ani, vine din faptul că toate straturile puternice îşi respectau datoriile. Într-⁠adevăr, timp de aproape o mie de ani în imperiul roman nu a existat nici o revoluţie. Nouă ni se pare curios, fiindcă suntem infectaţi de conceptul de revoluţie franceză şi credem că revoluţia este un element pozitiv în societate, dar revoluţia în general înseamnă dezordine, stricarea ordinii şi a stabilităţii în societate. Este adevărat că revoluţia franceză a fost un fenomen important; şi nu numai cea din ‘89. Au fost patru revoluţii, nu una singură, care, într-⁠adevăr, au dus la surparea marelui sistem clerical al bisericii catolice. Dar patosul distanţei a fost ceea ce a asigurat o stabilitate enormă acestui imperiu. Probabil că nici un imperiu de aici înainte n-⁠o să mai aibă stabilitatea pe care au avut-⁠o romanii. Aţi văzut că imperiul sovietic s-⁠a dărâmat după 80 de ani, deşi eram ameninţaţi că va dura o mie de ani. Nici imperiul nazist nu a durat mai mult de 13 ani.

Ei bine, Aura se apropie de aceste concepte, detaliate puţin aici de mine, pentru a vedea ce complicată este lumea de care se apropie această tânără doamnă, care vine din literatura rusă şi căreia i-⁠a fost interzis să citească texte româneşti. Ei şi generaţiei ei de la Chişinău le-⁠a fost interzisă apropierea şi frecventarea textelor marilor poeţi, marilor scriitori români. De aceea ea ne-⁠a şi iubit; i-⁠a iubit pe clasicii moderni ai literaturii române din depărtare, sub presiunea interdicţiei ruse. La unele spirite interdicţia creează o imensă atracţie. Pe oamenii de caracter cum este Aura Christi, care demonstrează de vreo 10-⁠15 ani o forţă de caracter şi o capacitate de creaţie formidabilă, pe oamenii ca ea această interdicţie îi atrage şi creează în ei elemente de creaţie şi de contemplaţie activă.
O să încerc să închei. Aura Christi atacă câteva concepte dificile, pe care abia marele Heidegger le rezolvă. Norocul lui Nietzsche e că a apărut un om ca Heidegger, care să se apropie mai ales de postumele lui, de Zarathustra. Dacă citeşti Zarathustra fără să citeşti Genealogia moralei, Dincolo de bine şi de rău – cărţile fundamentale care pun bazele conceptelor sale – nu înţelegi nimic din Zarathustra. Pentru cei neiniţiaţi, Zarathustra este o întâmplare alegorică, cu şerpi, cu regi, cu călugări, cu un bătrân care coboară din munte, cu tot felul de mici basme, care n-⁠au nici un sens dacă nu ştii Nietzsche, dacă nu cunoşti bazele filosofiei sale, dacă nu ştii interpretarea fiecărei fraze, cum o face Heidegger. Aura Christi a parcurs cu seriozitate opera lui Nietzsche.

Ceea ce m-⁠a frapat, ceea ce este absolut nou şi m-⁠a uimit în această şi în cealaltă carte, Nietzsche şi Marea Amiază – pentru că asta nu am discutat cu ea nici acum 10-⁠15 ani – este că ea s-⁠a apropiat de unul din marile mistere ale prozei europene: felul cum Marcel Proust creează un personaj. Dacă vorbiţi cu un scriitor francez sau neamţ, toţi vor spune că este foarte greu de citit Proust, mai ales primele sute de pagini. De altfel, eu le recomand scriitorilor francezi şi nemţi să înceapă cu volumul doi şi trei, care pot fi înţelese mai uşor, şi abia după aceea, când prinzi cheia lui Proust, te poţi întoarce la început. Însă ceea ce e rebarbativ la Proust nu e numai stilistica şi critica scrierii sale, care îi împiedică pe majoritatea scriitorilor să se apropie de acest text foarte dificil. La ora asta nu mai citeşte nimeni Proust în lume. Proust a ajuns un fel de obiect din muzeul literar european, din care se tot citează cu admiraţie tâmpă, fără să-⁠l citească. Parisul literar l-⁠a uitat. Parisul a vorbit de Hemingway, de tot felul de băieţi talentaţi. Sigur că Hemingway a fost un jurnalist de mare talent. Mai bun decât Hemingway a fost Scott Fitzgerald. Dar, mă rog, francezilor le plac lucrurile mult mai simple. La Hemingway scriitura este foarte plăcută şi fermecătoare. Sigur că e mai greu să citeşti, când sunt fraze de trei pagini. Sigur că nu e uşor când se vine cu impulsuri fundamentale, impulsuri abisale, care pentru mintea de azi a scriitorului, nu a lectorului, ci a scriitorului francez sau american, sunt imposibile. E dificil să pui în mişcare o asemenea masă epică. Mai ales când e vorba de Proust, unde te afli în faţa unui zid de 2.000 de pagini, şi nu se întâmplă nimic, sau în aparenţă nu se întâmplă nimic. Sigur că la aceste texte, ca şi la muzica simfonică, se reacţionează cum se reacţionează. Muzica lui Brahms sau Mahler poţi să o înţelegi; o asculţi de câteva ori şi o înţelegi, dar să te apropii de muzica instrumentală a lui Beethoven, care este uriaşă, sau muzica instrumentală a lui Brahms, sau a lui Mahler, unde sunt esenţele muzicii… Aşa este şi la Proust.

Este, într-⁠adevăr, un pariu să îi pui alături pe aceşti doi uriaşi, care şi azi, mai ales pentru români, dar şi pentru francezi, rămân cvasinecunoscuţi, pentru că aproape un secol şi Franţa şi România au stat puţin cu umărul spre Nietzsche şi spre Dostoievski.

Aura Christi îmi face surpriza că îndrăzneşte să se apropie de laboratorul de creaţie tipologic al lui Proust – un mare mister al prozei europene. Un laborator despre care nu am auzit nici un comentator francez să scrie. Sigur că Aura nu spune ultimul cuvânt despre cum face Proust un personaj, dar se apropie de etiologie, de încercarea de a descoperi misterul personajelor proustiene. De ce sunt aşa de fascinante şi de criptice personajele lui Proust? Pentru că dacă înţelegi tipologia la Proust, atunci vezi că se şi mişcă ceva. Nu crezi cum cred toţi: că nu se mişcă nimic. Pentru că Proust vine cu un cu totul alt tip de epic decât Faulkner sau decât Thomas Mann. La Faulkner e violenţa sudului contra nordului, impulsurile genetice criminale. De aceea mi-⁠a şi plăcut în tinereţe: era vital şi violent, cum eram eu. La Thomas Mann e o anvergura enormă, care vine din şcoala lui Goethe şi în care vezi cum se mişcă ierarhiile şi marile familii. În schimb, la Proust nu mişcă nimic, pare că totul stă pe loc. Într-⁠adevăr totul stă pe loc, un personaj, sau două sau trei sunt reluate de 10, 15, de 50 de ori… Abia din această fotografiere continuă din unghiuri total diferite, din reluarea aceluiaşi individ, mereu şi mereu, din acelaşi unghi, apoi dintr-⁠un alt unghi, deodată, pare că fotografiile se mişcă. Şi aici se iscă ceva. Ceea ce nu înţelege aproape nimeni azi. Nu înţeleg nici franţujii.

A scrie despre suferinţă este o blasfemie asupra civilizaţiei contemporane. Marii gânditori, marii scriitorii ai lumii de la Shakespeare până la Dostoievski sunt trecuţi în altă zonă, aceea a istoricizării, din pricină că ei au multă suferinţă în operele lor. Aura Christi ne propune un titlu ca acesta Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei. Să faci un elogiu al suferinţei acum, într-⁠o vreme a supremaţiei secularismului, este un mare risc.

Dincolo de temele mari – amoralitatea, viul, suferinţa – Aura se apropie de ceea ce îi leagă pe cei doi monştri: Dostoievski şi Nietzsche. Este, într-⁠adevăr, un pariu să îi pui alături pe aceşti doi uriaşi, care şi azi, mai ales pentru români, dar şi pentru francezi, rămân cvasinecunoscuţi, pentru că aproape un secol şi Franţa şi România au stat puţin cu umărul spre Nietzsche şi spre Dostoievski. Repet, sigur că se ştiu multe, se ştiau… Dar nimeni n-⁠a îndrăznit să aprofundeze în special tema amoralităţii. Pentru că lumea lui Dostoievski părea o lume dezmăţată, o lume bezmetică, o lume care contrazice rigoarea clasicistă româno-⁠franceză. Românii, mai ales sudicii, valahii cum zic eu, sunt influenţaţi de francezi. Şi atunci influenţa franceză e influenţa pozitiv raţională. Se preferă, în această ordine de idei, echilibrul, clasicismul, rigoarea. Noi, nordicii, cum vă spuneam, am fost influenţaţi de nemţi şi nu ne sperie dezmăţul.

De altfel, desfrânarea este unul dintre cele trei elemente ale dionisiacului la Nietzsche. Ce înseamnă renaşterea naturii? Desfrânarea. Acesta e dionisiacul. Faptul că după o îngheţare a materiei, a naturii şi a lumii, deodată, apare, cu violenţă, primăvara, şi din nou în natură, dar şi în om, apare o reînviere. Cei care se ocupă de Nietzsche se feresc să explice ce e dionisiacul – marea lui invenţie. Celelalte două elemente sunt beţia şi dansul. Prin beţie Nietzsche înţelege capacitatea de a transcende raţionalul strict, adică ceea ce face acum fizica şi matematica. Se trece de la regulile matematice şi fizice, se intră într-⁠o formă de intuiţionism, care la unii mari fizicieni ajunge până la ideea de Dumnezeu. Deci, beţia la Nietzsche e capacitatea de a transcende raţionalitatea strictă. Şi al treilea element: ritmul, dansul…

„Ţvetaieva – o nevrotică genială”

Nicolae Breban: Vă recomand această carte: Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei. Fac o predicţie: este unul dintre vârfurile literaturii române după revoluţie. Nici Aura nu-⁠şi dă bine seama ce a făcut. Mie mi-⁠a arătat manuscrisul, l-⁠am citit şi am făcut foarte puţine corecturi pe el. E un text important, un text care îi va ştampila destinul. E un text care nu sunt sigur că va face succes în literele de azi, extrem de confuze şi de noroioase, în care o basarabeancă vine… nu numai cu cei trei ruşi fugiţi la Paris, vine şi cu generaţia de după primul război mondial, cu Pasternak, Ahmatova, Ţvetaieva. Aura îi aduce în literatura română pe scriitorii ruşi pe care din cauza cenzurii nu i-⁠am cunoscut cum se cuvenea. Mai mult: vine din interiorul lor, al ruşilor. Ea este, de altfel, foarte apropiată ca structură de Ţvetaieva, da, de această nevrotică genială care s-⁠a întâlnit cu Pasternak prin scrisori; apoi s-⁠a întâlnit şi cu Rilke, zeul poeziei secolului al XX-⁠lea, care i-⁠a dedicat Marinei o elegie. Aura vine şi ne dăruieşte aceste confesiuni dintr-⁠o mare literatură necunoscută, cea rusă, apropiindu-⁠se şi de cea germană, de nemţi, începând de la Novalis, Hölderlin şi Goethe. Iată ce înseamnă o anvergură. Anvergura este diferenţa… la condor, la vultur. Anvergura e limita între aripi. Marii condori americani au trei metri de anvergură. Anvergură înseamnă capacitatea de a plana peste zone largi, de a pune alături referinţe foarte depărtate, care par a nu avea legătură; anvergura înseamnă a descoperi incidenţe şi coincidenţe între nişte elemente istorice şi caracteriale, care par a nu avea nimic comun, par a nu avea nici o legătură – atunci apare creaţia în eseu.

Bravo, Aura, te felicit! Sunt mândru că asist la o lansare de acest tip.

Gelu Negrea: După acest discurs atât de ludic şi foarte interesant al domnului Nicolae Breban, în care s-⁠au evocat nume mari ale culturii, cred că Aura trebuie să fie încântată. Simplul fapt că domnul Breban i-⁠a sugerat asocieri de acest tip este un elogiu indirect la adresa cărţii sale. Domnul academician a remarcat problematica majoră a cărţii. Aş vrea să adaug la asta şi altceva: modul cum este scrisă. Este o carte care are carne, sânge şi nervi, şi care pare scrisă cu sânge, nervi şi lacrimi… Nu ştiu, nu am fost în laboratorul de creaţie, dar aşa se simte din afară, pentru că, încercând să argumenteze – acum vă pot da citatul exact: „Suferinţa reinventează lumea şi miracolul de a fi viu” – Aura Christi o face de-⁠a dreptul remarcabil, bazându-⁠se pe evocarea şi pe analiza unor personaje absolut fascinante din literatura rusă, cei doi piloni pe care se sprijină scriitoarea fiind Raskolnikov şi prinţul Mîşkin, două extreme care fie atrag, fie generează trăiri amplificate la maximum ale fiinţei umane într-⁠o expresie a intensităţii, a tensiunii absolut deosebită.

Aş vrea să vă spun că întâmplarea că aveţi în faţă această carte, se datorează într-⁠o proporţie covârşitoare unui om, domnul academician Dumitru Radu Popescu, directorul Editurii Academiei Române, la care a apărut cartea Aurei Christi.

Îi dau cuvântul domnului Theodor Codreanu, aşa cum a menţionat şi domnul Nicolae Breban, un cărturat remarcabil, şi care trăieşte jubilativ, dat fiind faptul că azi a primit Premiul Academiei Române.

„Supremaţia raţiunii naşte monştri”

Theodor Codreanu: Foarte jubilativ într-⁠adevăr, pentru că Academia s-⁠a gândit că poate premia şi pe cineva care stă într-⁠o margine de lume, la Huşi.

În ultimele decenii am urmărit cu mare atenţie evoluţia unor scriitori basarabeni. De altfel, o latură a activităţii mele stă şi în radiografierea literLansarea Elogiului suferintei de Aura Christi. Editura Academiei, 2013. Dumitru Balan, Theodor Codreanu, N. Breban, Christi, Gelu Negreaaturii din Basarabia, despre care am scris câteva cărţi. Mă voi opri acum la două scriitoare inteligente, care au evoluat cu totul diferit. Prima se numeşte Tamara Carauş, probabil Cărăuş, şi care a scris în anii din urmă o carte intitulată Ţara mea. Ce este particular în acest titlu? Ţara este ortografiat cu tz – o tentă postmodernistă. Tzara mea în viziunea Tamarei Carauş este România aceea comunistă şi post-⁠comunistă, în care noi nu ne mai recunoaştem; este o viziune corectă politic. Cealaltă scriitoare este cea de faţă, Aura Christi, care, venind aici în ţară, a avut alţi maeştri decât a avut Tamara Carauş. Dacă despre prima aproape că nu se mai ştie nimic, Aura Christi este o personalitate puternică cu o operă poetică de excepţie, cu o operă eseistică aidoma şi cu o publicistică viguroasă. Ce se întâmplă cu Aura Christi? Ea vine pe un teren minat. Chiar ea la un moment dat în text spune că e un fel de obrăznicie ceea ce face, cuvânt scris şi de Nicolae Breban în prefaţă.

Nicolae Breban: Eu am zis un soi de insolenţă. Deci, e mai rău!

Theodor Codreanu: De ce vine pe un teren minat? Răul cel mare e în mentalul cultural actual, în politica culturală ideologic „corectă”. Un filosof francez, Alain Finkielkraut, vorbea, într-⁠o carte, despre defectele gândirii şi spunea că visul omului postmodern nu mai este nici măcar acela al burghezului: Enrichessez-⁠vous!, ci a fost înlocuit cu Amusez-⁠vous! Aşadar, divertismentul este latura centrală a postmodernităţii. O vedem peste tot în jurul nostru şi mai cu seamă la televizor. Nu o să găsiţi în media TV un eveniment cultural, dar divertisment veţi găsi peste măsură. Or, Aura Christi propune să discutăm despre suferinţă, care este un element incorect politic. A scrie despre suferinţă este o blasfemie asupra civilizaţiei contemporane. Marii gânditori, marii scriitorii ai lumii de la Shakespeare până la Dostoievski sunt trecuţi în altă zonă, aceea a istoricizării, din pricină că ei au multă suferinţă în operele lor. Aura Christi ne propune un titlu ca acesta Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei. Să faci un elogiu al suferinţei acum, într-⁠o vreme a supremaţiei secularismului, este un mare risc.

Nietzsche face într-⁠adevăr elogiul suferinţei, pe care-⁠l găsim şi la Meister Eckhart, care spunea: „Cel mai bun animal care te poate duce cu siguranţă la desăvârşire este suferinţa”. Dar o suferinţă nu în sensul vulgar al cuvântului, ci o suferinţă învietoare, cathartică. Eu mi-⁠am notat aici pe mai multe fişe date tehnice, dar nu cred că e timp pentru aşa ceva. Şi totuşi voi menţiona că între Nietzsche şi Dostoievski, Aura Christi surprinde o relaţie de mare adâncime şi anume: atât Dostoievski, cât şi Nietzsche, vin cu o viziune profund modernă a destinului omului dintotdeauna. În definitiv, în atenţie e o diferenţă fundamentală între vechiul cadru cartezian al gândirii, care pune în prim plan raţionalitatea, şi noul cadrul al gândirii, pe care eu îl numesc transmodern şi care nu mai are în centru raţionalismul excesiv. Aura Christi spune la un moment dat: „Supremaţia raţiunii naşte monştri” – este o replică dată unei ziceri celebre a pictorului Goya, care spusese: „Somnul raţiunii naşte monştri”. Într-⁠adevăr, toţi monştrii secolului al XX-⁠lea, începând cu revoluţia franceză şi până astăzi, s-⁠au născut din exces de raţiune. Între cele două personaje, Raskolnikov şi Mîşkin, Aura Christi sesizează, remarcabil, tocmai această diferenţă, excesul de raţiune care îl duce pe Raskolnikov la crimă, după care urmează cel de-⁠al doilea Raskolnikov, cel care s-⁠a lăsat remodelat, reînviat de suferinţă, iar pe de altă parte, cneazul Mîşkin, care se postează la jumătate de cale, între sau dincolo, dincolo de bine şi de rău, cum spune Nietzsche. Acest element – dincolo – mi-⁠l arată pe Nietzsche ca fiind un mare gânditor, ca pe un precursor al transmodernităţii, a ceea ce un Basarab Nicolescu numeşte astăzi transdiciplinaritate. A fi între sau dincolo înseamnă a te lepăda de raţiunea radicală, antichristică, şi a avea drum, a avea acces către terţul, tainicul ascuns, către divinitate, către adevărata viaţă. Or, această nuanţare excepţională face, zic eu, interesul major al cărţii Aurei Christi.

Domnul Nicolae Breban vorbeşte despre interdisciplinaritate în viziunea Aurei Christi. Aşa este! Dar, în acelaşi timp, eu văd în carte şi un profund spirit transdisciplinar.

Nicolae Breban: Nu e acelaşi lucru?

Theodor Codreanu: Nu chiar. Poţi fi interdisciplinar şi să rămâi în zona excesului de raţiune. Pe când a fi transdisciplinar înseamnă tocmai a ieşi din acest impas al raţiunii.

Nicolae Breban: Teza dumneavoastră.

Theodor Codreanu: Da. Şi nu este o simplă teză. Nu vreau să intru acum în detalii, să vorbesc mult. Am făcut-⁠o în cartea mea Transmodernismul, apărută în 2005, la Editura Junimea din Iaşi. O să scriu o cronică despre această carte, aflată aici în dezbatere. Am citit-⁠o deocamdată în format electronic, între două evenimente: trebuia să ajung la Arad la o lansare a unei cărţi pe care am publicat-⁠o anul acesta: A doua schimbare la faţă. Nu am reuşit să citesc, aprofundat, decât primul capitol şi ultimul, lăsându-⁠l pe al doilea să aştepte, pentru că am fost incitat, privitor la ultimul capitol, de prefaţa cărţii, unde domnul academician Nicolae Breban spune că ultimul capitol este o capodoperă. Şi, într-⁠adevăr, aşa este.

Probabil că nu e întâmplătoare deloc structura triadică a cărţii, poate pe modelul Treimii divine. Sunt, într-⁠adevăr, trei capitole în Elogiul… Şi aici trebuie găsit sensul hermeneutic pe care postfaţatorul Ştefan Borbély îl neagă. Ştefan Borbély susţine că a găsit, şi din cauza talentului puternic de eseistă (de eseist exuberant, zice el, în exces), că parcă ar lipsi răgazul hermeneutic: „Marca ei cea mai frapantă este anti-⁠hermeneutica”, zice domnia sa, în splendidul portret făcut autoarei. Eu nu cred că lipseşte căutarea hermeneutică, pentru că tocmai aici se vădeşte terţul tainic ascuns, iar la el nu poţi ajunge decât prin vocaţie hermeneutică. Venind vorba de elementul triadic, eu aş remarca, în final, şi o slăbiciune a cărţii. De la foarte bogata bibliografie lipseşte un nume, lipseşte cel de-⁠al treilea mare gânditor şi creator al suferinţei din secolul al XIX-⁠lea. Deşi citat în carte, Mihai Eminescu nu este la bibliografie. Am venit la Bucureşti, la această lansare, cu o provocare a mea: o carte ce a apărut în lunile din urmă, o carte despre Eminescu care vorbeşte tocmai despre marea suferinţă din viziunea eminesciană. I-⁠o dăruiesc Aurei şi o felicit din toată inima pentru această carte admirabilă.

„O energie luminoasă”

Aura Christi: Mulţumesc, Theodor.

Gelu Negrea: În calitatea mea circumstanţială de amfitrion, am avut un moment în care am tresărit cu bucurie. Momentul a fost acela în care domnul academician Nicolae Breban a schiţat începutul unei dezbateri, ceea ce ar fi cum nu se poate mai frumos: o lansare să devieze spre o dezbatere pe marginea cărţii. Sper că în continuare acest mic început va fi amplificat, în beneficiul tuturor. M-⁠am gândit la o strategie: după fiecare vorbitor, îl voi invita din nou şi din nou pe academicianul Dumitru Radu Popescu să vorbească. Când domnia sa va găsi de cuviinţă, va şi vorbi.

Alex Ştefănescu: Îmi cer scuze că voi sta jos. Efortul de a sta în picioare m-⁠ar face să nu mai pot spune ceva 5-Alex-Stefanescusemnificativ despre carte. Aura Christi este un personaj din viaţa noastră literară. Nu îmi pot imagina viaţa literară fără ea. Printre altele, ea este cea care mi-⁠a oferit azil literar într-⁠un moment în care m-⁠am simţit marginalizat. Aura m-⁠a primit cu braţele deschise. Bineînţeles şi cu asentimentul lui Nicolae Breban, un scriitor pe care îl admir de o viaţă întreagă, cu care mă mai şi contrazic uneori, dar întotdeauna ies învins din contrazicerile cu el.

Ceea ce aduce Aura Christi în viaţa noastră literară este ceea ce aş numi o energie luminoasă; ea nu este indiferentă, este o fire participativă şi nu luptă numai pentru interesele ei, nu este marcată de narcisism ca atâţia scriitori români. Şi sunt scriitori importanţi în momentul de faţă care nu fac decât să se uite în oglindă, ca în celebra poezie a lui George Coşbuc La oglindă. Stau la oglindă şi scriu despre ei, despre ce ar scrie ei dacă ar scrie şi aşa mai departe. Aura Christi este o conştiinţă a vieţii noastre literare. Are un curaj ameţitor. Cum zicea şi Nicolae Breban, explicând sensul cuvântului, are anvergură în acţiunile ei culturale. Nu vrea mici avantaje, nu umblă cu aranjamente, nu-⁠şi regizează succesul ca atâţia alţi scriitori.

Eu cunosc scriitori care nu au nici o valoare şi care de la început până la sfârşit au trăit ca nişte scriitori, dar care nu au fost niciodată scriitori. Ei au trăit exact ca nişte scriitori: au publicat cărţi, exact ca nişte scriitori au dat autografe, exact ca nişte scriitori au fost traduşi în străinătate, au primit premii, au primit locuri pe Aleea Scriitorilor la cimitirul Bellu, dar n-⁠au fost niciodată scriitori. Vreau să spun că de la început până la sfârşit impostura a fost completă. Şi critica literară este plină şi ea de impostori. Sunt foarte mulţi falşi scriitori, falşi critici şi se creează impresia de viaţă literară completă. Dar de fapt puţini sunt cei care merită acest nume. De altfel, pot să dau şi nişte cifre: sunt doar vreo 2.500 de membri ai Uniunii Scriitorilor, mai sunt încă vreo 4.000-⁠5.000 care vor să devină membri ai USR şi mai sunt încă vreo 2.000 despre care ştiu numai eu, pentru că am avut toată viaţa rubrici de poşta redacţiei; am şi un site acum, un blog de poşta redacţiei. În total e vorba de circa 10.000 de scriitori, dintre care, după părerea mea 100 sunt scriitori, deci, 1% sunt scriitori, iar din cei 100, 10 scriu bine. Aceasta este perspectiva mea, care nu este a unui om acrit de viaţă, ci a unui entuziast: eu sunt o fire entuziastă. Trebuie să fim realişti, să nu ne facem iluzii. Cel mai semnificativ este faptul că scriitorii luptă, se află în competiţie ei între ei. De exemplu, dacă toţi scriitorii sunt din Piteşti, toţi luptă care e cel mai bun scriitor din Piteşti.

Nicolae Breban: Dar înainte de război nu se întâmpla la fel?

Alex Ştefănescu: Ba da, se întâmpla, dar există o memorie selectivă, o memorie culturală selectivă, datorită căreia îi avem în minte doar pe protagonişti. Aşa era şi în timpul lui Eminescu şi al lui Caragiale: erau mulţi scriitori mărunţi, mă refer la aşa numita „caracudă” din cenaclul lui Titu Maiorescu, dar nu îi mai ţinem minte. Să vă mai spun ceva: cu cât sunt mai valoroşi scrlansare-elogiul-suferintei-fotoalexiitorii, cu atât sunt mai vizibili. Mintea mi-⁠e plină de mii de nume şi chiar mă gândisem să mă retrag din viaţă… Nu din viaţa literară. Am memoria prea plină, nu mai pot să scap de ea.

Anvergura este diferenţa… la condor, la vultur. Anvergura e limita între aripi. Marii condori americani au trei metri de anvergură. Anvergură înseamnă capacitatea de a plana peste zone largi, de a pune alături referinţe foarte depărtate, care par a nu avea legătură.

Prezenţa Aurei Christi are pentru mine ceva tonic. Chiar şi când m-⁠am certat cu ea, o simpatizam. Chiar în timp ce o admonestam mă uitam la ea cu simpatie: este atâta viaţă, atâta sete de măreţie în ea, exact cum mi-⁠aş fi dorit eu să aibă scriitorii români. Nu spun aceste lucruri, pentru că este Nicolae Breban aici, deşi recunosc că unul dintre puţinii scriitori care au nostalgia măreţiei este Nicolae Breban. Nicolae Breban se compară cu Proust. Nu se compară în sensul de îngâmfare, ci fiindcă el e în competiţie cu Dostoievski, cu Proust. Şi asta îmi place. Eu cred, fără să minimalizez meritele Aurei Christi, că ea a şi învăţat ceva de la Nicolae Breban din acest punct de vedere. Aura a urmat această şcoală a anvergurii. Ea ştie să nu se piardă în amănunte.

Recunosc că şi eu am fost profund impresionat de Nicolae Breban. Într-⁠o singură oră din viaţa mea a schimbat ceva în modul meu de a gândi. Eram student, aveam 23 de ani. Nicolae Breban avea o întâlnire cu Nicolae Manolescu. Manolescu era la un seminar care încă nu se terminase. M-⁠am plimbat cu Nicolae Breban în jurul universităţii un sfert de oră. I-⁠am spus lui Nicolae Breban despre soarta nefericită a unor scriitori care din cauza împrejurărilor nu se pot realiza, iar Breban mi-⁠a replicat că nu există nici o scuză pentru un scriitor dacă nu se realizează. Prin urmare, nu contează că scriitorul nu a avut căldură în locuinţă, nu contează că nu a avut creioanele ascuţite, nu contează că i s-⁠au refuzat texte la edituri. Dacă cineva nu s-⁠a realizat ca scriitor este numai şi numai din cauza lui. Crezând că îl uimesc, ţin minte că am spus:
– Bine, dar Nicolae Labiş, la vremea lui, avea 21 de ani când a murit. Ce putea să facă?

Iar Breban a exclamat:
– Este vina lui că a murit! Un om care are talentul lui Nicolae Labiş nu are voie să moară.

Nicolae Breban: Înainte de a-⁠şi fi împlinit opera.

Alex Ştefănescu: Da, înainte de a-⁠şi fi împlinit opera. Chestia asta m-⁠a şocat. Aveam şi eu lecturi, dar venisem totuşi din Suceava. Aveam o viziune romantică asupra meseriei de scriitor, viziune complet greşită, ca şi în cazul lui Eminescu. Nu trebuie să ai o viziune romanţioasă asupra lui. Afirmaţia brebaniană m-⁠a zguduit.

Nicolae Breban: Iartă-⁠mă că te întrerup. Pe mine un timp m-⁠a enervat prefaţa lui Maiorescu. Noi ştim că Eminescu nu a avut destui bani, a suferit de mizerie etc. Uneori, gândeam logic, ca un mic burghez… Am trăit după aceea lângă amicul meu Nichita, care în unele elemente ale vieţii îl imita destul de bine pe Eminescu, inclusiv în dramatismul existenţei… Am văzut că Nichita – eram la coadă cu el la Uniunea Scriitorilor – primeşte 5.000 de lei; era salariul unui ministru adjunct. Nichita m-⁠a invitat la o bere la Athénée Palace. La ora trei am ajuns la Athénée Palace. Era un restaurant ieftin pe vremea aceea. La miezul nopţii Nichita nu mai avea nici un ban în buzunar, pentru că dăruia tot ce avea. Era acolo Chiriţă, era o grămadă de scriitori plini de bani şi el le dădea de băut, nu permitea nimănui să plătească, le dădea bani de taxi, împărţea banii cu ei şi cu noi, prietenii lui. Eu am văzut cum Nichita face praf un salariu de ministru adjunct în câteva ore. Nu-⁠l interesa ce are a doua zi. Îşi păstra bani pentru ţigări. Atât. Şi mi-⁠am dat seama că nivelul acesta de tensiune poetică, pe care numai la Nichita l-⁠am văzut, acest tip de generozitate… Nici nu era generozitate. Parcă îl împiedicau banii. Parcă nu voia să aibă bani în buzunar. Voia să dea totul. I-⁠am şi spus o dată: „Nichita, tu ne sufoci cu generozitatea asta?”. O luam ca pe o formă de orgoliu.

Şi mi-⁠am dat seama că Maiorescu avea dreptate, probabil că şi Eminescu era bine plătit la timpul lui; pe atunci scriitorii erau bine plătiţi. Dar probabil că Eminescu făcea la fel: în câteva ore îşi făcea praf banii. Atunci sigur că trăia într-⁠o cameră fără mobilă, familia Slavici l-⁠a luat… După aia trăia în mizerie… Se vede că e şi incapabil de reacţii minime de supravieţuire burgheză.
Pardon, Alex.

Alex Ştefănescu: Chiar îmi place să ascult.

(continuare în numărul viitor)

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest